Semnal editorial 150 + Fragment în avanpremieră: Anne de Courcy – Riviera lui Chanel

Departe de a se îngrijora cu privire la iminentul război mondial, societatea de pe Riviera franceză din 1938 este străbătută de o întrebare arzătoare: să-i facă sau să nu-i facă reverențe ducesei de Windsor?

Cu o distribuție impresionantă de personaje istorice care mai de care mai colorate, politicieni, scriitori și artiști – Winston Churchill, Salvador Dalí, ducele și ducesa de Windsor, Aldous Huxley și Edith Wharton –, având-o în centrul acțiunii pe enigmatica Coco Chanel –, Riviera lui Chanel reînvie cu vervă și o mulțime de date istorice o perioadă în care extreme precum luxul și teroarea nu au fost niciodată mai prezente.

De la extravaganța petrecerilor și vizitelor la cazinou dinaintea războiului până la transmițătorul secret ascuns de Robert Streitz în subsolul vilei La Pausa – locuința lui Chanel pe care chiar el o crease – în timp ce Coco și iubitul ei neamț erau prezenți în concediu, Riviera lui Chanel explorează lumea fascinantă a elitei de pe Coasta de Azur din anii 1930 și 1940, susținută de o documentare originală care pune sub lumina reflectoarelor viețile celor bogați și ale celor săraci, soarta celor protejați și a celor persecutați.

„Anne de Courcy combină perseverența unui specialist în istorie socială cu nervul unui romancier.“ The Times

ANNE DE COURCY este o cunoscută scriitoare, jurnalistă și editoare. În anii ´70 a fost editoarea secțiunii pentru femei a ziarului London Evening News și, la încetarea apariției acestuia în 1980, a mai lucrat ca redactor și colaborator pe proiecte speciale la Evening Standard și Daily Mail.

Din 2003 s-a concentrat asupra scrierii de cărți, publicând volume de istorie socială și biografii, cum ar fi: The Husband Hunters, The Fishing Fleet, The Viceroy’s Daughters și Debs At War.

Volumul poate fi găsit în forma e-book, urmând ca în perioada următoare să apară și în format print: https://www.litera.ro/riviera-lui-chanel?ebook=1

Alte cărți în format electronic pe site-ul Litera: https://www.litera.ro/carti?ebook=1.

FRAGMENT

Riviera lui Chanel

Traducere din limba engleză și note

STANCA POTOROACĂ

Capitolul I

1930, Începutul: La Pausa

În 1930, lunga poveste de dragoste dintre Coco Chanel – cea mai cunoscută creatoare de modă din lume – și ducele de Westminster – cel mai bogat om din Anglia – se apropia, în mod inevitabil, de sfârșit. Bendor (acesta este numele sub care era cunoscut ducele) își dorea un urmaș, iar Chanel, la cei patruzeci și șapte de ani ai ei, nu prea mai avea cum să îi ofere unul și nici nu mai putea suporta numeroasele aventuri ale ducelui, facilitate de faptul că era putred de bogat.

Se întâlniseră cu șapte ani mai devreme, în Hôtel de Paris din Monaco, unde Chanel lua cina cu Vera Bate (o veche prietenă a lui Bendor). Ducele avea patruzeci și patru de ani.

Deși nașterea Verei era învăluită în mister, era cunoscut faptul că era înrudită cu familia regală britanică – se presupune că era fiica nelegitimă a Primului Marchiz de Cambridge, fratele mai mic al reginei Mary – și, în această calitate, făcea parte din ei soț, ofițerul american Fred Bate, și, în ciuda frumuseții și a popularității ei, era mereu lefteră. Chanel, cu perspicacitatea ei fulgerătoare (unul dintre motivele succesului său), o angajase, în mare parte, pentru că Vera era un soi de publicitate ambulantă: purta hainele cu atâta eleganță încât toate femeile își doreau să aibă imediat orice vedeau la ea. Hainele îi erau, firește, oferite de Chanel, cele două devenind prietene apropiate.

Când a văzut‑o pe Vera din celălalt colț al camerei, ducele plănuia să meargă la Cazinou, dar s‑a apropiat de ea pentru a o saluta și, spre încântarea lui, cele două femei l‑au invitat să li se alăture. Au vorbit, au râs, au dansat; Bendor a uitat complet de Cazinou și le‑a invitat să ia cina pe iahtul său – un velier cu patru catarge numit Flying Cloud – în seara următoare, angajând o trupă de țigani care să le cânte serenade și însoțindu‑le la dans într‑un club de noapte.

Chanel l‑a fermecat pe Bendor din prima clipă. Era frumoasă, elegantă, spirituală și extraordinar de independentă. Dintr‑o fetiță foarte săracă se transformase, pas cu pas și bărbat după bărbat, într‑o femeie de succes. Și‑a depășit condiția de femeie întreținută – lucru care rămânea, de multe ori, o etichetă care te însoțea toată viața –, iar cu mulți dintre clienții ei bogați se împrietenise și era în relații foarte bune.

Revoluționase moda, creând haine simple, comode, fără elemente de prisos, din materiale care până atunci fuseseră considerate lipsite de eleganță (tricotul, de exemplu) și care îi permiteau corpului să se miște liber. „Scopul modei“, a afirmat ea într‑o ediție franceză a revistei Vogue, „este să le facă pe femei să pară tinere. Asta schimbă modul în care privesc viața și le face să fie mai optimiste, mai binedispuse.“

Cu doi ani înainte de a‑l cunoaște pe Bendor, Chanel era deja un nume cu greutate în lumea modei – fusese remarcată de Harper’s Bazaar încă în 1915 –, lansând parfumul care urma să devină cel mai cunoscut din lume: Chanel No. 5. Avusese un succes răsunător, care o îmbogățise pentru tot restul vieții. După cum îi tot repeta lui Bendor în numeroase ocazii, respingându‑i avansurile – ce avea el și nu avea ea? Asta pentru că, deși susținea că pentru ea iubirea este lucrul cel mai de preț, independența (și munca) erau, de fapt, mai importante. Îi lăsase, totuși, o umbră de speranță, fiind de acord să se întâlnească cu el în anul următor. Între timp, el o curta cu toate mijloacele de care dispunea – de la flori și bijuterii la somon trimis cu avionul de pe domeniul său din Scoția. În cele din urmă, a capitulat. Spre sfârșitul primăverii anului 1924, s‑a îmbarcat pe negrul și piraterescul Flying Cloud pentru a porni, cu Bendor, într‑o croazieră pe Mediterană, pătrunzând într‑o lume de un lux inimaginabil. Pe lângă echipajul format din patruzeci de oameni, paturile cu baldachin și perdelele de mătase, pe iaht era și o mică orchestră, care le cânta în fiecare seară în timp ce dansau. Dacă aveau invitați pe iaht (cum se întâmpla adesea), toată osatura navei era iluminată.

Bendor – înalt, blond și chipeș –, avea case împrăștiate prin toată lumea. Cum nu prea se întâmpla să stea mai mult de trei‑patru zile în același loc și deseori apărea neanunțat, toate îl așteptau perfect pregătite – mașinile cu rezervoarele pline, argintăria lustruită, servitorii în livrele Grosvenor, cămările pline cu mâncare. Ducele a copleșit‑o pe Chanel cu cadouri – de la bijuterii și opere de artă până la o casă în Londra. Când au vizitat domeniul Westminster din Cheshire, Chanel a jucat rolul de gazdă la reședința sa rurală, Eaton Hall. Aici a călărit, a jucat tenis și a navigat; când au vizitat domeniile lui din Scoția a învățat să pescuiască – și s‑a descurcat bine. S‑a împrietenit cu Winston Churchill, care era un apropiat al lui Bendor, astfel că se întâmpla des să se găsească la aceeași petrecere sau la bordul lui Flying Cloud. „Coco e aici în locul lui Violet“, îi scria Churchill soției sale, Clementine. „E ft plăcută – o ființă cu adevărat mntă & puternică, ce ar putea stăpâni un bărbat sau conduce un imperiu. Bennie ft bine & cred foarte fericit să aibă lângă el pe cineva pe măsură, talentul ei fiind pe potriva puterii lui.“

Când Bendor a cumpărat o casă în Highlands, Chanel a fost cea care a decorat‑o, vopsind saloanele în bej și instalând primul bideu din Scoția; în timpul sezonului de vânătoare vâna de trei ori pe săptămână. I‑a fermecat pe toți prietenii lui și se înțelegea bine cu copiii și prima lui soție. Nici unul dintre aceste lucruri nu a făcut‑o, însă, să se dedice mai puțin muncii și, deși ajunsese să îl iubească pe Bendor („Viața mea a început cu adevărat abia cu Westminster“, i‑a mărturisit unei prietene. „Găsisem, în sfârșit, un umăr pe care îmi puteam odihni capul, un copac de care să mă sprijin“), era hotărâtă să își păstreze independența. Unul dintre mijloacele prin care putea face acest lucru era să aibă o casă doar a ei, unde să poată trăi „fără lachei la toate ușile“.

Trebuia să fie în Franța, la o distanță rezonabilă de Paris și undeva la soare (pe care îl iubea) – de altfel, când s‑a întors cu pielea „cafenie ca a unui paj“ din una dintre obișnuitele croaziere cu Bendor, bronzul a devenit un accesoriu la modă. Răspunsul era unul singur: Coasta de Azur, pe lângă care trecuse de atâtea ori în iahtul iubitului ei. Era prima oară în viață când putea trăi pe placul ei, urmându‑și propriile reguli. Locul pe care l‑a văzut întâia oară de pe iahtul ducelui în decembrie 1927 era deasupra unui sătuc numit Roquebrune, la 180 de metri peste nivelul mării, cu vedere spre Menton și granița cu Italia pe de o parte, Monaco și golful său de cealaltă parte. În spatele vilei, se vedeau în depărtare colinele submontane ale Alpilor. Una peste alta, cumpărând câteva parcele de teren adiacente, a reușit să obțină doisprezece acri care includeau și o livadă de măslini. Numele proprietății, La Pausa, vine de la povestea despre Maria Magdalena care, se spune, s‑a oprit aici pentru a se odihni după ce a fugit din Țara Sfântă într‑o barcă fără cârmă după răstignirea și învierea lui Hristos.

Existau trei clădiri care au fost ulterior transformate în casa principală, cu două căsuțe mai mici pentru musafiri; pe una din ele, „La Colline“, i‑a dăruit‑o Verei Bate, acum Lombardi. Vera, care divorțase cu doi ani în urmă, se măritase în acel an cu un ofițer italian pe nume Alberto Lombardi, un călăreț iscusit foarte apreciat de Mussolini. Având‑o pe prietena ei aproape, îi era foarte ușor să‑i invite aici pe prietenii ducelui – Vera îi cunoștea pe toți.

Cel care a transformat clădirile deteriorate într‑o casă încântătoare a fost un tânăr arhitect din zonă, Robert Streitz. Acesta restaurase cu atâta pricepere vila din apropiere a unuia dintre prietenii lui Chanel, contele Jean de Segonzac, încât acesta i l‑a recomandat. La scurt timp după semnarea contractului de cumpărare în februarie 1929, Chanel l‑a invitat pe Streitz la o petrecere la bordul lui Flying Cloud, după care a acostat departe de Cannes. Trei zile mai târziu, arhitectul i‑a adus schițe cu proiectul vilei, în care figurau trei aripi înfășurate în jurul unei curți deschise, mărginite de coloane. Pentru Streitz, care avea douăzeci și opt de ani pe atunci, era o comandă minunată.

Lui Chanel i‑a plăcut planul atât de mult încât l‑a acceptat din prima, singura condiție fiind ca, înainte să înceapă munca, arhitectul să meargă să vadă mănăstirea de maici din Aubazine, unde ea își petrecuse o bună parte din copilărie și adolescență, pentru a încerca să incorporeze atmosfera și unele dintre caracteristicile de bază ale vechii construcții în planul vilei. (Cât a fost acolo, Streitz s‑a întâlnit cu maica stareță și a întrebat‑o dacă își amintea de Gabrielle Chanel. Da, a răspuns ea, își amintea foarte bine de săraca fată oropsită, „o copilă ilegitimă născută într‑un azil pentru săraci“.)

După aceste cercetări, Streitz a proiectat scara principală aproape identic cu cea din mănăstire, pe treptele căreia Chanel trebuia să fi călcat de sute de ori. Discreția proverbială a lui Chanel privitoare la copilăria ei nu se extindea asupra acestor „rememorări“ arhitecturale; casa, lungă și scundă, cu trei părți care dădeau spre o curte interioară umbroasă, păstra mai multe ecouri ale mănăstirii din Aubazine în colonadele ei stinghere, tavanele arcuite și ușile ei masive.