Nota Goodreads: 3.82 (986 note)
Descrierea editurii: „În timp ce Fabian Risk veghează asupra fiicei sale, Matilda, împuşcată şi aflată în comă la spitalul din Helsingborg, un băiat refugiat din Siria este ucis în mod brutal, aruncând poliţia oraşului într-o nouă investigaţie complexă a unei crime de natură rasială. Dar nimic nu este atât de clar pe cât ar părea şi, atunci când sunt comise mai multe crime, Lilja, Klippan şi colegii lor de la poliţia din Helsingborg pornesc într-o vânătoare disperată după mai mulţi ucigaşi. În cele din urmă, Fabian este forţat să revină mai devreme la serviciu, chiar dacă ar prefera să se concentreze asupra familiei, iar şeful poliţiei, Astrid Tuvesson, trebuie să-şi scurteze programul în doisprezece paşi pentru alcoolici ca să supravegheze inves tigaţiile paralele, în ciuda faptului că abia a început tratamentul. Între timp, Fabian se luptă cu informaţiile lăsate în urmă de colegul său ucis, Hugo Elvin, şi începe propria anchetă secretă care ar putea să schimbe pentru totdeauna strâns unita echipă de investigaţie.”
Întortocheată poveste. Firele narative sunt atât de numeroase și de diverse și de separate unul de altul, personajele se amestecă între ele și anchetele se întrepătrund, încât la un moment dat ai impresia că autorul a scăpat povestea de mână și că în niciun caz nu va mai fi în stare să prindă iar frâiele și să strunească povestea cea nărăvașă, care, până la urmă (fără a-mi fi teamă de spoilere) nici nu se termină altfel decât printr-o coadă de pește de toată frumusețea. Noroc că editura Litera ne-a răsfățat cu adevărat cu această serie și sunt sigur că nu va sta cu mâinile în sân până ce vom uitat cu totul ce s-a petrecut în acest volum patru.
Să trecem la treabă? Să trecem.
– Un băiețel sirian este ucis în mod brutal, la originea acestei crime de neînțeles bănuindu-se că s-ar afla o bandă de rasiști, xenofobi și naziști extremiști de care se pare că e plină zona în care se petrece acțiunea romanelor lui Stefan Ahnhem;
– Sediul Democraților Suediei, un partid ultranaționalist ce colcăie de elemente nocive menționate în paragraful anterior, este atacat și incendiat, pentru ca, la scurt timp, o tabără de refugiați să fie atacată și incendiată într-un mod asemănător, trei persoane pierzându-și viața în acel atac;
– O femeie se trezește cu bretonul tăiat, după ce cineva îi făcuse o poză cu propriul ei telefon în timp ce dormea; partea aceasta de intrigă mi s-a părut extrem de interesantă și de bine alcătuită, cu toate că autorul cam uită câteva sute de pagini de ea, la fel cum se întâmplă și cu uciderea băiețelului în mașina de spălat;
– Naziștii din preajma Helsingborgului și a orașului Bjuv, vecin cu Helsinborgul, devin mai agresivi ca oricând, luând-o la țintă pe Irene Lilja, membră a echipei din care mai fac parte Astrid, Ingvar, Klippan și Fabian Risk;
– Tot Irene Lilja pune ochii pe un tip dubios după ce e ucis băiețelul sirian și îl urmărește prin tot orașul, pierzându-i urma într-un final; însă acesta pare cea mai solidă pistă a lor pentru elucidarea uciderii băiatului; numai că autorul nu se mulțumește doar cu asta și transformă acea pistă în urmărirea unui…. hai, puneți mâna și citiți cartea;
– Fabian Risk e în concediu, după ce, la finalul volumului precedent, Matilda, fiica sa de treisprezece ani, a fost împușcată în burtă; acum fata își revine și se întoarce acasă, numai că e complet schimbată; însă Fabian Risk se află acum pe urmele unui alt ucigaș cu sânge rece extrem de viclean, care știe la perfecție cum să-și ascundă toate urmele; iar autorul preferă să se concentreze mai ales asupra acestui caz, uitând adesea de celelalte fire narative, prea multe, în opinia mea, pentru a fi tratate cum trebuie;
– Zarurile decid care va fi următoarea victimă pentru cel mai năstrușnic criminal care putea fi născocit de mintea unui autor de romane cu criminali.
Cum ziceam și nițel mai sus, încă de când am observat că autorul a cam uitat de faptul că povestea centrală ar fi trebuit să fie rezolvarea abominabilei crime căreia îi căzuse un băiețel nevinovat, ucis în cel mai crud mod cu putință, el preferând în schimb să mai arunce la bătaie un pedofil ce o lua cu adevărat razna dacă nu își mai lua pastilele (prilej cu care autorul ajunge să critice deloc voalat politica guvernului de-a da drumul pe stradă unor bestii al căror loc e la ospiciu, încuiați și păziți nonstop, nu pe stradă, din rațiuni pur financiare) și s-o trimită pe urma lui pe biata Irene Lilja, pe capul căreia pare că în acest volum s-ar abate toate nenorocirile de pe lume, am ajuns la concluzia că ori autorul va fușeri finalul și ne va lăsa pe toți răcnind de mânie, ori o va încheia cu un frumușel „va urma”, lăsându-ne să ne roadem unghiile până ce va fi difuzat și episodul următor (acum am ajuns să-i înțeleg și eu pe nesăbuiții care preferă să se repeadă la un serial de îndată ce e difuzat primul episod, fiindu-le imposibil să aibă răbdare să apară toate și apoi să facă un binging de toată frumusețea).
Cam așa a fost. Noroc că nu va urma o pauză lungă. Noroc că Ahnhem l-a avut înainte pe marele Stieg Larssson, ale cărui volume doi și trei din „Millennium” alcătuiesc de fapt un singur volum, enorm, de peste 1500 de pagini. Așa și cu „Motivul X”, ce va fi urmat de „X feluri de-a muri”, care-i va încheia (sper din tot sufletul) poveștile. Care povești? Păi, le-am enumerat mai sus.
Măiestria lui Ahnhem, deși mai uită uneori niște detalii pe ici, pe colo, în încercarea de-a înghesui cât mai multă acțiune și personaje într-un număr, până la urmă, finit de pagini, constă în faptul că izbutește să te țină cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. Că nu coboară standardul, destul de ridicat încă de la primul volum, că nu scrie după rețetă, că încearcă să șocheze (și îi iese din plin, crimele sunt una mai grețoasă ca alta, criminalii, unii mai respingători și mai siniștri ca alții, faptele lor, din ce în ce mai oribile, mințile lor, din ce în ce mai perverse) și că izbutește, totodată, să atingă și niște subiecte delicate, dar de mare actualitate: unul l-am pomenit mai devreme, cel cu politica dezastruoasă a guvernului la adresa indivizilor periculoși lăsați să umble liberi pe străzi, altul ar fi imigrația și politica legată de imigranți, plus încercarea de pătrundere în mentalitatea suedezului de rând, care, brusc, s-a trezit că pe stradă au apărut femei cu hijaburi pe chipuri și bărboși dubioși care îi duc imediat cu gândul la decapitări și atentate sinucigașe. Și-atunci, ce le rămâne de făcut unor cetățeni onești, a căror încredere în guvern slăbește din zi în zi?
PS: era să uit – puține sunt cărțile polițiste în care am întâlnit o atât de interesantă poveste de viață a unui polițist și o asemenea bogăție de detalii în privința vieții sale private; mă refer, evident, la Fabian Risk; atât de multe se întâmplă în viața lui, pe margine, pasager, pe lângă munca la serviciu, încât ajungi să aștepți cu o la fel de mare nerăbdare capitolele care se ocupă de familia sa, de Sonja, de Matilda sau de Theo; mai contează că Dunja Hougaard nici nu prea apare? Credeți că a uitat complet de ea autorul? Hai, ce ziceți?