Ce citește Liviu 120: M.J. Arlidge – Ghici ce-i în cutie

24611609 

M.J. Arlidge – Ghici ce-i în cutie (Helen Grace II: Pop goes the weasel, 2014) 408p., TPB, 13×20, Trei, 2015, Colecția Fiction Connection/Crime, trad. Lucian Niculescu, red. Carmen Botoșaru, 39 lei, ISBN 978-606-719-397-8

Nota Goodreads: 4.13 (7659 note)

Descrierea editurii: „Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul – sau ce o aşteaptă la capătul cursei…”

Anul trecut la Gaudeamus primeam de la editura Trei primul volum al seriei care o are ca protagonistă pe Helen Grace, detectiv-șef la departamentul de poliție al orașului britanic Southampton (da, acel Southampton, cu a cărui echipă de fotbal s-a duelat Steaua acum ceva ani). Volumul se numește „Ghici cine moare primul” și-l consider unul dintre cele mai bune romane polițiste pe care l-am citit până acum (am scris despre el pe blog în luna aprilie a acestui an). De obicei, primul volum al unei serii este și cel mai apreciat, mai ales în cazul trilogiilor: ne sunt prezentați protagoniștii și ce vrea autorul de la ei și, mai ales, lumea nou creată în toată splendoarea ei; apoi, de cele mai multe ori, volumul doi suferă, fiind un fel de preambul al apoteoticului volum trei, care încheie socotelile cu lumea. În cazul romanelor mystery & thriller, în care s-ar încadra și seria lui Arlidge, situația este și nu prea este diferită: în primul volum facem cunoștință cu eroul/eroina seriei, apoi în următoarele volume ne desfătăm cu aventurile acestuia/acesteia. Însă, de la volumul doi încolo, parcă nu mai ai aceeași atracție față de serie.

Aici însă ajungi să-ți dai seama de măiestria autorului, dacă ai de-a face cu un autor plin de imaginație sau cu unul care vrea să mai mulgă ceva bănuți de la cititorii pe care i-a captivat cu primul volum. M.J. Arlidge este un astfel de autor plin de măiestrie: nu numai că în volumul al doilea respectă rețeta primului volum, ci reușește să imagineze un criminal încă și mai grețos și mai abil și mai inteligent decât în primul. Și nu numai c-a chinuit-o pe Helen Grace în moduri groaznice în primul volum, plus încă o mână de personaje aproape la fel de importante pe lângă ea (una pierde sarcina, altul își pierde serviciul, altul moare), traumatizând-o și aproape făcând-o să-și piardă mințile, ci s-a hotărât să continue pe aceeași notă și în volumele următoare (mi-e greu să cred c-o va determina de la volumul trei încolo să se așeze la casa ei, alături de soț, ca să-și crească liniștiți copiii). OK, încă n-am ajuns la volumul trei, însă nici nu voi mai aștepta mult.

Motivul? Volumul doi mi-a plăcut atât de mult încât i-am dat cinci stele pe Goodreads, lucru pe care nu l-am mai făcut în cazul unui roman polițist (sau thriller, mystery etc.) de la Tom Rob Smith încoace. E drept, am fost convins până aproape de final că-i voi acorda „doar” patru stele, însă finalul (pe care începusem să-l „prevăd” cu vreo cincizeci de pagini înainte) m-a făcut să-i cresc punctajul. Iar dacă autorul făcea ceea ce eram eu convins că va face, cunoscându-i cruzimea și lipsa de inimă cu care și-a tratat până acum personajele, indiferent că au fost pozitive sau negative, chiar că rămânea cu doar patru stele.

Dar despre ce vorbim noi aici? Un criminal crud ucide bărbați însurați și depravați care merg noaptea la prostituate. Îi măcelărește, le scoate inimile din piept și le trimite familiilor sau colegilor în cutii frumos ambalate. Un criminal inteligent, viclean și sfidător, alunecos și crud, așa cum îi stă bine oricărui criminal care se respectă. Iar în secția de poliție a orașului Southampton nu prea mai e liniște de când Helen Grace a sfidat pe toată lumea atunci când l-a prins pe criminalul care-și sechestra victimele și le obliga să se omoare între ele (vedeți primul volum al seriei). Secția are un nou șef, în persoana lui Ceri Harwood, o tipă extrem de ambițioasă, care reprezintă exact stereotipul șefului nou ce vrea să culeagă toți laurii pe spinarea muncii subalternilor săi și care nu pare deloc doritoare să treacă cu vederea metodele ceva mai puțin ortodoxe de anchetare ale lui Grace. Și conflictele nu întârzie să apară: Emilia Garanita, scorpia de ziaristă ce-și vâră nasul peste tot, o hărțuiește pe Grace clipă de clipă, în scenă apare și un tânăr ce-a apucat-o pe căi greșite, Charlie polițista este pusă de soț să facă o alegere extrem de dificilă, fantomele trecutului nu vor să doarmă liniștite, iar criminalul nu se lasă prins cu una, cu două. Și parcă doar biciul dominatorului poate să mai aducă cu sine câteva clipe de liniște.

Puncte tari: poveste impecabilă, un criminal tulburat psihic, exact cum le șade bine criminalilor în serie, colegi cu probleme, victime față de care simți milă până când ajungi să le cunoști situația reală, decrepitudinea-i la ea acasă, mizeria la fel, golanii fac ce vor, peștii maltratează prostituatele, prostituatele devin din ce în ce mai nemiloase, deși par resemnate cu soarta lor, iar soarele pare că nu mai răsare odată pe străzile din Southampton. În plus, autorul alcătuiește un melanj de scene de acțiune și drame personale absolut năucitor, de nu mai reușești să discerni cine sunt adevăratele victime: călăii? Oare? Dar pe ei cine i-a transformat în călăi?

Puncte slabe: Aș zice pas, dar mă văd totuși nevoit să menționeze capitolele extrem de scurte (unele au chiar și o singură pagină) și două, chiar trei scăpări ale autorului – la un moment dat, un polițist sub acoperire menționează că a achitat două ore de relaxare alături de o prostituată, pentru care plătește o sută de lire, apoi, câteva rânduri mai jos, autorul spune că a plătit pentru o noapte întreagă; și, spre final, Grace nu află numele bebelușului, însă îl rostește cu voce tare câteva rânduri mai jos, deși nimeni nu i-l spusese. Ar mai fi încă una, treaba cu gluga, însă SPOILER ALERT.

Concluzii: când propria ta familie te respinge pentru că nu vrei sau nu poți să fii ca toți ceilalți și te împinge dincolo de limitele rezistenței umane, ești doar tu de blamat? Probabil un stereotip des abordat de scriitorii de romane polițiste, acela cu criminalul abuzat în copilărie, însă modul în care alege Arlidge să trateze acest subiect este absolut terifiant. Dincolo de trama polițistă, autorul britanic atinge subiecte sensibile precum violența domestică, abandonul familial, lipsa de scrupule a jurnaliștilor în goana lor după senzațional, neputința autorităților de-a rezolva probleme cum ar fi: șomajul, traficul de droguri, prostituția, bandele de răufăcători sau infracțiunile comise de tineri adolescenți. O serie pe care o recomand cu toată căldura, în ciuda violenței sale.

Posted by Liviu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *