Autor: Bogdan Perțache
Titlu: Metec (2025)
Editură: Polirom
Colecție: Ego. Proză
Redactor: Adrian Botez
Coperta: Radu Răileanu
Nr. pagini: 208
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 4,27 (16 note)
Descrierea editurii: „Un pictor de vitralii, un arheolog grec și un profesor crescut în Balta Brăilei își spun pe rând povestea, fiecare presărând la tot pasul mici indicii care fac cititorul să caute, de la bun început, legătura dintre ei. Autorul ne poartă prin locuri cu încărcătură istorică magică – vechea catedrală din Chartres, lângă care se află unul dintre cele mai vechi ateliere de vitralii din lume, țărmurile Mării Egee, în adâncurile căreia este descoperit un mozaic roman, sau insula Rodos, pe care încă se mai pot vedea ruinele templelor vechilor zei. Dar ceea ce dă cu adevărat mister întregii povești sunt femeile ei, de la care începe și cu care se sfârșește totul – cheile frumoase, dorite și intangibile ale cărții, motoarele din umbră ale narațiunii. Bogdan Perțache ne propune o lectură surprinzătoare, care va lăsa cititorilor nostalgia gusturilor de scorțișoară, felii de bael sau stafide înmuiate în rom, alături de mirosurile neliniștitoare ale pietrei sparte, vopselurilor pentru vitralii și apelor tulburi ale Brațului Măcin.” (Simona Antonescu)
Metec = (În Grecia antică) Categorie socială lipsită de drepturi politice, precum și de posibilitatea de a dobândi proprietăți imobiliare, alcătuită din străinii stabiliți într-o cetate. (conform DEX online). În franceză, filiera prin care a intrat în limba română, cuvântul ar putea însemna „venetic” (nu strică să citiți și traducerea cântecului lui Georges Moustaki). Și sincer, m-am tot chinuit să le găsesc celor trei personaje masculine care joacă rolul de protagoniști în cele trei povești care alcătuiesc romanul-puzzle al lui Bogdan Perțache, Metec, apărut anul trecut la Editura Polirom, în colecția Ego. Proză, probabil cea mai redutabilă colecție de proză de autori română contemporani de la noi (și lansat inclusiv la Gaudeamus, unde am asistat și eu, curios să cunosc acest „personaj” interesant în carne și oase), un sens, un rol pentru această definiție.
Mânat, firește, de la spate, de curiozitatea care îmi dă mereu ghes și mă îmboldește – ba, de fapt, mă împinge de la spate, inexorabil, să citesc mai întâi coperta a patra -, de cuvintele foarte frumoase ale Simonei Antonescu despre aceste povești și care oferă și câteva chei interesante pentru descifrarea înțelesului celor trei texte care alcătuiesc romanul. Nu cred că a fost neapărat un lucru sănătos pentru mine din punctul de vedere al descifrării înțelesului, pentru că într-un fel m-am cam lăsat orbit de căutare, de deslușirea legăturilor dintre Damian, Yórgo și Franco, cele trei personaje masculine principale ale poveștilor lui Bogdan Perțache, în loc să mă bucur întru totul de poveste, dar ce-a ieșit vă voi povesti în rândurile ce urmează.
Avem, așadar, trei personaje masculine, Damian, Yórgo și Franco. Unul e pictor de vitralii care locuiește la Săcele, al doilea e un arheolog grec care ajunge în Grecia, aproape de Turcia, pentru a cerceta o descoperire istorică extrem de importantă, iar al treilea este profesor, fost preot, crescut într-un sătuc din Balta Brăilei, pe brațul Măcin, despre a cărui viață de acum aflăm cele mai puține lucruri, căci povestea se concentrează mai ales pe amintirile din copilărie și tinerețe. Dar să nu o luăm înainte. Deși s-ar presupune că ei sunt cei trei sori în jurul cărora ar trebui să orbiteze restul planetelor, sateliții, personajele secundare care să-i ajute să-și depene povestea, ei, ca niște comete transformate în spectacol tocmai de cozile lor uriașe de gaz, vapori de apă și praf atunci când se apropie de soare și gheața care le alcătuiește în mare parte începe să se topească, devin la un moment personaje secundare în propria poveste, pentru că personajele feminine de care se înconjoară ajung să le întreacă în strălucire.
