Ce Citește Liviu 27 (Succint): C.J. Cherryh, Ira Levin, San-Antonio

Notă: aceste trei cărți reprezintă o sponsorizare din partea anticariatului online Magazinul de Carte, a cărui adresă poate fi găsită aici: http://www.magazinul-de-carte.ro/. Un link direct către aparițiile care ne interesează mai mult pe noi se găsește în partea din stânga, jos, a blogului nostru.

C.J. Cherryh – Stația Orbitală a Lumii de Jos (Downbelow Station, 1981) 498p., TPB, Pygmalion, Ploiești, 1998, Colecția Cyborg Nr. 16, Trad. Mihai Samoilă, Red. Liviu Radu

În opinia mea, colecția Cyborg a editurii Pygmalion a fost cea mai valoroasă colecție de science fiction care a apărut la noi până acum. Și spun asta din punctul de vedere al raportului cantitate/calitate, adică din punctul de vedere al aparițiilor așteptate cu sufletul la gură de miile de cititori de science fiction ai anilor nouăzeci, cei care începuseră să aibă acces la informațiile cu privire la premiile internaționale ce se acordă pentru SF. Unul dintre acei fani eram și eu, iar împreună cu un coleg de liceu am început să compilăm prin ’99 celebrele premii Hugo și Nebula, pentru ca pasul următor să fie și căutarea cărților care fuseseră traduse la noi până atunci. Nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că, alături de Nemira și Teora, cele care publicau constant SF de calitatea în acele vremuri, se distingea o editură ce nu avea aceeași expunere precum celelalte două competitoare mai mari: Pygmalion din Ploiești. Este editura care ni i-a adus în premieră pe Alfred Bester, pe Ian Watson, Ian McDonald, Samuel R. Delany, Clifford D. Simak, Kate Wilhelm, Frederik Pohl, Joan D. Vinge, Joe Haldeman, Bob Shaw, Fritz Leiber, Jack Vance, Connie Willis, David Brin sau C. J. Cherryh, cea despre care vreau să vorbesc puțin în rândurile ce urmează. De acord, poate unii dintre acești autori nu au fost traduși în premieră la noi, ci romanele premiate mult așteptate de noi le-au fost traduse în premieră. De acord, mulți au blamat această editură (pe bună dreptate, de multe ori), pentru calitatea unor traduceri, pentru redactare, pentru paginare sau pentru faptul că tipăreau pe hârtie igienică și lipeau paginile cu clei de oase. Însă la vremea respectivă (nu foarte îndepărtată în timp, totuși, să fim serioși, au făcut rabat la calitatea cărților, dar nu s-au zgârcit cu cărțile premiate pe plan mondial) ne-a bucurat inimile cu cărți premiate cu Hugo, Nebula, Locus, Ditmar, Apollo, John W. Campbell, BSFA sau BFA. Iar pentru aceste apariții editura Pygmalion a rămas pentru totdeauna în inimile noastre.

Am citit cu sufletul la gură, de cele mai multe câte o carte pe zi, Omul Demolat, a lui Alfred Bester, Nemuritorul, de Roger Zelazny, Unde Cândva, Suave Păsări Cântătoare…, de Kate Wilhelm, Ambasada Extraterestră, de Ian Watson (nu prea mi-a plăcut, dar făcea parte din colecție), Halta, de Clifford D. Simak (mi-a plăcut la nebunie, așa că am mai căutat cărți de Simak traduse la noi, însă ce am găsit m-a cam dezamăgit), Intersecția Einstein, de Samuel Delany (cred că mi-a plăcut cel mai mult dintre toate aparițiile colecției, păcat că n-au mai apucat să publice și Babel-17, Nova sau Dhalgren), Timp al Schimbărilor, de Robert Silverberg (m-am răzgândit, asta mi-a plăcut cel mai mult, și încă o mai consider cel mai bun roman SF citit de mine vreodată) sau Inimi, Mâini, Glasuri, de Ian McDonald. Astea au fost cărțile pe care le-am citit în timpul liceului sau imediat după. Mult mai recent, adică anul trecut, am citit Proiectul Man Plus, de Frederik Pohl, premiată cu Nebula, iar anul acesta, după ce am început colaborarea cu Magazinul de Carte, am dus la bun sfârșit și Downbelow Station, ca să-i folosesc titlul mai scurt, de C. J. Cherryh, o scriitoare americană ce în anii ’80 ai secolului trecut lua premiul Hugo cu acest roman și era nominalizată și la premiul Locus în același an, pe care îl pierdea în defavoarea unui alt clasic, Foundation’s Edge a lui Isaac Asimov.

