Nota Goodreads: 3,81 (4 796 note)
Descrierea editurii: „În Siglufjörður, cel mai nordic punct al Islandei, izbucnește o epidemie. Tânărul polițist Ari Thór încearcă să rezolve un caz de crimă vechi de cincizeci de ani. Chiar dacă obține dovezi noi, ancheta se dovedește dificilă într-un oraș mic unde nimeni nu vrea să afle adevărul, iar secretele sunt la ordinea zilei. În anchetă îl ajută ĺsrún, o jurnalistă din Reykjavík care investighează la rândul ei un caz de crimă în care este implicat prim-ministrul Islandei. Lucrurile iau o turnură sinistră atunci când un copil dispare în plină zi. Cum răpitorul e în libertate, iar orașul e supus carantinei, trecutul se va întoarce să-i bântuie pe toți.”
Seria de blog toururi de anul acesta a ajuns la numărul optsprezece. Mai avem încă unul, săptămâna viitoare, apoi participanții la această inițiativă aș zice unică în blogosfera românească vor intra într-o binemeritată vacanță. Întrucât Editura Crime Scene Press a scos cărți una și una la Bookfest 2022, iar cu două ediții în urmă ne-am aplecat asupra unui volum inedit în peisajul crime românesc, Autograf al lui George Arion, alcătuit din „șapte piese mortale, o farsă și două monodrame”, de data asta am început să discutăm despre Sfâșiere de Ragnar Jónasson, al patrulea volum al seriei Dark Iceland.
Despre Negură, al treilea volum al seriei, voi vorbi într-o ediție viitoare, când voi detalia și felul în care s-au tradus atât în engleză, cât și în română, volumele seriei, cu toate că este volumul trei (să zicem) al seriei originale și, după părerea mea, cel mai bun dintre toate. Așa că să ne luăm de volumul patru (sau șase) al seriei Dark Iceland, Sfâșiere. Dacă în primele două volume, Orb în zăpadă și Orb în noapte (despre care am scris acum doi ani), am avut intrigi desprinse parcă din romanele clasice ale Agathei Christie, în Sfâșiere (dar mai ales în Negură) scrierea capătă tente de thriller sau de crime nordic din cel mai adevărat, cu crime macabre, criminali nebuni, intrigi alambicate, secrete cutremurătoare din trecut care revin ca să bântuie protagoniștii și un Ari Thór din ce în ce mai nesuferit și mai arțăgos, destul de diferit de bobocul săritor și neștiutor care ajuta bătrânici să treacă strada sau cobora pisici din copaci în idilicul (pentru locuitorii săi), dar și apăsătorul și deprimantul (pentru noi-veniți) orășel Siglufjörður din apropierea Cercului Polar (cel care și dă numele seriei originale islandeze).
Orășelul este în carantină, căci un călător se întoarce din Africa bolnav de febră hemoragică și moare taman în Siglufjörður, nu înainte însă să îmbolnăvească și o infirmieră, care în cele din urmă moare și ea. Orașul intră așadar în carantină, prilej perfect pentru ca Ari Thór să ancheteze un caz vechi de mai bine de cincizeci de ani la insistențele unui tip care îl roagă să afle ce s-a întâmplat în realitate cu mama sa tocmai în 1957. Femeia băuse otravă de șobolani și murise, însă atât ea, cât și martorii, adică soțul, cumnatul și cumnata, insistaseră că o băuse din greșeală, confundând-o cu borcanul cu zahăr (cine naiba ține borcanul cu otravă lipit de cel cu zahăr, în același dulap, în bucătărie?). Cazul din prezent pleacă însă de la misterul unei fotografii, în care Hedinn, bărbatul care i-a cerut ajutorul lui Ari Thór, e doar un bebeluș, ținut însă în brațe, alături de familie, de un băiat necunoscut. Cine este acel băiat și ce s-a întâmplat cu el? Dar mai ales, ce s-a întâmplat cu mama lui Heddin, cea care murise otrăvită?
În paralel cu ancheta ce pleacă doar de la o poză se desfășoară încă două povești, de data asta în capitala Reykjavík, unde o jurnalistă pe nume ĺsrún, cu care ne-am întâlnit deja în Negură, se află atât pe urmele unui șofer care l-a accidentat mortal pe fiul fost dependent de droguri al unui fost ministru, dar și pe cele ale unui tip care a răpit un bebeluș din căruciorul în care mama sa îl lăsase să doarmă, afară, în timp ce ea bea liniștită o cafea împreună cu sora sa. Cine a dorit moartea unui biet om pe o străduță întunecată, dar mai ales, cine a răpit un bebeluș nevinovat ziua în amiaza mare, din fața unei cafenele, în plină zi, pe o stradă extrem de circulată? Cine este misteriosul Robert, tatăl vitreg al bebelușului dispărut, și ce treabă are el cu presupusul răpitor? Cum de se împacă cele două, trei anchete, patru, căci Ragnar Jónasson nu se sfiește deloc să amestece mai multe cazuri, rezultând însă ceva fragmentat, care te pune la un moment dat pe gânduri.
De ce zic asta? Pentru că răpirea bebelușului apare din neant, nu izbutești să te dumirești ce-i cu Robert decât atunci când autorul îți trântește totul mură-n gură, spre finalul cărții. În opinia mea, ar mai fi fost necesare măcar vreo sută de pagini care să dezvolte intriga și să o facă să sune mai firesc. Dar din dorința de-a nu mări exagerat un volum al unei serii alcătuite doar din volume de până în trei sute de pagini s-a sărit peste un pas care i-ar fi oferit un plus de valoare acestei cărți. Salvate totuși de excelent pusa în scenă intrigă din nordul Islandei, unde Ari Thór e pe cai mari. Și se pregătește să fie promovat. Iar relația sa cu Kristín, iubita rămasă în capitală în primele volume, este din nou de actualitate. Dar despre asta, în recenzia volumului Negură, un volum de cinci stele, cât de curând.
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului Sfâșiere. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:
