Andrzej Sapkowski – Ultima dorință (Wiedźmin I: Ostatnie życzenie, 1993) 296p., TPB, 13×20, Armada, 2019, trad. Mihaela Fiscutean, red. Nicoleta Ghement, 44,99 (59,99) lei, ISBN 978-60643-0539-8

Premii: Premio Ignotus for Mejor Antología 2003, Tähtifantasia Award 2011

Descrierea editurii: „Geralt este un vânător cu păr alb și ochii sclipitori. Are puteri magice și gânduri necurate. Este un asasin nemilos. Un criminal cu sânge rece. Și are un singur scop: să ucidă toți monștrii care bântuie lumea. Însă nu tot ce pare monstruos e malefic și nu orice basm e o feerie cu zâne. Geralt se confruntă cu regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii și vampiri. Dar nici măcar aceștia nu sunt întotdeauna ceea ce par.”

Cu mult înainte să fie serialul, a fost jocul. Iar înainte să fie jocul, au fost cărțile. De care, nu știu din ce motiv, m-am ferit până să văd serialul. Chiar nu știu de ce, pentru că sunt fascinante și mult mai interesante decât serialul. De acord, e mai comod să vezi într-o oră ceea ce ai citi în câteva ore, mai ales când personajele sunt interpretate de Cavill, Chalotra, Allan, Batey, McTavish sau Mikkelsen. De acord, efectele speciale sunt spectaculoase și creatorii serialului au reușit ceea ce majoritatea o considerau o misiune imposibilă: să surprindă spiritul cărților, să respecte povestea, să urmeze firele narative și să creeze și ceva antrenant, care să te țină cu sufletul la gură.

Nemira, care zilele trecute a împlinit 32 de ani de existență în care ne-a adus sute și sute de cărți de așezat pe rafturi, s-a mișcat destul de repede cu cărțile și iată că am avut toate volumele traduse înainte de apariția sezonului trei al serialului, care a prilejuit reeditarea volumului al patrulea al seriei, Vremea disprețului, cu o splendidă supracopertă pe care apar cele trei personaje principale, Gerald, Yennefer și Cirilla. Iar apariția primelor cinci episoade ale sezonului trei, cel prin care, după cum știe toată lumea, ne luăm adio de la Henry Cavill în rolul vânătorului de monștri cu păr cenușiu (nu alb, cum e în poveștile lui Sapkowski), a reprezentat imboldul final să încep în sfârșit lectura, după ce mai avusesem o tentativă pe la începutul anului, când am terminat sezonul doi și deja mă gândeam cu groază câte luni mai sunt de așteptat până la finalul lui iunie (dar azi e joi și vine răsfățul, apoi… Dumnezeu cu mila!).

Primul volum, o știm cu toții, este alcătuit din șase povestiri și șapte interludii, la fel cum și cel de-al doilea volum al seriei (din opt), Sabia Destinului, este alcătuit tot din șase (ceva mai gros, cu vreo cincizeci de pagini în plus față de primul), și în el călătorim alături de Gerald din Rivia prin subterane de castele, prin lacuri întunecate, prin case bântuite, pe la baluri unde se decid soarta regatelor, pe cărări de munte și prin peșteri sau pe la margini de orașe unde se instalează vrăjitoare ce nu țin cont de autorități și autoritate. Vânând strigoi, kikimore, draci, genii din sticlă malefice și malevolente, lamii cu urlete înfiorătoare, prințese pornite în pribegie și puse pe răzbunare sau destrămând blesteme și schimbând soarta lumii, Geralt, alături de bardul Jaskier, cum nu se poate mai diferit de firea ursuză a lui Geralt, dar completându-l de minunte pe acesta, încearcă să se țină de codul său de vânător de monștri și nu ucide oameni la comandă, nu e un mercenar însetat de bani și lipsit de onoare, cum îl consideră mulți, ci umblă pentru a face un pic de bine în lume. Greu de crezut, la ce reputație are, dar chiar așa este. Însă nu întotdeauna intențiile bune sunt răsplătite pe măsură și niciun bine nu scapă nepedepsit.

În lumea lui Sapkowski, întunecată, aprigă și doldora de viteji de mucava, de vrăjitori cărora le-a mai rămas un dram de onoare, dar și de unii care ar distruge fără să clipească lumea dacă așa le-ar sluji propriilor interese, nu monștrii cu multe picioare și dinți ce pot sfărâma fără niciun efort oasele fragile ale oamenilor sunt cei mai de temut, ci înșiși oamenii, potrivit spuselor lui Geralt, care a văzut și asistat la multe fapte abominabile și care știe că doar calul, poate și Jaskier, sunt de încredere, iar în rest ar fi de preferat mai degrabă compania monștilor, întrucât de la ei știi la ce să te aștepți și ești conștient că așa le e firea, de dobitoace fără minte care știu doar să ucidă, ca să se apere sau ca să mănânce, nu sunt malefici, perverși și gata să-ți înfigă cuțitul în spate la orice manevră greșit sau cela mai scurt strop de neatenție.

„- Oamenilor, și-a întors Geralt capul, le place să inventeze monștri și monstruozități. Ca să pară mai puțin monstruoși ei înșiși. Când beau de sting, înșală, fură, își altoiesc nevestele, își înfometează bunicile neputincioase, pălesc cu toporul vulpea prinsă în găinar sau ciuruiesc cu săgețile ultimul unicorn care mai supraviețuiește pe pământ, le place să creadă totuși că Mora care le intră în cocioabe în zori este mai monstruoasă decât ei. Așa își iau o piatră de pe inimă și se simt mai ușurați. Și le este mai mai ușor să trăiască.” (p. 180)

Sincer, nu mă așteptam să găsesc atâta profunzime în poveștile scriitorului polonez. Inspirându-se din folclorul polonez, dar și culegând povești din toată Europa de Est, el creează un melanj de povești vechi și de credințe străvechi pe care le ambalează frumos și le oferă un parfum modern și mai actual ca oricând (cum face și Gaiman, de pildă). Umorul negru care doar se întrezărește în serial se arată în toată splendoarea în carte, în timp ce monștrii și scenele de acțiune din carte capătă cu adevărat formă în serial (și bănuiesc că și în jocuri). Și-n timp ce filosofările ce dau profunzime poveștilor scrise sunt lăsate la o parte în serial, preferându-se o coeziune și o accelerare a poveștii, discursurile profunde ce alternează cu vânătorile de monștri sau scenele de luptă oferă un plus de adâncime poveștilor. Verdict: cărțile se completează cu serialul, dar serialul nu poate ține loc citirii cărților.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *