Ieri concurs pe Facebook și pe Instagram, astăzi un capitol întreg, ca să vă stârnească și mai mult curiozitatea 🙂
O LUME SCINDATĂ.
UN REGAT FĂRĂ O MOȘTENITOARE.
UN DUȘMAN STRĂVECHI SE TREZEȘTE.
Casa Berethnet a condus Inysul vreme de o mie de ani. Încă necăsătorită, regina Sabran a IX-a trebuie să nască o fiică pentru a-și proteja tărâmul de la distrugere, însă asasinii se apropie tot mai mult de ușa ei.
Ead Duryan este o paria la curte. Deși a ajuns în poziția de domnișoară de onoare, tânăra e în continuare loială unei societăți secrete de magi și rămâne în permanență cu ochii pe Sabran, protejând-o din umbră cu ajutorul harurilor sale ascunse.
Dincolo de marea cea întunecată, Tané s-a antrenat toată viața pentru a deveni călăreață a dragonilor, însă e silită să facă o alegere care ar putea destrăma tot ce-a construit până acum.
Între timp, Răsăritul și Apusul refuză să negocieze unul cu altul, în vreme ce forțele haosului se trezesc din somn.
„O carte care a devenit un clasic al genului aproape instantaneu. Genial, divers, feminist, subversiv, provocator și extrem de inteligent povestit, Abația Portocalului este un roman care trebuie musai citit.” – KAREN MARIE MONING, autoarea seriei Mackayla Lane
„O bijuterie literară genială, cutezătoare și devastatoare. O lume incredibil de plină de profunzime și de primejdii, cu personaje pe care le-aș urma până la capătul pământului. Am rămas uluită de talentul lui Shannon!” – VICTORIA AVEYARD, autoarea seriei REGINA ROȘIE
„Această poveste memorabilă plină de regine, călăreți ai dragonilor și formidabile preotese care măcelăresc wyrmi reprezintă un adevărat tur de forță și în mod categoric noul meu roman fantasy preferat.” – LAINI TAYLOR, autoarea seriei NĂSCUTĂ DIN FUM ȘI OS
„Un fantasy feminist de excepție, perfect pentru fanii Urzeala tronurilor […]. O poveste captivantă și extraordinar de detaliată, care aduce în prim-plan femeile și poveștile lor, Abația Portocalului te va atrage în lumea ei magică încă de la prima pagină.” – Bustle
„Un roman extrem de minuțios construit […]. Ba chiar am putea fi tentați să o numim pe Samantha Shannon «varianta feminină a lui George R.R. Martin».” – HYPABLE
„Captivant […]. Extraordinar […]. Un fantasy feminist excelent, exact pe gustul fanilor genului epic și al autoarelor Zen Cho, Naomi Novik sau V.E. Schwab. Îl recomand cu căldură!” – BOOKLIST
FRAGMENT
3
Răsărit
Se crăpa de ziuă deasupra insulei Seiiki așa cum s-ar crăpa un ou de bâtlan. O lumina slabă se strecura în cameră. Obloanele fuseseră deschise pentru prima oară după opt zile.
Tané privi tavanul cu ochii înroșiți. Fusese neliniștită toată noaptea, fiindu-i ba prea cald, ba prea frig.
Nu avea să se mai trezească niciodată în această cameră. Venise Ziua Alegerii. Ziua pe care o așteptase de când era copilă – și pe care riscase, ca proasta, s-o ducă de râpă când își încălcase perioada de izolare. Cerându-i Susei să-l ascundă pe străin pe Orisima, le pusese amândurora viețile în primejdie.
Măruntaiele i se răsuceau de parcă ar fi avut o moară de apă în burtă. Își luă uniforma și sacul de spălat, trecu de Ishari, care dormea, și ieși din cameră pe furiș. Casa de Miazăzi stătea la poalele Fălcii Ursului, lanțul muntos care se înălța, impunător, peste Capul Hisan. Alături de celelalte trei Case de Învățătură, era folosită ca să pregătească învățăcei pentru Înalta Strajă a Mării. Tané locuia în încăperile ei de când avea trei ani.
Când ieși, se simți de parcă intrase într-un cuptor. Căldura îi ardea pielea și parcă îi transforma părul într-o masă compactă.
Seiiki avea un miros aparte. Era parfumul duramenului din copaci, descătușat de ploaie, și verdele fiecărei frunze. De obicei, Tané îl găsea liniștitor, dar astăzi nu exista nimic care s-o aline.
Izvoarele termale scoteau aburi în ceața dimineții. Tané se dezbrăcă de roba de dormit, intră în cel mai apropiat bazin și se frecă bine cu o mână de tărâțe. La umbra prunilor, se îmbrăcă în uniformă și-și pieptănă părul într-o parte a capului, ca să lase să i se vadă dragonul albastru de pe tunică. Când ajunse înăuntru, deja se simțea mișcare prin camere.
Luă un mic dejun sărăcăcios, cu ceai și zeamă. Câțiva învățăcei îi urară noroc când trecură pe lângă ea.
Când veni vremea, fu prima care plecă.
Afară, servitorii așteptau cu cai. Se înclinară toți deodată. În timp ce Tané încăleca pe armăsarul ei, Ishari ieși grăbită din casă, fâstâcindu-se, și urcă în șa.
Tané o privi, simțindu-se, deodată, gâtuită. Ea și Ishari împărțiseră aceeași cameră timp de șase ani. După ceremonie, era posibil să nu se mai vadă niciodată. Se îndreptară călare spre poarta care despărțea Casa de Învățătură de restul Capului Hisan, apoi trecură podul și depășiră pârâul care curgea în jos din munți, alăturându-se învățăceilor din celelalte părți ale districtului. Tané îl zări pe Turosa, rivalul ei, rânjind la ea din propriul rând. Îl țintui cu privirea până când acesta dădu pinteni calului și porni în galop spre oraș, urmat de prietenii lui.
Tané privi în urmă pentru ultima oară, bucurându-se de dealurile verzi și bogate și de siluetele zadelor profilate pe cerul albastru-pal. Apoi își aținti privirea spre orizont.
*
Procesiunea înainta încet prin Capul Hisan. Mulți cetățeni se treziseră devreme ca să vadă învățăceii călărind spre templu. Aruncară flori de sare pe străzi și umplură fiecare cărare, întinzând gâturile ca să-i zărească pe cei care aveau să fie în curând aleși de zei. Tané încercă să se concentreze la căldura calului, la bocănitul copitelor lui – la orice îi putea lua gândul de la intrus.
Susa fusese de acord să-l ducă pe bărbatul inyshian pe Orisima. Bineînțeles că fusese de acord. Ar fi făcut orice pentru Tané, la fel cum și Tané ar fi făcut orice pentru ea.
Din întâmplare, Susa avusese cândva o legătură cu una dintre santinele, iar aceasta voia acum să o reînnoade. Odată deschisă poarta, Susa avusese de gând să înoate cu străinul până la ea, după care să-l dea pe mâna maestrului în chirurgie de pe Orisima, promițându-i în van argint. Se părea că omul avea datorii la jocurile de noroc.
Dacă străinul avea boala roșie, Susa avea să-l raporteze în mod anonim guvernatorului Capului Hisan. Chirurgul avea să fie făcut carne vie cu bicele când îl găseau pe bărbat în casa lui, dar Tané se îndoia că avea să fie omorât – căci ar fi pus în primejdie alianța cu Statul Liber al Mentendonului. Dacă tortura îi dezlega limba, ar fi fost posibil ca intrusul să le spună autorităților despre cele două femei care interveniseră în noaptea sosirii lui, dar urma să aibă puțin timp ca să-și susțină cauza. Avea să fie trecut prin sabie, ca să dispară orice primejdie de răspândire a bolii roșii.
Gândul o împinse pe Tané să se uite la propriile mâini, unde avea să-i apară mai întâi roșeața. Nu-i atinsese deloc pielea, dar faptul că se apropiase de el fusese oricum un risc enorm. Dacă Susa se molipsise de boala roșie, nu avea să și-o ierte niciodată.
Susa pusese totul în primejdie ca să se asigure că ziua de azi avea să fie așa cum o visase Tané mereu. Prietena ei nu-i pusese la îndoială scrupulele sau sănătatea mintală. Pur și simplu fusese de acord să o ajute.
Porțile Marelui Templu al Mantiei erau deschise pentru prima dată după un deceniu. Erau flancate de două statui colosale ale unor dragoni, cu gurile deschise într-un veșnic răcnet. Patruzeci de cai mergeau la trap printre ele. Cândva făcut din lemn, templul fusese ars din temelii pe vremea Marii Suferințe, apoi reconstruit cu piatră. Sute de felinare din sticlă albastră atârnau de grinzile lui, împrăștiind o lumină rece. Semănau cu niște plute de pescuit.
Tané descălecă și merse alături de Ishari spre poarta din lemn adus de ape.
Turosa intră în șir alături de ele.
– Marele Kwiriki să-ți zâmbească astăzi, Tané! spuse el. Ce păcat ar fi ca un învățăcel de talia ta să fie trimis pe Insula Penelor!
– Ar fi o viață cinstită, replică Tané, în timp ce-și dădea calul pe mâna unui grăjdar.
Fără îndoială că asta ai să-ți spui când ai să ajungi să o trăiești!
– Poate că și tu ai să ajungi, onorabile Turosa!
Tânărul schiță o grimasă din colțul gurii, apoi o luă înainte cu pași mari, ca să li se alăture din nou prietenilor săi din Casa de Miazănoapte.
– Ar trebui să-ți vorbească mai cuviincios, murmură Ishari. Dumu spune că te descurci mai bine decât el în majoritatea luptelor.
Tané nu zise nimic. Simțea furnicături pe brațe. Era cea mai bună din casa ei, dar la fel era și Turosa din a lui.
O fântână cioplită după chipul și asemănarea marelui Kwiriki – primul dragon care primise vreodată un om drept călăreț – stătea în curtea din afară a templului. Apa sărată i se revărsa din gură. Tané se spălă cu ea pe mâini și-și duse un strop și la buze.
Avea un gust curat.
– Tané, spuse Ishari, nădăjduiesc ca totul să meargă așa cum îți dorești!
– Și ție la fel!
Cu toții își doreau același rezultat.
– Ai fost ultima care a plecat din casă.
– M-am trezit târziu.
Ishari își făcea singură abluțiunile.
– Mi s-a părut c-aud paravanele din camerele noastre deschizându-se azi-noapte. M-a tulburat… Iar apoi, n-am mai putut să dorm o vreme. Ai ieșit cumva din cameră?
– Nu. Poate-a fost prealuminatul nostru dascăl.
– Da, poate.
Intrară în curtea uriașă dinăuntru. Soarele lumina acoperișurile, făcându-le să lucească precum aurul.
Un bărbat cu o mustață lungă stătea în capul treptelor cu un coif sub braț. Avea fața bronzată și bătută de vreme. Dat fiind că purta apărători la mâini, o armură ușoară peste o haină albastru-închis și un surcot cu guler înalt, făcut din catifea neagră și mătase cu brocart cu fir de aur, era limpede că era și om de rang înalt, și soldat.
Pentru o clipă, Tané uită de groază. Era din nou o copilă care visa la dragoni. Bărbatul acesta era onoratul Amiral din Seiiki. Conducătorul Clanului Miduchi, dinastia călăreților dragonilor – o dinastie legată nu prin sânge, ci prin scop. Tané își dorea să primească acest nume.
Când ajunseră pe trepte, învățăceii formară două șiruri, îngenuncheară și-și lipiră frunțile de pământ. Tané o auzea pe Ishari respirând. Nimeni nu se ridică. Nimeni nu se clinti.
Solzii se frecară de piatră. Fiecare tendon din corpul ei păru să se încordeze, iar răsuflarea îi rămase blocată în plămâni.
Ridică privirea.
Erau opt. Petrecuse ani întregi rugându-se la statui cu dragoni, privindu-le cu băgare de seamă și observându-le din depărtare, dar niciodată nu îi văzuse atât de aproape.
Erau atât de mari, că-ți tăiau răsuflarea. Cei mai mulți erau seiikinezi, cu piei argintii și trupuri mlădioase, precum niște bice. Capetele neasemuit de frumoase li se sprijineau pe trupuri nefiresc de lungi, și fiecare avea patru picioare musculoase, cu labe terminate cu trei gheare. De pe chipuri le atârnau mustăți lungi, care rămâneau în urma lor precum cozile zmeielor. Cei mai mulți erau destul de tineri, la vreo patru sute de ani, dar câțiva aveau cicatrici de pe vremea Marii Suferințe. Toți erau acoperiți cu solzi și plini de semne de la ventuze – amintiri din luptele lor cu calamarii uriași.
Doi dintre ei aveau și un al patrulea deget la picioare. Aceștia erau dragoni din Imperiul celor Douăsprezece Lacuri. Unul dintre ei – un mascul – avea aripi. Cei mai mulți dragoni erau neînaripați și zburau cu ajutorul unui organ de pe cap, pe care învățații îl numeau coroană. Puținii cărora le creșteau aripi, le
creșteau abia după cel puțin două mii de ani de viață.
Dragonul înaripat era cel mai mare. Dacă Tané s-ar fi întins cât era de înaltă, probabil că n-ar fi reușit să-i ajungă nici măcar la spațiul dintre bot și ochi. Deși aripile-i păreau la fel de plăpânde ca pânza de păianjen, erau destul de puternice ca să stârnească un taifun. Tané se uită cu băgare de seamă la punga de sub bărbia lui. Precum stridiile, dragonii făceau perle, una singură în viață, iar aceasta nu ieșea niciodată din pungă.
Dragonul de lângă mascul, tot lacustrin, dar femelă, era aproape la fel de mare ca el. Avea solzii de un verde-pal, tulbure, precum jadul lăptos, și coama auriu-brună a algelor de râu.
Bine-ați venit! spuse Amiralul, iar vocea-i răsună precum un trâmbițat de goarnă de război. Ridicați-vă! continuă el, și ei îl ascultară. Vă aflați astăzi aici pentru a jura credință uneia dintre două vieți: aceea a Înaltei Străji a Mării, apă- rând, astfel, Seiiki de boală și de cotropitori, sau o viață de învățătură și de rugăciune pe Insula Penelor. Dintre străjerii mării, doisprezece dintre voi vor avea prilejul de a deveni călăreți ai dragonilor.
Doar doisprezece. De obicei, erau mai mulți.
– După cum știți, continuă Amiralul, puii de dragon n-au mai ieșit din găoace în ultimele două veacuri. Câțiva dragoni au fost luați și de Flota Ochiului de Tigru, care-și continuă spurcatu-i negoț cu carne de dragon sub tirania așa-zisei Împărătese de Aur.
Își plecară toți capetele.
– Pentru a ne îngroșa rândurile, suntem onorați să-i primim pe acești doi mari războinici din Imperiul celor Douăsprezece Lacuri! Cred că acesta va fi un semn al unei prietenii mai apropiate cu aliații noștri de la miazănoapte.
Amiralul înclină capul spre cei doi dragoni lacustrini. Aceștia nu erau la fel de obișnuiți cu marea precum dragonii seiikinezi, pentru că preferau să trăiască în râuri și alte locuri cu apă dulce – dar dragonii din ambele țări luptaseră cot la cot în timpul Marii Suferințe și aveau strămoși comuni.
Tané simțea privirea lui Turosa asupra ei. Dacă devenea călăreț, avea să spună că dragonul lui era cel mai măreț dintre toți.
– Astăzi veți afla ceea ce vă este sortit.
Amiralul scoase un pergament din surcot și-l desfăcu.
– Să începem!
Tané se pregăti sufletește.
Primul învățăcel, o tânără, care ieși în față fu ridicat în rangurile nobile ale Înaltei Străji a Mării. Amiralul îi dădu o tunică de culoarea cerului de vară. Când o luă, un dragon seiikinez pufni o trâmbă de fum, făcând-o pe tânără să tresară. Dragonul fluieră.
Dumusa, din Casa de Apus, deveni și ea străjer al mării. Nepoata a doi călăreți, ea era de loc din Miazăzi și seiikineză. Tané o urmări primindu-și noua uniformă, făcând o plecăciune în fața Amiralului și ocupându-și locul la dreapta lui.
Următorul învățăcel deveni primul care intră în rândurile învățaților. Veșmântul lui de mătase era de un roșu-închis, precum dudele, iar umerii-i tremurară în timp ce făcu plecăciunea. Tané simți încordarea celorlalți învățăcei, iute ca un curent.
Turosa ajunse în Înalta Strajă a Mării, bineînțeles. Părea că trecuse o veșnicie până-și auzi și ea numele:
– Onorabila Tané, din Casa de Miazăzi.
Tané păși în față.
Dragonii o urmăreau cu privirea. Se spunea că ei puteau vedea tainele cele mai adânci ale sufletului, pentru că ființele omenești erau făcute din apă, și toată apa era a lor. Dacă puteau vedea ce făcuse ea?
Se concentră la poziția propriilor picioare. Când rămase în fața Amiralului, i se păru că se uită ani întregi la ea. Avu nevoie de toată puterea ca să poată rămâne în picioare.
În cele din urmă, el întinse mâna după o uniformă. Tané răsuflă ușurată. Lacrimi de ușurare-i înțepară ochii.
– Pentru priceperea și dăruirea ta, spuse el, ești înălțată în nobilele ranguri ale Înaltei Străji a Mării și trebuie să juri că vei urma calea dragonului până când îți vei da ultima suflare!
Se aplecă mai aproape de ea.
– Dascălii tăi vorbesc foarte frumos despre tine. Va fi un privilegiu să te am în garda mea!
– Îmi faceți o mare cinste, mărite lord! Amiralul zâmbi.
Tané li se alătură celor patru ucenici din dreapta lui, amețită de fericire, cu sângele năvălindu-i prin vene ca apa peste pietricele. În timp ce următorul candidat pășea în față, Turosa îi șopti la ureche:
– Deci tu și cu mine ne vom înfrunta în încercările apei.
Răsuflarea îi mirosea a lapte.
– Foarte bine!
– Va fi o plăcere să lupt împotriva unui războinic atât de priceput ca tine, onorabile Turosa! rosti Tané, calm.
– Văd dincolo de masca ta, pleavă de la țară ce ești! Văd ce e-n inima ta. Același lucru ca în a mea. Ambiție. Se opri, în vreme ce unul dintre bărbați era trimis să se alăture celeilalte părți, apoi adăugă: Deosebirea constă în ceea ce sunt eu și ceea ce ești tu.
Tané îi aruncă o privire.
– Orice aș fi, și tu ești la fel, onorabile Turosa!
Râsul lui o făcu să simtă furnicături pe ceafă.
– Onorabila Ishari, din Casa de Miazăzi! strigă Amiralul.
Ishari urcă încet treptele. Când ajunse lângă el, Amiralul îi dădu un sul de mătase roșie.
– Pentru priceperea și dăruirea ta, spuse el, ești înălțată în nobilul rang al învățaților și trebuie să juri credință țelului sporirii cunoașterii până când îți vei da ultima suflare!
Deși tresări auzind cuvintele, Ishari luă bucata de stofă și făcu o plecăciune.
– Vă mulțumesc, mărite lord! murmură ea.
Tané o urmări mergând în stânga.
Ishari pesemne că era tulburată. Totuși, s-ar fi putut descurca bine pe Insula Penelor și s-ar fi putut întoarce în Seiiki ca maestră dăscăliță.
– Păcat! făcu Turosa. Nu era prietena ta?
Tané își mușcă limba.
Învățăcelul principal, o femeie din Casa de Răsărit, li se alătură în continuare. Onren era scundă și îndesată, cu fața arsă de soare și plină de pistrui. Părul des îi cădea pe umeri, plin de sare de mare și sfărâmicios la vârfuri. Buzele-i erau înnegrite cu sânge de scoică.
– Tané, spuse ea, ocupând locul din stânga. Felicitări!
– Și ție, Onren!
Erau singurii învățăcei care se trezeau în fiecare dimineață ca să înoate, și pe acea temelie se clădise un fel de prietenie. Tané nu avea nicio îndoială că și Onren auzise zvonurile și se strecurase afară pentru a se mai scufunda o dată înaintea ceremoniei.
Gândul o neliniști pe Tané. Capul Hisan era plin de golfuri, dar soarta făcuse ca ea să-l aleagă tocmai pe cel în care sosise străinul.
Onren privi în jos spre sulul ei de mătase. Precum Tané, și ea provenea dintr-o familie săracă.
– Sunt minunați! șopti ea, făcând un semn din cap către dragoni. Să înțeleg că nădăjduiești să fii una dintre cei doisprezece?
– Nu ești cam mică pentru a călări un dragon, micuță Onren? întrebă Turosa, cu glas tărăgănat. Bănuiesc c-ai putea să stai cocoțată pe coada unuia.
Onren îi aruncă o privire peste umăr.
– Mi s-a părut că te-aud vorbind. Noi ne-am întâlnit? Când el deschise gura, ea adăugă: Nu, nu-mi răspunde. Nu ești altceva decât un neghiob, și pe mine nu mă interesează să mă împrietenesc cu neghiobii.
Tané își ascunse zâmbetul după păr. O dată în viață, Turosa își ținu gura.
După ce și ultimul învățăcel își primi uniforma, cele două grupuri se întoarseră cu fața spre Amiral. Ishari, care avea obrajii uzi de lacrimi, nu ridică privirea din bucata de stofă pe care o ținea în brațe.
– Nu mai sunteți copii! Aveți propriile drumuri în față.
Amiralul privi scurt în dreapta.
– Patru dintre străjile mării au depășit așteptările. Turosa, din Casa de Miazănoapte; Onren, din Casa de Răsărit, Tané, din Casa de Miazăzi, și Dumusa, din Casa de Apus – întoarceți-vă cu fața spre mai-marii voștri, ca ei să vă cunoască după nume și după chipuri!
Se întoarseră. Tané făcu un pas în față alături de ceilalți și își lipi din nou fruntea de podea.
– Ridicați-vă! rosti unul dintre dragoni.
Glasul lui făcu pământul să se cutremure. Era atât de gros, atât de jos, încât, la început, Tané de-abia înțelese ce spune.
Cei patru îl ascultară și își îndreptară spinările. Cel mai mare dragon seiikinez își coborî capul până ajunse la același nivel cu ei. O limbă lungă îi ieși șfichiuind dintre dinți.
Opintindu-se puternic în picioare, își luă deodată zborul. Învățăceii se aruncară cu toții la pământ, doar Amiralul rămânând în picioare, care scoase apoi un hohot de râs bubuitor.
Dragonița lacustrină de culoare verde-lăptos își arătă dinții într-un rânjet.
Tané se trezi privind țintă în ochii aceia amețitori.
Dragonița se înălță în zbor alături de ceilalți semeni ai ei. Era apă întrupată. În timp ce o ploaie fină ca o ceață cădea din ceruri, șiroind de pe solzii lor, un mascul seiikinez se cabră, trase aer în piept și-i dădu drumul într-o pală uriașă de vânt.
Fiecare clopot din templu răsună drept răspuns.
*
Niclays se trezi cu gura uscată și cu o durere cumplită de cap, așa cum se mai trezise de o mie de ori. Clipi și se frecă la coada ochiului cu pumnul.
Clopote.
Asta îl trezise. Era de șase ani pe insula asta și nu auzise nici măcar o dată un clopot. Niclays își apucă bastonul și se ridică în picioare, cu brațele tremurând de efort.
Trebuia să fie o alarmă. Veneau după Sulyard, veneau să-i aresteze pe amândoi.
Niclays se răsuci în loc, disperat. Singura lui șansă era să pretindă că bărbatul se ascunsese în casă fără știrea lui.
Aruncă o privire dincolo de paravan. Sulyard dormea dus, cu fața la perete. Ei, măcar avea să moară împăcat.
Soarele scălda totul în prea multă lumină. Aproape de căsuța în care locuia Niclays, ajutorul lui, Muste, stătea la umbra prunului, alături de tovarășa lui seiikineză, Panaya.
– Muste! strigă Niclays. Ce mama nevoii se-aude?
Muste nu făcu decât un semn cu mâna. Înjurând, Niclays își vârî sandalele în picioare și-și croi drum cu greutate spre Muste și Panaya, încercând să nu bage-n seamă presimțirea că se îndrepta spre moarte.
– Bună ziua, onorabilă Panaya! o salută el în seiikineză, făcând o plecăciune.
– Luminate Niclays.
Îi apărură riduri în colțurile ochilor. Purta o robă ușoară, cu flori albe pe fond albastru, cu mânecile și gulerul brodate cu argint.
– V-au trezit clopotele?
– Da. Pot să întreb ce înseamnă?
– Sună pentru Ziua Alegerii, răspunse ea. Cei mai în vârstă dintre învățăcei și-au încheiat studiile și au intrat în rândurile învățaților sau ale Înaltei Străji a Mării.
Atunci, n-avea nicio treabă cu intrușii. Își scoase batista și se șterse pe față.
– Ești bine, Roos? întrebă Muste, ferindu-și ochii de soare. Știi că nu pot suferi verile de-aici. Își îndesă batista înapoi în jiletcă.
– Ziua Alegerii are loc o dată pe an, nu-i așa? o întrebă el pe Panaya. N-am auzit nici măcar o dată clopotele.
Nu le auzise, dar auzise tobele. Sunetele îmbătătoare ale bucuriei și veseliei.
– Ah, spuse Panaya, cu zâmbetul ițindu-i-se pe buze, dar asta e o Zi a Alegerii cu totul și cu totul specială.
– Așa să fie?
– Nu știi, Roos? chicoti Muste. Ești aici de mai multă vreme decât sunt eu.
– Așa ceva nu i s-a spus lui Niclays, replică Panaya cu blândețe. Vezi tu, Niclays, după Marea Suferință, s-a ajuns la o înțelegere ca, la fiecare cincizeci de ani, câțiva dragoni seiikinezi o să accepte călăreți dintre oameni, astfel încât să fim mereu pregătiți să luptăm împreună. Cei care-au fost aleși pentru Înalta Strajă a Mării au primit această șansă în dimineața asta și acum vor trece prin încercarea apei, pentru a vedea care dintre ei sunt vrednici să devină călăreți ai dragonilor.
– Pricep, spuse Niclays, suficient de interesat, încât să uite de groaza legată de Sulyard pentru o clipă. După aceea zboară pe armăsarii lor ca să se lupte cu pirații și cu contrabandiștii, presupun, nu?
– Nu armăsari, Niclays! Dragonii nu sunt cai.
– Iertare, onorabilă domniță! Mi-am ales prost cuvintele.
Panaya încuviință din cap. Mâna i se îndreptă către pandantivul de la gât, cioplit sub forma unui dragon.
Un asemenea lucru ar fi fost distrus în Întinderea Virtuților, unde nu mai exista nicio deosebire între dragonii străvechi de la Răsărit și mai tinerii wyrmi, suflătorii de flăcări, care îngroziseră cândva lumea. Ambele rase erau văzute ca fiind răuvoitoare. Poarta către Răsărit fusese închisă atât de mult timp, încât neînțelegerile privitoare la obiceiurile acestora înfloriseră.
Niclays credea acest lucru înainte să ajungă pe Orisima. Fusese aproape convins, în ajunul plecării sale din Mentendon, că era exilat într-o țară unde oamenii erau înrobiți de făpturi la fel de spurcate precum Nenumitul.
Cât de îngrozit fusese în ziua aceea! Toți copiii mentezi știau povestea Ne- numitului din clipa în care învățau să vorbească. Chiar și scumpei lui mame îi făcuse plăcere să-l îngrozească până la lacrimi cu descrierile tatălui și regelui suprem al tuturor făpturilor care suflau foc – cel care ieșise din Muntele Groazei pus pe haos și prăpăd, apoi fusese grav rănit de către sir Galian Berethnet înainte să apuce să supună omenirea. O mie de ani mai târziu, umbra lui încă era vie în coșmarurile tuturor.
Chiar în clipa aceea, copitele traversară podul răsunând precum tunetul și smulgându-l pe Niclays din tumultul de gânduri.
Soldați.
Măruntaiele i se prefăcură în apă. Veneau după el – iar acum, când venise clipa, se trezi amețit, nu speriat. Dacă aceasta avea să fie ziua, așa să fie. Era ori asta, ori moartea de mâna santinelelor pentru datoriile la jocurile de noroc.
Sfinte, se rugă el, fă să nu mă piș pe mine când o fi să se sfârșească!
Soldații purtau verde pe sub armură. În fruntea lor, desigur, se afla Ofițerul-Șef – chipeșul, mereu binevoitorul Ofițer-Șef, care refuza să spună oricui de pe Orisima care îi era adevăratul nume. Era cu treizeci de centimetri mai înalt decât Niclays și purta mereu armură completă.
Ofițerul-Șef descălecă și se îndreptă cu pași mari spre casa în care locuia Niclays. Era înconjurat de santinele și ținea o mână pe mânerul sabiei.
– Roos!
Un pumn înmănușat bătu în ușă.
– Roos, deschide ușa asta, altfel o sparg!
– Nu este nevoie să spargeți nimic, onorate Ofițer-Șef! strigă Muste. Luminatul doctor Roos este aici!
Ofițerul-Șef se răsuci pe călcâie. Ochii negri-i sclipiră și se îndreptă cu pași hotărâți către ei.
– Roos!
Lui Niclays i-ar fi plăcut să pretindă că nimeni nu i se adresase vreodată cu un asemenea dispreț, însă ar fi fost o minciună gogonată.
– Sunteți cât se poate de binevenit să-mi spuneți Niclays, onorate Ofițer-Șef, spuse el, cu toată veselia prefăcută de care era în stare. Ne cunoaștem de…
– Taci din gură! îl repezi Ofițerul-Șef. Santinelele mele au găsit poarta debarcaderului deschisă azi-noapte. O corabie a piraților a fost văzută în apropiere. Dacă oricare dintre voi ascunde vreun intrus sau bunuri de contrabandă, vorbiți acum și poate că dragonița se va arăta milostivă!
Panaya și Muste nu spuseră nimic. Între timp, Niclays se luptă scurt și aprig cu sine însuși. Sulyard nu avea unde să se ascundă în casă. Oare ar fi fost mai bine să recunoască fapta?
Înainte să apuce să se hotărască, Ofițerul-Șef le făcu semn santinelelor lui.
– Căutați prin casă!
Niclays își ținu răsuflarea.
Exista o anume pasăre în Seiiki cu un țipăt ca de prunc care începe să zbiere. Pentru Niclays, deveni un simbol chinuitor al vieții lui în Orisima. Scâncetul care nu apucă niciodată să se transforme în urlet. Așteptarea unei lovituri care nu vine niciodată. În timp ce santinelele îi cotrobăiau prin casă, nenorocita aia de pasăre începu să țipe, iar țipătul ei deveni singurul sunet pe care îl mai auzea Niclays.
Când ieșiră din casă, santinelele aveau mâinile goale.
– Nu-i nimeni aici! strigă unul dintre ei.
Niclays făcu tot ce putu ca să nu se prăbușească în genunchi.
Ofițerul-Șef îl privi multă vreme, cu chipul ca o mască, înainte de-a porni cu pași mari spre strada următoare.
Iar pasărea țipa în continuare: Hâc-hâc-hâc!
