Descrierea editurii: „Două confesiuni, două vieţi paralele, două personaje înainte de a se întâlni. O poveste de dragoste.”
După superbul Sonata pentru acordeon, o adevărată mostră de „mizerabilism”, dacă pot să mă exprim așa, și un redutabil tur de forță, în care Radu Aldulescu pare aproape dezlănțuit când descrie pățaniile unor generații de bucureșteni până la Revoluția din ’89, dar și după, iată că în colecția de literatură română păstorită de scriitoarea Doina Ruști la Editura Litera a apărut anul trecut un nou roman al unuia dintre cei mai solizi scriitori pe care îi are România la ora actuală și un autor care nu scrie foarte mult, dar ale cărui scrieri livrează întotdeauna ceva interesant. De data asta nu mai avem de-a face cu o familie numeroasă din care se desprind clar personajele principale, ci cu două personaje ale căror destinse se întrepătrund la un moment dat, pentru a pleca pe căi separate vreme de mai mulți ani și apoi a se reîntâlni la final.
Pe de o parte o avem pe Florența, o tânără (când începe povestea) crescută de o mamă singură, care a fugit de sărăcie și abuzuri dintr-un sat din Moldova pentru a-și crește copiii și a o lua de la capăt în apropiere de București, în comuna Odăi. Viața Florenței nu e deloc fericită, lucru la care contribuie din plin atât mama sa, o mică fanatică religioasă cu planuri pentru propriii copii, cât și un tragism care parcă stă lipit pas cu pas de ea, dar și niște vremuri și locuri (plus nenumărate alegeri proaste, care culminează cu cel pe care-i cad ochii și hotărăște, cu mintea ei crudă, că-i va fi ales) încărcate de decrepitudine, praf, sărăcie și cenușiu.
O viață anostă, care te deprimă până la lacrimi. O viață pe care Florența, la început poate din dorința de a se desprinde de mama care parcă s-a lipit ca o căpușă de ea și-i amărăște viața cu amărăciunea și fatalismul său, parcă încearcă în mod dinadins să și-o facă singură mai grea, să ispășească… nici ea nu știe ce anume. Îl întâlnește pe Daniel, celălalt personaj principal, care se ține scai de ea o scurtă perioadă, pentru ca mai apoi, în fața unui șir de refuzuri categorice, să se dea bătut, pentru că, vezi Doamne, ea e studentă și trebuie să învețe pentru a răzbi în viață. Neștiind însă că la noi nu se pune preț pe ce știi, ci pe cine știi, nu pe abilitățile și cunoștințele tale, ci pe pilele pe care ți le-ai făcut și cât ești de slugarnic. Motiv pentru care Florența se trezește complet nepregătită pentru vicisitudinile pe care i le pregătește o țară și-un sistem capabil să înfrângă, să zdrobească până și cel mai dârz spirit. De aici, aventura cu șoferul de autobuz, mizeria, căderea în depresie, zbenguiala cu un coate-goale, angajarea umilitoare la un notar care nu e în stare nici numele să i-l pronunțe așa cum trebuie (sau, poate, din dorința de-a o umili) și multe, multe altele.
Nici cu cel de-al doilea personaj nu mi-e rușine. Fiu de fost profesor de marxism cu vilă în Cartierul Primăverii, cel de-al doilea personaj principal este Daniel Elefterescu, un tip care ar fi trebuit să plece cu cheag în viață și să urce pe culmi nebănuite, numai că un tată denaturat, în care s-a trezit dintr-odată sentimentul de onoare după ce ani de zile a lins cât a putut regimul, își dezmoștenește fiul nu o dată, ci de două ori, lăsându-l să se descurce prin forțe proprii. Mai întâi își cedează vila către autorități, lăsându-și fiul pe drumuri, apoi pleacă într-un sat la dracu’-n praznic, să cultive pomi fructiferi, unde mai apoi își zboară creierii taman cu pușca cu care fiul său fusese gata-gata să-i facă de petrecanie după ce aflase ce greșeală făcuse cel care ar fi trebuit să-l ajute să-și facă un rost în viață.
Pentru Daniel urmează un adevărat infern al căsniciei, o temă principală (și predilectă în poveștile autorului) a acestui nou roman al lui Radu Aldulescu, din care Daniel iese cu mințile nu chiar întregi și din care, târâș-grăpiș, va răzbi abia spre final, când providența (sau soarta crudă) i-o va scoate din nou în cale pe Florența. Mai întâi o soție aproape normală, dar care-și dă destul de repede seama ce soi de om poate fi Daniel, apoi una cu idei bizare, care-și pierde încet-încet mințile nu doar din cauza odraslei ce aduce un pic cu cel cu coarne, ci și a unui sentiment de deznădejde amplificat enorm de un Daniel tot mai demoralizat și mai incapabil să susțină o căsnicie și-așa șubredă, pentru a culmina cu o rușinoasă fugă taman din Mioveni, la ceas de noapte, gonit nu doar din casă, ci și dintr-un oraș ce te duce imediat cu gândul la orașele acelea pe care Ceaușescu le-a visat adevărate oaze de frumusețe populate de muncitori mereu veseli și dornici să pună umărul la clădirea unui adevărat imperiu al prosperității și progresului, dar care acum la fel de bine ar putea fi populate de zombi cu priviri goale ce umblă printre clădiri cenușii în căutarea unui viitor mai luminos.