Damian are o amantă, o actriță pe nume Medeea. Scena începe cu el călcat practic în picioare de acest capricios și plin de personalitate personaj, care îl consideră pe pictorul de vitralii un accesoriu, o simplă broșă de purtat la o rochie elegantă, la care se întoarce doar când are ea chef și pe care crede că îl poate controla după cum poftește, doar e un țărănuș cu care a catadicsit să se lege la cap din prea multă plictiseală, însă cu el nu poate lega o relație stabilă, părăsindu-și bărbatul care nu se știe deocamdată cu ce se ocupă. Doar că îl cheamă George Yasonidis. Așa că, sătul de matrapzlâcurile și de crizele de personalitate ale Medeei, Damian, a cărui „carieră” cam stagna, își ia catrafusele și pleacă la Chartres, unde se află una dintre cele mai cunoscute și mai frumoase catedrale din lume, dar și unul dintre cele mai vechi ateliere de vitralii. Unde o cunoaște pe… Renée, șefa meșterilor de acolo, de care bineînțeles că se apropie.
În fapt, toate trei poveștile sunt încărcate de erotism, toate cele trei personaje masculine nu se pot mulțumi cu o singură femeie în viața lor, nici măcar atunci când sunt convinse că și-au descoperit iubirea vieții, alături de care ar putea, bineînțeles, să îmbătrânească fericiți. Bine, e drept că și lucrurile sunt ceva mai nuanțate și nu chiar atât de simpliste cum le-am prezentat eu acum. Pentru că, deși Yórgo (sau să-i spunem George, mai pe românește?), arheologul grec din a doua poveste, o are acasă pe Mădă a lui – o tânără focoasă și aprigă, pe care a cunoscut-o pe când ea era în liceu și care i-a făcut mult timp zile fripte – și se înțeleg destul de bine (deși ea refuză cu încăpățânare să facă un copil cu el, în ciuda dorinței lui arzătoare de-a avea și el un moștenitor, mai ales la cât se spetește să muncească fabricând diplome și lucrări de licențe pentru diverși gherțoi – iar aici mi-a plăcut enorm critica acidă la adresa acestor fabrici de diplome și a sistemului care a permis ca țara asta să se umple de așa-ziși doctori ai căror trepăduși „uitau” să pună ghilimelele atunci când le compilau lucrările de doctorat), ei bine, cum pune el ochii pe-o studentă turcoaică frumoasă de pică, imediat e gata să cadă în păcat.
Iar Franco, cel cu pielea un pic mai închisă la culoare din a treia poveste, motiv de batjocură din frageda copilărie și până să devină preot (ba chiar și după), ei bine, poate că pe el îl putem înțelege cel mai bine de ce acum… dar doar acum, are parte de o poveste cu multă… iubire, ajuns la maturitate, după ce-a scăpat de sărăcia de pa malul Dunării, a trecut și-a rămas cu traume prin universul preoțimii (mai mușamalizăm mult cazurile de abuz?) și al adulterului și încornorării, ei bine, Franco închide cercul, îi aduce împreună atât pe femei, cât și pe bărbați prin povestea sa și face până la urmă lumină în privința modului în care se poate rezolva puzzle-ul acesta.
În ce fel se leagă atât personajele feminine, cât și cele masculine, ce le unește, ce le adună laolaltă, cum răspundem la traume, ce importanță are istoria și ce înseamnă viața de familie, fie ea și zbuciumată? Ce e cu acești trei bărbați care nu-și găsesc locul, sunt un fel de paria, alcătuiți din bucățele, din frânturi, ca niște mozaicuri, niște venetici în propria viață, pasageri, spectatori de pe margine definiți de propriile relații cu femei ce par cu mult peste ei? Sunt întrebări la care primim parțial răspuns direct, însă rămâne și în seama noastră să ne imaginăm cum se continuă sau cum se încheie, de ce nu? Poveștile au un farmec aparte atunci când autorul folosește atâtea și atâtea povestioare din istorie, referințe, personaje celebre, denumiri de obiecte pe care le credeam de mult uitate, glume la care râzi în hohote, ironii cât cuprinde – apropo, mi se pare că Bogdan Perțache are un umor aparte, greu de stăpânit, dar care personajelor sale li se potrivește ca o mănușă, niciodată nu pare că exagerează, niciodată autoironia nu se transformă în lamentare, tot timpul curge firesc, deloc forțat, la locul său de fiecare dată când e cazul. Jos pălăria, încă o dată!
„Trebuie să fiu sincer, de fiecare dată m-a durut durerea lor. Acolo, în spatele feței încruntate, împietrite, pe care o afișam, era o clepsidră în care picura amăreală.” (p. 27 – însă citiți mai bine pagina 26, pe care nu pot să o redau integral, acolo găsiți o mostră de umor și autoironie de-a dreptul genială.)
