Nota Goodreads: 3.73 (177 note)
Descrierea editurii: „Nu poţi avea încredere în propriile amintiri. Nu poţi avea încredere nici în relatările altora. Aşadar, cum poți să afli ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea? Psihologul James Cobb susține într-o noapte ploioasă, la New York, o prezentare despre arta recuperării memoriei pierdute. La plecare este abordat de un străin: un om aflat pe moarte, care îi povesteşte că, în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit într-o cameră de hotel alături de o femeie ce fusese ucisă, dar nu își aminteşte ce s-a întâmplat. Cobb trebuie să afle dacă are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Însă ițele acestui mister vechi sunt mult mai încâlcite decât par la prima vedere.”
O poveste mystery atipică pentru cine n-a citit „Cartea oglinzilor”. Pentru cine a citit-o, însă, iar printre cei care au citit-o mă număr și eu (am scris nu de mult despre ea, aici), nu mai e deloc atipică. Ba chiar pare nițeluș trasă la indigo, prin prisma începutului și a subiectului principal. Psihologul James Cobb este abordat de un bogătaș, care îi lasă, cu limbă de moarte, misiunea de a descâlci ițele unei povești vechi de aproape patruzeci de ani: pe când era tânăr, Joshua Fleischer, bogătașul, aflat acum pe moarte, a fost invitat de prietenul său cel mai bun, Abraham „Abe” Hale, la Paris, unde acesta beneficia de un soi de bursă de studii. Acolo acesta cunoscuse o tânără franțuzoaică extrem de frumoasă și de atrăgătoare, Simone Duchamp, de care, bineînțeles, s-a îndrăgostit Joshua.
De ce spun bineînțeles? Păi, asta ar fi una dintre scăpările poveștii. Dar trebuie să dezvolt un pic povestea poveștii: studenți fiind, Joshua i-a cam furat de sub nas gagicile prietenului său Abe, deși îl considera un fel de protejat/frate. Și totuși, deși îndrăgostit până peste urechi de focoasa franțuzoaică, Abe își cheamă prietenul afemeiat în vizită. De ce să riște în felul ăsta, chemând un lup să păzească oile? Din masochism pur, cred. Nu trece mult și în scenă apare și sora lui Simone. Și printr-o întâmplare bizară, cei doi americani își dau întâlnire cu Simone într-o cameră de hotel, se îmbată și adorm (!!). Apoi, când se trezesc, o găsesc pe Simone moartă, în cadă. Ce urmează e un carusel de întâmplări bizare, întortocheate și mai mult sau mai puțin lipsite de noimă, al căror înțeles trebuie acum să-l deslușească psihologul James Cobb.
Însă punctele de pornire sunt puține, iar cazul are aproape patruzeci de ani (nu m-am putut împiedica aici să nu fac o paralelă între acest caz și cel din „Bărbați care urăsc femeile” al lui Stieg Larrson, unde Mikael Blomkvist trebuie să rezolve o enigmă ce datează din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial). Tot ce are la dispoziție este un jurnal cel puțin confuz (adică folosesc un eufemism aici, nu e confuz, e aproape imposibil de descifrat ceva în noianul de întâmplări bizare și întortocheate, ce parcă nu au nicio legătură cu realitatea). Colac peste pupăză, la un moment dat mai apare o poveste, cea a unui inspector social, Jack Bertrand, ce dă peste un cadavru într-o locuință în care-și face apariția, la un moment dat, nici mai mult, nici mai puțin decât însăși Simone Duchamp. Era anul 1998, căci „The Big Lebowski” doar ce apăruse, așa că ce căuta Simone Duchamp, nevătămată, la New York? Ei bine, acel episod pare desprins direct dintr-un film de David Lynch („Mulholland Drive”, să zicem), însă vine să ilustreze perfect ideea de bază a romanului: Nu poți avea încredere în propriile amintiri. Ele te înșală, te trădează și te duc pe piste greșite, lăsându-te baltă când ți-e lumea mai dragă.
„Ceea ce numim noi memorie nu este o înregistrare video a realității din jurul nostru, păstrată nealterată în timp. Pe durata procesului de înregistrare apar distorsiuni, uneori ample. De-a lungul timpului intervin alte distorsiuni, pentru că se schimbă percepția noastră asupra lucrurilor. Potrivit cercetărilor, 80% din amintirile noastre sunt mai mult sau mai puțin false.”
Aceasta este de fapt tema de bază a poveștii, o poveste care, în variantă românească, mai timpurie, a purtat numele „O amintire de la Paris”. Că nici pe propriile noastre amintiri nu putem pune bază. Că doi martori ai aceleiași întâmplări o vor relata complet diferit la ceva distanță în timp. Detaliile se vor schimba, se vor estompa, se vor modifica, vor sfârși prin a suna cu totul altfel. Unul va spune că mașina era verde, altul că era roșie. Unul va spune că femeia era scundă și blondă, altul, că era înaltă și brunetă. Și tot așa. Așadar, ce s-a întâmplat în 1976 la Paris? Ce e cu sora personajului principal? Dar cu tatăl lor? De ce sunt atât de neclare amintirile celor doi martori la întâmplarea tragică de atunci, ce s-a soldat cu moartea lui Simone Duchamp? De ce dorește James Cobb cu tot dinadinsul să rezolve o enigmă veche de peste patruzeci de ani? Explicațiile vin abia spre final. Cam puțin, e drept, am cam strâmbat din nas de-a lungul poveștii din cauza acestor întâmplări rămase fără răspuns până la ultimele pagini. Răspunsul, în schimb, este satisfăcător: pentru a face pace cu demonii trecutului, trebuie să te achiți de sarcina pe care ți-ai asumat-o. Rezolvând misterul și aflând adevărul despre alții, te împaci cu adevărurile despre tine pe care, până acum, le-ai negat. Și îți salvezi, astfel, conștiința. La fel cum a procedat Joshua Fleischer (măcinat de remușcări după ce o tânără pacientă de-a sa, cu care avusese o idilă deloc corectă politică din punct de vedere profesional, s-a sinucis), la fel cum procedează, la rândul său, și James Cobb.
O poveste cu un ritm ceva mai puțin alert decât precedenta, cea din „Cartea oglinzilor” (primită mult mai bine de public, ca număr de note, mă refer, nu și ca medie a notelor), și care pune mai mult accent pe latura psihologică a personajelor, scăzând ritmul acțiunii, dar având parte de aportul unor personaje mult mai bine schițate și mai diferite între ele, lucru de apreciat. Eu am zis că e ritm lent, că nu e vorba de thriller. Nu e thriller, desigur, e un roman mystery excelent alcătuit, care, în ciuda unor ușoare scăpări, îmi confirmă încă o dată valoarea de scriitor de romane polițiste adevărat a lui Eugen Ovidiu Chirovici.
„De ce îl alesese pe tipul cel rău? De ce femeile lasă răufăcătorii și demenții și manipulatorii și perverșii să-și împrăștie sămânța în lume, pe când tipii buni mor singuri, înfrânți, în mizerie? Chiar și ea ajunsese în cele din urmă să putrezească într-o magherniță , săracă și disperată, vânzându-și trupul pentru bani. M-am gândit că poate aș putea da timpul înapoi și s-o fac să admită că a făcut o imensă greșeală atunci, că alesese bărbatul nepotrivit și că astfel îl distrusese pe omul care o iubise atât de mult.”