Un șir de coincidențe aproape neverosimil îi aduce în cele din urmă împreună pe Florența și pe Daniel. Dar se pare că spiritele le fuseseră deja zdrobite de loviturile crunte ce veniseră în serie, implacabil, constant, necontenit. Și nu știu dacă e de bine sau de rău faptul că s-au reîntâlnit după un car de ani. Poate această reîntâlnire a lor a venit prea târziu, cel puțin așa mi-au dat senzația întâlnirile acelea ale lor dinspre final, dar cine știe, poate că așa le era deja felul.
Aproape, dar nu chiar la fel de cruntă ca primul roman de Radu Aldulescu citit de mine, Sonata pentru acordeon (o capodoperă, în opinia mea). Ar mai fi multe de spus despre această poveste care nu se citește deloc ușor, cu o proză densă și deprimantă, din care ai putea desprinde nenumărate citate cu care să deprimi sau să familiarizezi cititorii neobișnuiți cu stilul scriitorului, pe care trebuie să o consumi în doze mici pentru a savura mai bine acest stil devenit parcă marcă înregistrată. Cenușiul de pe străzi și din orașe își dă mâna cu cenușiul și anostul din viețile unor personaje cărora soarta nu se sfiește să le dea lovitură după lovitură, dar care nici ele nu stau prea mult pe gânduri când se trezesc în fața unor alegeri și o fac pe cea mai proastă.
„Încă nu se umpluse maxi-taxiul ca să poată pleca, când a urcat Mariana, le-a zâmbit și i-a salutat pe amândoi, politicoasă, respectuoasă, cum o știa prea bine domnu’ Elefterescu, căruia i s-a părut că ezită câteva clipe dacă să intre-n vorbă sau nu, și a renunțat. Figura ofensată a Cristinei i-a tăiat, se pare, tot cheful, îndepărtând-o. S-a așezat în spatele șoferului, la trei rânduri de scaune în fața lor, ca și cum i s-ar fi impus distanță, și Cristina lângă bărbatu-său, deja încordată, gata să explodeze, încărcându-se instantaneu cu un trotil preparat din furie, spaimă, ură. Într-un cuvânt, nebunie. O formă de nebunie perversă, fără leac, învățată de Daniel de-a fir a păr de-a lungul anilor, vizualizată uneori ca un labirint subteran prin care bâjbâie orientându-se după niște duhori iuți, toxice, un soi de gaze de mină, ca să poată ieși la suprafață într-o lumină strepezită, de dezastru. Atât de familiară îi devenise nebunia aceea, încât aproape că-i aparținea, și oricum se manifesta mai ales în preajma lui. Tot drumul până la Pitești, în pofida contorsionărilor ce i se citeau pe față, Cristina n-a scos o vorbă. Abia după ce au coborât și au făcut câțiva pași, îndepărtându-se de cei care i-ar fi putut auzi, ea l-a întrebat franc pe bărbatu-său cine-i curva aia? După care: tu chiar nu ai de gând să te mai potolești odată?! Ești om bătrân! Uită-te la tine! Te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăți? În locul tău mi-ar fi rușine! Aș intra în pământ! În afară că eu nu merit așa ceva din partea ta! De ce-ți bați joc de mine, Daniele? Cum poți fi atât de lipsit de suflet?! Ce fel de monstru poți să fii?! Ești un monstru! Un dezastru de om!
Striga fixându-și și totodată rotindu-și privirea, să vadă dacă-i cineva aproape s-o audă. El se simți tentat s-o întrebe cum a făcut legătura între salutul femeii și bătrânețea care ar trebui să-l complexeze, să-l potolească sau să-l facă să se vaite, precum profesorul Cheche, căinat în zeflemea de Mariana, și astfel povestea s-ar fi legat. Inutilă întrebare altminteri. Dacă i-ar fi pus-o, ar fi fost ca și cum s-ar fi făcut că n-o cunoaște. Femeia lângă care a stat atâta amar de vreme. Opt ani de pedeapsă, demență și delir sexual incredibil, nebunie și perversitate, din care se împărtășise până la ultimele consecințe.” (p. 302-303)
