Deprecated: Hook custom_css_loaded is deprecated since version jetpack-13.5! Use WordPress Custom CSS instead. Jetpack nu mai acceptă CSS personalizat. Citește documentația pe WordPress.org pentru a învăța cum să aplici stilurile personalizate pe site-ul tău: https://wordpress.org/documentation/article/styles-overview/#applying-custom-css. in /home/bibliotecaluiliv/public_html/wp-includes/functions.php on line 6078
Lecturi 316: Jean-Christophe Grangé - Logodnicele Reichului - Biblioteca lui Liviu

Jean-Christophe Grangé – Logodnicele Reichului (Les Promises, 2021) 688p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2022, Trad. Horia Nicola Ursu, Red. Alexandru Arion, 45 (50) lei, ISBN 978-606-8959-97-9

Nota Goodreads: 3,92 (366 note)

Descrierea editurii: „Superbele „Logodnice ale Reichului” se întâlnesc în fiecare după-amiază la Hotelul Adlon din Berlin, unde stau de vorbă și beau șampanie în timp ce Europa, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, e gata să facă implozie. Dar ele sunt și victimele unui ucigaș misterios, care le atacă pe neașteptate pe malurile râului Spree și le supune unor mutilări cumplite… În acest Berlin incandescent, trei personaje ieșite din comun pornesc o anchetă: Simon Kraus, un psihanalist talentat și gigolo, pregătit oricând să-și șantajeze pacienții; Franz Beewen, un uriaș al Gestapo-ului, brutal și nemilos, aflat în război cu lumea întreagă; Minna von Hassel, o moștenitoare bogată și un psihiatru dedicat, hotărâtă să-i salveze pe cei de care Reich-ul a uitat. Cei trei anchetatori care nu au nimic în comun unul cu celălalt pornesc pe urmele Monstrului și descoperă un adevăr năucitor. Răul nu e întotdeauna acolo unde te aștepți să fie.”

Există nenumărați autori și autoare care folosesc o rețetă ce s-a dovedit de succes și pe care o respectă până începe lumea să se plictisească lumea de ea. Moda vine și trece, Bibliile pierdute vin și ele și trec, criminalii rămași singuri cu protagonistul (el însuși venit la luptă fără armă, fără întăriri, cu telefonul fără baterie, singur-singurel) vin și ei și trec, thrillerele domestice ce au ca miză marea întorsătură de situație de la final s-au instalat comod în preferințele cititorilor și din păcate nu par să plece prea curând, așadar, încotro se îndreaptă acest subgen al literaturii care a oferit publicului atâtea și atâtea capodopere?

Există autori care folosesc cărările bine bătătorite ale personajelor principale acrite de viață, lupi singuratice cu o căruță de demoni în spate și cu secrete dureroase, sângeroase, tenebroase care îi bântuie și-i împiedică să ducă o viață normală, detectivi pe care i-ai strânge cu mâna ta de gât dacă i-ai întâlni în viața reală, însă a căror genialitate, inspirație, fler îi ajută să-ți intre totuși pe sub piele și, mai cu seamă, să rezolve cazurile care le sunt încredințate, serii kilometrice ajunse la douăzeci și ceva de volume, care și-au găsit un public fidel și care, la fel, probabil că nu se vor încheia nici măcar cu moartea celor care le-a creat, că imediat va sări un frate, o soră, o mătușă, cineva care să descopere manuscrise uitate prin sertare și care să le ducă moștenirea mai departe.

Și există autori care nu se mulțumesc cu conformismul, cu protagoniștii trași parcă la indigo, cu o plasare să zicem într-un decor cunoscut, facil, ușor de identificat și lesne de documentat atunci când însuși autorul nu locuiește chiar în cadrul respectiv, și care-și zic: băi, ce-ar fi să-mi plasez acțiunea într-un moment de răscruce al istoriei? Să zicem, Berlinul dinainte de toamna lui 1939, chiar înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial? Și ce-ar fi să nu-l imit pe Bernie Gunther, ci să ridic și mai mult ștacheta, aruncând în tumult trei personaje unul și unul?

Unul dintre aceștia din urmă este Jean-Christophe Grangé, un autor francez excelent cotat, din păcate nu la fel de gustat de public precum scribi de genul Eric-Emmanuel Schmitt sau Guillaume Musso, să zicem, care scrie cărțoaie de multe sute de pagini și ale cărui povești alambicate și ample te țin cu sufletul la gură până la ultima pagină. Ne aflăm în Berlinul decadent al anului 1939, cruzimile naziștilor sunt tot mai atroce, faptele lor abjecte au devenit ceva la ordinea zilei, violurile, jafurile, crimele, asasinatele, arestările nejustificate, prigonirea evreilor, a țiganilor și a tuturor celor care nu se încadrează în tiparele lor fixe, supreme, de arieni pursânge, au devenit la fel de obișnuite ca faptul că soarele răsare dinspre est, iar un criminal extrem de tupeist le dă cu tifla tuturor Fuhrerilor și subfuhrerilor și asasinează femei superbe la ceas de noapte, sfâșiindu-le abdomenele, scoțându-le organele și tăindu-le gâturile, pentru ca mai apoi să dispară fără urmă. Și nu orice femei superbe, ci soțiile unor naziști de rang înalt, apropiați ai megalomanului cu mustață ridicolă sau industriași de marcă ce au susținut și continuă să susțină, bănește sau doar din gură, faptele abominabile ale unui regim care a luat-o complet razna.

Trei femei sunt asasinate astfel înainte ca Gestapo, poliția lui Hitler, să ia cazul asasinatelor de la Kripo (serviciul de investigații criminale) și să-l plaseze în cârca unui uriaș gestapovist pe nume Franz Beewen, nazist convins, băiat de la țară și aprig la mânie, pe care îl mănâncă toate cele să ajungă cât mai degrabă pe front, să ucidă francezi nemernici care i-au gazat tatăl în Marele Război și l-au făcut să alunece pe panta nebuniei și-a maniei, dar care se trezește acum cu o misiune imposibil de dus la îndeplinire: să rezolve o anchetă cu nenumărate necunoscute, cu elemente ascunse de către forurile înalte (cum ar fi, de exemplu, faptul că nu trebuie să sufle o vorbă despre cine erau femeile asasinate, că rapoartele legistului veneau cenzurate, că toată lumea de sus afla detaliile înaintea sa), în timp ce el este nevoit să bâjbâie, cu oameni puțini și cu puține informații la dispoziție, pentru a-l găsi și pedepsi cât mai rapid pe cel care îndrăznește să le dea cu tifla celor „mai bine organizate forțe din lume” – în fapt o șleahtă de analfabeți, de brute nespălate, de lingăi, de parveniți și de criminali perverși care și-au găsit un cadru perfect spre a-și dezlănțui frustrările și fanteziile morbide de a face rău și-a provoca durere.

Așa că Beewen începe să sape nu foarte discret, pentru că e mare cât un tanc și discreția nu face parte din bagajul său de cunoștințe și așa redus, și descoperă că femeile asasinate frecventau un psihanalist pe nume Simon Krauss, care însă, pe lângă faptul că le ajuta cu sfaturi, mai și profita de ele șantajându-le pentru bani și câte-o tăvăleală ocazională, de fapt un gigolo de joasă speță, psiholog strălucit, dar complet amoral, ce profită cu nerușinare atât de apartamentul luxos căpătat în urmă evacuării forțate a vreunei familii de evrei nefericiți, cât și de grațiile femeilor pe care le ajută nu doar cu sfaturi, ci și suplinind o viață sexuală searbădă, căci, nu-i așa, cineva trebuie să țină locul soților mereu ocupați cu alte treburi pe lângă Hitler.