De povestit acest roman este destul de dificil, pentru că are atât de multe personaje și fire narative, încât pe mine m-a pierdut cam pe la un sfert din poveste/povești. Pot doar preciza că este un space opera pe care ar fi invidios și Peter F. Hamilton, cu o stație planetară de dimensiuni impresionante pe care se petrec tot felul de evenimente ce fac din această stație punctul nodal al acțiunii. Omenirea a ajuns la stele foarte repede, prin 2050 deja erau mai multe planete terraformate, departe de propriul nostru sistem solar, exploatate nemilos de colonizatori hulpavi ce-i mână cu biciul pe bieții băștinași. Nu e peste tot la fel, pentru că pe planeta Pell s-a găsit viață inteligentă, iar deasupra acestei planete orbitează stația planetară pe care am pomenit-o mai sus. Pământul-Mamă nici nu mai este luat în seamă de Companie sau de Uniune, cele care au dus colonizarea spațială dincolo de limitele Sistemului Solar. Iar această stație va deveni punctul central în jurul căruia se vor desfășura evenimentele din carte, unde se vor da bătălii pentru supraviețuire, care va fi ocupată, eliberată și iar ocupată, aproape distrusă de ambiția și încăpățânarea unor căpitani de flotă sau de nave spațiale enorme, unde vieților celor mulți nu vor mai conta, ci doar alianțele strategice.

Nu e un roman ușor, eu unul m-am declarat depășit de evenimente cam după prima sută de pagini. Însă n-am putut rezista și am mai întors o pagină, apoi încă una, să văd ce se mai întâmplă, cine pe cine mai omoară, cine cu cine se mai aliază sau cine pe cine mai trădează. Probabil că C. J. Cherryh a scris cel mai important roman al său, un roman de dimensiuni grandioase, plin de idei și de învățăminte (de care sunt cam sătul, mai ales după ce am văzut Avatarul lui Cameron), cu personaje puternice, dar care sunt cam multe pentru gustul meu. Se detașează totuși Damon Konstantin, cel care conduce stația, Elene Quen, soția lui, Signy Mallory, comandantul unei nave ce va juca un rol important în desfășurarea evenimentelor, și Josh Talley, al cărui rol este cam dubios aici, dar care în trecutu-i tenebros a avut ceva importanță. Romanul face parte din seria The Company Wars, care mai cuprinde alte șase volume, ultimul apărut tocmai în 1997. De plăcut – mi-a plăcut, nu foarte tare, dar este o experiență interesantă și o lectură destul de proaspătă, având în vedere că nici nu mă născusem când romanul lua premiul Hugo. Însă nu prea e genul meu de lectură. Iar de citit celelalte șase volume ale seriei… poate doar dacă voi naufragia pe o insulă pustie, iar singurele cărți disponibile vor fi celelate șase volume care alcătuiesc The Company Wars.

Ira Levin – Băieții din Brazilia (The Boys from Brazil, 1976) 288p., MMP, Europontic, Cluj-Napoca, 1996, Colecția Comando, Trad. Hețac Adrian, Red. Alex Covaci

Acuma, după ce m-am întins prea mult cu vedeta recenziei de azi, nu-mi rămâne decât să menționez în treacăt celelalte două cărți care mai fac parte din ea. Despre romanul lui Ira Levin auzisem numai lucruri bune până să-l citesc, cu toate că nu fusesem destul de curios să-i citesc rezumatul. Care sunt sigur că mi-ar fi atras atenția și ar fi împins acest roman micuț mai sus pe lista cu cărți de citit. Și asta mai ales din cauză că are o premisă SF și că a fost ecranizat în 1978 (cu Gregory Peck și Laurence Olivier). Pe scurt, Josef Mengele, celebrul doctor nazist ce-a făcut experimente din cele mai bizare pe oameni în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, este zărit în Brazilia, unde o duce bine-mersi și se ocupă cu… resuscitarea celui de-al Treilea Reich. Nimic nou, s-a mai scris o tonă de cărți pe acest subiect. Însă modul în care au ales Mengele și acoliții săi să execute acest plan… ei bine, așa ceva nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată. Pot doar preciza că implică și clonarea ființelor umane. Iar romanul a fost scris în 1976, cu mai bine de douăzeci de ani înainte de oaia Dolly.

Este un roman demn de a fi citit? Este. Pentru că are de toate: intrigă solidă de-a lungul și de-a latul mapamondului, spioni, crime, clone, copii de naziști, naziști fioroși, urmăriri, filări, trădări. Dacă l-aș fi citit acum vreo cincisprezece ani, cu siguranță m-ar fi dat pe spate. Așa însă, după ce mă delectez cu cel puțin un roman de Lee Child pe an… rămâne doar un roman bun. Iar calitatea traducerii și a tehnoredactării este rușinoasă.

San-Antonio – Un Elefant… Te-ar Putea Înșela (San-Antonio 70: Un Elephant… ca Trompe, 1968) 208p., MMP, Univers, București, 2014, Colecția San-Antonio Nr. 10, Trad. Mărgărita Vavi Petrescu, Red. Diana Crupenschi

Cu romanele lui San-Antonio m-am întâlnit pentru prima dată tot în timpul liceului, la recomandarea aceluiași coleg pe care l-am pomenit mai sus, cel cu care începusem să compilez premiile Hugo și Nebula. Și m-am îndrăgostit iremediabil de scrierile francezului ce a adoptat numele unui oraș american ca pseudonim. Frederic Dard a scris aproape două sute de romane ce-l au ca protagonist pe celebrul comisar francez San-Antonio, care i-au adus celebritatea mondială și o căruță de bani totodată.

Nu sunt romane dificile, ci romane de spionaj/policier scrise într-un registru comic/absurd ce uneori te lasă mască sau cu ochii plini de lacrimi. De râs, bineînțeles. Pentru că arta stâlcirii numelor și a cuvintelor cu mai multe înțelesuri a fost dusă pe culmi nebănuite de celebrul San-Antonio (și acum îmi mai aduc aminte de un celebru eunuc din Arhipelagul Mitocanilor pe care îl chema Nic-Yoffu-Dulie). La editura Forum au apărut 79 de romane cu San-Antonio, iar din acestea îmi lipsesc doar douăsprezece. Treisprezece, de fapt, pentru că romanul de față nu îl am din colecția editurii Forum, de aceea l-am ales de la editura Univers (care s-a lăudat că va relua celebra serie, dar s-a oprit după doar zece apariții, și din acestea nimic nou, niciun roman în premieră. Rușine să le fie!).

În romanul de față avem de-a face cu o serie de evenimente bizare ce se petrec în două localități înfrățite din Franța și din Anglia, lucruri care îi vor strica vacanța de vis a celebrului Benoît Berurier, nedespărțitul coleg al lui San-Antonio. Și cine este singurul care poate desluși ițele încurcate ale acestor evenimente misterioase? Ei, enigma asta trebuie lămurită citind paginile acestui roman savuros. I-am dat doar trei stele pe Goodreads pentru că deseori m-au scos din sărite elucubrațiile autorului, ce-o ia pe arătură câte-o pagină întreagă și aiurează fără nicio legătură cu subiectul, de ajungi să te întrebi dacă mai e în toate mințile. Însă romanul cu numărul șaptezeci din serie, apărut tocmai în 1968, nu se dezminte și oferă o lectură relaxantă, plăcută și amuzantă în același timp.

Posted by Liviu

 

4 comentarii la „Ce Citește Liviu 27 (Succint): C.J. Cherryh, Ira Levin, San-Antonio

  1. in primul rand bine ai revenit.downbelow station am citit-o si eu la momentul aparitiei si mi-a placut si mi-ar placea si urmarile sa la citesc.apropo nemira la anuntat pe ernest cline pt anul viitor.ce stii de el?deasemenea si RED QUEEN de victoria aveyard.si poate ne poti spune cam ce apare la paladin pana la gaudeamus.au fost multe promisiuni si cam nimic.

    1. Mulțumesc! Am văzut și eu anunțul cu Ernest Cline pe facebook, mă bucur, mai ales că era pe lista mea de lecturi, încă de la debutul cu Ready Player One (mai multe informații despre autor aici: https://www.goodreads.com/author/show/31712.Ernest_Cline). Am văzut și anunțul cu Red Queen, știu că o traduce Shauki Al-Ghareeb. Despre aparițiile Paladin, ne poate spune mai multe Michael Haulică, în limitele în care este și el informat la rândul său de către editură; știu că trebuie să apară The Martian, a lui Andy Weir, în traducerea Iuliei Anania.
      Mulțumesc foarte mult pentru interes, Ion!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *