Nominalizări: National Book Award Finalist for Fiction 1960
Nota Goodreads: 3.86 (108645 note)
Descrierea editurii: „Patru persoane au sosit la Hill House: doctorul Montague, un savant care caută dovezi solide legate de manifestările supranaturale; Theodora, asistenta sa drăguță și sensibilă; Luke, un aventurier și viitorul moștenitor al Hill House; și Eleanor, o tânără singuratică, fragilă, cu un trecut întunecat. Dar ceea ce la început pare să fie un experiment nevinovat, o întâlnire misterioasă cu niște fenomene inexplicabile, se dovedește rapid a fi o călătorie în cele mai cumplite coșmaruri ale celor patru și o investigație căreia mulți dintre ei s-ar putea să nu-i supraviețuiască.”
NB: Carte citită în avanpremieră. Va apărea pe 27 mai, online și-n librăriile din toată țara.
O carte horror cu fantome devenită clasică, nominalizată la National Book Award for Fiction și sursă de inspirație (observați că nu folosesc termenul „ecranizată”) pentru „The Haunting of Hill House”, un serial produs de Netflix ce poate deveni și el, la rândul său (cum s-a întâmplat cu „Stranger Things”), clasic. Sincer, mă feresc de cărțile și de filmele cu fantome. Înainte, devoram zeci de filme horror. Apoi, într-o noapte, la căminul studențesc, am văzut Ju-on (2002), urmat, la scurt timp, de Shutter (2004). Și, de atunci, m-am lecuit de poveștile cu fantome. Ca să se consemneze, nici serialul inspirat de „Casa bântuită” a lui Shirley Jackson încă nu l-am văzut, tocmai din acest motiv: mi-e groază de poveștile cu fantome. Pot vedea tone de monștri și de criminali monstruoși (deși și la aceștia am renunțat, visându-i prea des alergându-mă prin pădure cu drujba sau cu toporul), dar la fantome clachez. Însă am zis că pe hârtie e altceva, că n-are cum să fie la fel de înfricoșător cum au fost paginile cu fantoma din „Shining” a lui Stephen King.
Nimic mai fals. Am citit noaptea „Casa bântuită” și-a fost la fel de înspăimântătoare precum „Shining”. Aproape. Are o tentă umoristică, niște glumițe de fete bătrâne puse pe șotii și băieți șmecherași de care n-aș fi crezut în stare niște personaje create înainte de asasinarea lui JFK. Dar uite că s-a putut. Shirley Jackson a izbutit să creeze o atmosferă gotică, lugubră și bine așezată, cu o casă care-și bântuie și-și alungă locatarii, și, totodată, să creeze personaje absolut memorabile: John Montague, un doctor preocupat de fenomenele paranormale, strânge un grup de persoane în Hill House, casa dintre dealuri, pentru a testa poveștile de groază create pe seama acestei case învăluite într-o aură de legendă.
Complici îi vor fi Eleanor Vance, deloc străină de fenomenele paranormale (la fel ca și în cazul Theodorei, tocmai de aceea fiind alese de doctorul Montague) și fată bătrână la doar treizeci și unu de ani, acrită de viață după ce-a fost nevoită să aibă grijă ani buni la rând de o scorpie de mamă care i-a acrit zilele, Theodora, o tipă care mi s-a părut că n-ar avea chiar toate țiglele pe casă (deși pare absolut normală prin comparație cu Eleanor), și Luke Sanderson, viitorul moștenitor al casei bântuite în care se petrec toate grozăveniile de pe lume. Hill House, cum era și normal, are o istorie extrem de bogată în spate, din care-am înțeles că două fetițe și-au irosit copilăria acolo, abandonate de tată după ce le murise mama, și că, apoi, cele două copile și-au disputat dreptul de moștenire asupra casei ani de-a rândul. Câștig de cauză a avut o tipă din orașul situat în apropierea lui Hill House, care avusese grijă de sora ce se aventurase să locuiască în casa cea dementă. Și, de atunci, proprietarii s-au cam tot schimbat, a mai avut loc câte o sinucidere, cert este că niciun chiriaș care a locuit în această casă n-a zăbovit prea mult, fugind mâncând pământul după doar o noapte sau două-trei petrecute în casă.
Motivul? Bătăi în uși în miez de noapte, clanțe smucite cu putere, uși care se închid singure, podele strâmbe, o intrare într-o cameră cu temperatură polară (fix în spațiul creat de tocul ușii, nu și-n cameră, nici în fața ușii acesteia), doi îngrijitori, soț și soție, ce seamănă cu Lurch din Familia Addams, aspri și cu expresii dușmănoase pe chipuri, râsete de copii pe coridoare, deși în casă sunt doar adulți, adulți rătăcindu-se complet prin casă, după doar câțiva pași și tot așa, tot tacâmul unei case bântuite, în care se aventurează un grup de adulți incapabili să creadă în povești cu fantome. Deși li s-a spus clar că Hill House e o devoratoare de suflete neprihănite. Însă ei n-au apucat să vadă atâtea filme inspirate din această poveste clasică. N-au apucat să vadă cum generații la rând de chiriași sau de cumpărători de case bântuite au fost terorizați de spirite răuvoitoare ce nu-și găsesc pacea.
Bine, acuma să nu vă închipuiți că toată povestea e doldora de astfel de fenomene, că toți răcnesc non-stop, alergați și îngroziți de femei îmbrăcate în zdrențe, ce plutesc deasupra podelelor sau zgârie dușumeaua de sub patul în care dorm protagoniștii. Nu, manifestările acestea bizare abia apar de vreo câteva ori. Dar sunt înfricoșătoare, pe cuvânt, când apar. Atât de înfricoșătoare, încât sâmbătă noaptea, pe la ora douăsprezece, exact când prinsesem viteză și mă acaparase povestea mai aprig, m-am văzut nevoit să o las deoparte și să continui lectura unui thriller cinstit (despre care voi scrie în curând, citindu-l tot în avanpremieră), cu criminali în serie, dar, altminteri, oameni în carne și oase.
O poveste cu fantome clasică. Atât de clasică, încât aproape toată lumea a auzit de ea. Chiar și Netflix, care dezgroapă astfel de povești, le scoate de la naftalină și le ecranizează. Bine, e un fel a spune o ecranizează în cazul de față, pentru că în afară de titlu și de câteva nume de personaje, povestea din serial o pornește pe alte făgașe. Câteva impresii: în primul rând, mi-a plăcut cum se acumulează tensiunea, de la o noapte la alta, cu fantome din ce în ce mai îndrăznețe, terorizând locatarii, izolându-i unul de altul la fel cum procedează casa pe timpul zilei (divide și cucerește), speculându-le slăbiciunile, alimentându-le temerile și demonii interiori, punând accentul pe greșelile din trecut ale personajelor; niște fantome cu cap, deși cred că cea care se afla la butoane ar fi fost, mai degrabă, casa cea cu pereți, tavane și podele strâmbe, plus turnul de piatră cel invizibil chiar și din camera lipită de el; pe lângă acest aspect, am apreciat în mod deosebit și felul în care aflăm detalii, noi și noi detalii, despre cele patru personaje principale, dar și despre îndelungata și zbuciumata istorie a locatarilor casei; cu asemenea locatari/proprietari, n-are nici casa cum să rămână normală (sau poate tocmai casa i-a împins să se comporte atât de anapoda?); n-am mai întâlnit un personaj atât de nesuferit cum e soția bunului doctor John Montague de ani de zile: cicălitoare, mofturoasă, absurdă, infatuată și având toate defectele de pe lumea asta, de parcă Shirley Jackson ar fi vrut să creeze exact motivul pentru care soții își împușcă nevestele sau apelează la amante, nemaisuportând să stea în preajma celei căreia i-au jurat credință veșnică. În al doilea rând: chiar nu m-am așteptat la atât de mult umor, la atâtea replici tăioase, spumoase sau alăturea cu drumul, și la niște personaje atât de bine schițate din doar câteva tușe și remarci aruncate în treacăt. Finalul, provocator, șocant și neașteptat, vine aproape firesc. Aproape. Și e, și el, neașteptat de înspăimântător. Dar la ce m-am așteptat oare? La o poveste horror, bineînțeles. Ei bine, am primit-o. Gata, următoarea poveste cu fantome, peste cel puțin un an. Mi-a ajuns, deocamdată.
PS: Stephen King consideră „Casa bântuită” unul din cele două mari romane cu subiect supranatural din ultimii o sută de ani; am fost curios să aflu care-i celălalt: e „The Turn of the Screw” (1989), o nuvelă de Henry James, apărută la noi cu titlul „O coardă prea întinsă” (în volumul „Daisy Miller. O coardă prea întinsă”, traducere de Antoaneta Ralian).
PPS: Uitasem de Shirley Jackson Award, creat în 2008, pentru a răsplăti creații literare din domeniul suspansului psihologic, horrorului și al dark fantasy-ului. Mai multe detalii despre premiu, aici.
„- Amintiți-vă, începu doctorul, casele descrise în Levitic ca fiind „leproase”, tsa’arath, sau expresia lui Homer pentru lumea de dincolo: Aidao domos, casa lui Hades; nu trebuie să vă reamintesc, cred, că ideea că unele case ar fi necurate sau interzise – poate sacre – este la fel de veche precum mintea umană. Cu siguranță există anumite locuri care inevitabil își atașează o atmosferă de sfințenie sau bunătate; în cazul acesta nu este neplauzibil să spunem că unele case se nasc rele. Hill House, oricare ar fi cauza, este neadecvată pentru locuire de mai bine de douăzeci de ani. Cum era înainte de asta, dacă personalitatea ei a fost formată de oamenii care au stat aici sau de lucrurile pe care le-au făcut sau dacă era malefică de la începuturile ei, acestea sunt întrebări la care nu am un răspuns. Firește, sper că vom afla cu toții mai multe despre Hill House până plecăm. Nimeni nu știe de ce unele case sunt numite bântuite.”