Nata a dispărut într‐o miercuri.
După o săptămână în care am încercat prin orice mijloace să dăm de ea, am aflat de la știri că e moartă. Cauza: sinucidere. S‐a aruncat de pe T69. Ce‐a vrut să spună cu asta nu știe nimeni. Nu locuia în blocul respectiv și n‐a lăsat niciun bilet de adio în urmă.
Dintre prietenii noștri doar Lex e convins că e vorba despre o mână criminală. Ceilalți îi cântă în strună de teamă că și‐ar putea înțepa venele. Mie nu‐mi pasă. Abia dacă o cunoșteam, deși prin ea am obținut jobul la asociația Lidiei.
Să fiu sinceră o invidiam, m‐am simțit mereu ca o înlocuitoare a ei, în band, în viața băieților și (aproape) în patul lui Lex. A plecat de pe o zi pe alta atunci când s‐a încurcat c‐un patron de club. A zis că s‐a săturat de amatori și s‐a cărat.
Eram în anul 2 de facultate. Locuiam în casa unei mătuși. Părinții mei plecaseră de mai bine de un an în străinătate. Prietenele mele erau deja în relații stabile. Eu eram singură. Mă simțeam dezorientată, nu știam prea bine ce‐mi doresc, nu aveam pe nimeni, facultatea pe care o alesesem nu era așa cum m‐aș fi așteptat. Nimic nu era cum m‐aș fi așteptat. Nimic nu mă mai bucura. Mă plimbam pe străzi, cu mintea aiurea și căștile în urechi, când am simțit vibrațiile telefonului.
Era un număr necunoscut. Era Rei. Andrei Loga, tipul ăla simpatic, genul prietenul tuturor, pe care îl cunoscusem, aveam eu senzația, cu o eternitate în urmă. Practic ne știam de vreo cinci ani, doi de prietenie apropiată, unul de prietenie la distanță și încă doi de tăcere absolută. I‐am recunoscut vocea după „bună” și am fost convinsă că tocmai își încheiase lunga relație cu Mălina. Știam de Mălina pentru că‐mi povestise de ea în timpul prieteniei noastre la distanță și pentru că în ziua de astăzi toată lumea are Facebook și ține să‐și expună acolo viața amoroasă. Mai știam și că nu m‐ar fi sunat în ruptul capului dacă relația lui n‐ar fi scârțâit serios, ori n‐ar fi fost deja istorie pentru că motivul tăcerii lui îndelungate era, desigur, Mălina.
S‐a purtat de parcă am fi vorbit ultima dată ieri. Mi‐a spus fără ocolișuri că Mălina l‐a înșelat și că s‐au despărțit. Mi‐a spus că s‐a mutat cu niște prieteni, mi‐a povestit, de fapt vorbea de parcă eu ar fi trebuit să știu, de band‐ul lui și m‐a întrebat scurt dacă m‐ar interesa să cânt cu el. L‐am înjurat și i‐am închis telefonul.
Am primit o mulțime de mesaje idioate „te‐ai schimbat”, „parcă nu ești tu”, „ce se întâmplă cu tine?”, „hai să ne vedem!”, „spune‐mi unde ești, vin la tine, dă‐mi adresa”. Nu știu dacă am cedat din singurătate, din curiozitate sau din dorința sinceră de a‐l revedea, dar o oră mai târziu îi trimiteam mesaj cu adresa și vorbeam despre orice în scara blocului. Apoi, peste o săptămână, mă mutam în apartamentul cumpărat de părinții lui Lex, împreună cu el, Rei, Mihu și Vic.
M‐am îndrăgostit de Lex, Alexandru Ivanov pe numele din buletin, la prima vedere. Am fost mereu expertă în îndrăgostirile fulger. Lex și Rei se cunoscuseră în facultate, fuseseră colegi la drept, până când obiectul îndrăgostirii mele se văzuse zburat din pricina restanţelor. Restanţele erau desigur cea mai mică problemă pe care Ivanov o avea în momentul ăla, dar eu habar n‐aveam despre asta, iar el avea ceva care mă atrăgea în mod inexplicabil – probabil dependențele, traumele și bubele pe care le avea în cap.
E absurd cât de tare mă stârnește demenţa semenilor mei. Am început să proiectez și am fost îndeajuns de proastă încât să cred că Ivanov mă place. Dacă Andrei nu mi‐ar fi spus că prietenul lui voia să mi‐o tragă în încercarea de a trece peste ruptura de Nata, probabil că aș fi desfăcut picioarele. Pentru alte fete de seama mea – aveam deja 20 de ani – ar fi fost ceva absolut normal și poate chiar neimportant, pentru mine în schimb ar fi însemnat o adevărată catastrofă. Eram încă virgină. De ce, n‐aș fi știut neapărat s‐o spun. Nu plănuisem să‐l întâlnesc pe făt‐frumos și nu țineam foarte mult nici la himenul ăla în jurul căruia se făcea atâta caz. Țineam doar să fie special, iar asta, dacă judec cu mintea de acum, se datora probabil poveștilor pe care ți le servește cultura pop cu care îmi hrănisem atâția ani din viață. În mintea mea, oricât de bolnav s‐ar fi desfășurat evenimentul și cu oricine s‐ar fi petrecut trebuia să fie ceva autentic – eram, desigur, incapabilă să definesc autentic – trebuia să fie reciproc, nu o tăvăleală tristă din dorința de a scăpa de așa zisa povară a adolescenței. Mi se părea că alte chestii îmi îngreunează viața mai mult decât virginitatea și în mod clar nu m‐am simțit mai ușoară și mai lipsită de griji când am scăpat de ea.
Prin urmare n‐am putut niciodată să‐l iert pe Lex pentru umilință și nici să mă eliberez de ideea că n‐am să fiu niciodată o ființă specială ca Nata. Nu aveam o voce la fel de bună ca a ei, nu arătam la fel de bine, nu eram la fel de populară și în niciun caz nu reușeam să mă mișc prin viață ca un pește în apă, așa cum o făcea ea. Era PR într‐un club de fițe, câștiga bine, era dorită de o mulțime de bărbați, trăia după regulile ei, așa cum îi plăcea și fără să depindă de nimeni.
Era liberă.