Printre două hărțuieli la adresa lui Krauss, pe care îl disprețuiește din toată inima, Beewen are timp și să fugă până la azilul unde este internat tatăl său, o instituție condusă de o beizadea pe nume Minna von Hassel, o tânără alcoolică pusă pe fapte mari: vindecarea și salvarea tuturor nefericiților internați acolo – retardați, traumatizați de războaie, nebuni cu acte în regulă, schizofrenici și toate elementele rușinoase de care naziștii ar dori cu tot dinadinsul să scape, să devină mai puri și mai măreți și să cucerească lumea. Însă Minna nu se poate salva nici măcar pe ea însăși: abandonată de părinți, lăsată de izbeliște să conducă un azil cu bani puțini, unde bolnavii mor de foame sau de frig, ea s-a refugiat în brațele primitoare ale alcoolului, din care nu se mai întrevede nicio șansă de scăpare. Însă o mână de ajutor îi este întinsă de Beewen, care tot vine să-și viziteze tatăl bolnav la azilul condus de ea și care dezvoltă un soi de mică obsesie la adresa psihiatrei căreia nu-i e deloc necunoscut Simon Krauss.

Și, împreună, toți trei, pornesc pe urmele criminalului. Sau ale criminalilor, că la câte întorsături de situație inventează Jean-Christophe Grangé, ai avea impresia că sunt mai mulți, unul mai dus cu pluta ca altul, mai șmecher, mai sângeros și mai viclean. Ba e un soldat mutilat în timpul Marelui Război, chitit să se răzbune pe femeile frumoase, ba e un actor care-a intrat prea bine în pielea unui personaj de film, ba e Omul de marmură, ba e ăla, ba e celălalt, ba îl urmăresc pe criminal prin trenuri, ba la o paradă la care participă tot orașul, ba prin subteranele inundate de ape ale Berlinului, cert este că atunci când n-ai informații și șefii îți ascund multe elemente de teama de-a nu șubrezi credința în misiunea lor de cucerire a lumii, iar fostul crescător de păsări visează la o țară plină de Feți-Frumoși blonzi și cu ochii albaștri, puri până la a șaptea spiță, misiunea este imposibilă. Criminalul, extrem de greu de prins, iar credința în această lume grav bolnavă, tot mai firavă.

Poate că singurele lucruri pe care i le-aș reproșa acestui extrem de ambițios roman ar fi lungimea excesivă și modul ușor cam forțat în care se petrece metamorfoza lui Beewen. Elementele există, faptele se înlănțuie firesc, dar parcă prea repede devine dintr-un nazist convins și pornit să căsăpească francezi, evrei, țigani, să spargă mutre și să frângă spinări cu bastoane, într-un tip sătul de măceluri și de răul pur care a devenit imensa majoritate a Germaniei. Întorsăturile de situație se țin lanț, cele trei personaje alternează cugetările amare și încărcate de durere cu câteva scene de-a dreptul înduioșătoare, iar Jean-Christophe Grangé creionează un portret nemilos al Răului cu R mare: nu doar nazismul, ci placiditatea cu care oamenii l-au lăsat să-i acapareze, să le pună stăpânire pe vieți și nu doar să le distrugă bunurile și viețile, ci însuși viitorul. E de ajuns ca un singur om bun să tacă, și atunci răul și-a îndeplinit menirea. Cruzimea, indiferența, crimele lipsite de orice justificare, nebunia ca mod de viață, indiferența la durerea și suferința semenilor, lăcomia, grozăviile ca mod de viață, toate sunt elemente atotprezente, care fac parcă să pălească uneori atrocitățile lipsite de sens cu care contribuie și criminalul pe urmele căruia au pornit Franz Beewen, Simon Krauss și Minna von Hassel. Recomandată!

NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului Logodnicele Reichului. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:

Literatura pe tocuri (Atenție, spoilere!)

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Cărțile mele

Citește-mi-l

Falled

Analogii, Antologii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *