La Cercuri : Interviu cu DORU STOICA

LA CERCURI

                                                                                                                                Doru Stoica

Că bine mai era la Cercuri, Doamne, începeam să ne adunam duminica dimineaţa, coboram de pe străduţe înfofoliţi în pufoaice şi broboade, apoi urcam din nou dealul spre căminul cultural, cu toţii, tineri şi batrâni, aburul răsuflărilor izbucnea ici şi colo de sub căciuli, câte un copil lua un lemn şi zdrăngănea pe garduri stârnind câinii şi scuturând zăpada de pe porţi, două câte două, femeile mergeau cu pauze încremenind în mijlocul frazelor, în mijlocul străzilor, în mijlocul satului, ‘ai nu mă-nebuni !, aşa a făcut nenorocitu’??, apoi îşi reluau drumul clătinând din broboade, treceam pe la poarta bisericii, părintele Ilie tot mai spera, astepta să vadă doar doar o intra vreunul şi la el dar speranţele îi erau deşarte, şirul de babe în care îşi pusese nădejdea se scurgea uşor prin faţa ochilor lui duşmănoşi, n-avea nimeni nimic cu el, doar că vremurile o luaseră înaintea lui iar noi nu mai aveam timp de pierdut, eram bătrâni încă de la naştere, şi prea hulpavi eram să trăim raiul de aici până la cel promis de Sfinţia-Sa, ne îndreptam spre căminul cultural cu toţii, purtând în buzunare bateriile, asta era regula, ne spusese Sile Administratoru’, bă, când veniţi luaţi si baterii cu voi că eu nu bag curent în dărăpănătura asta de cămin din banii mei, aşa că luam baterii de la orice magazin, până şi la la moară sau la povarnă găseai baterii pentru că toţi ştiau de boala noastră cu cercurile şi toţi ne împărtăşeau păcatul, ne înşiram frumos la intrarea în cămin şi ne aşteptam rândul la cercuri, câte unul se apuca să facă glume pe seama femeilor care se mai ruşinau de faptul că erau acolo, femei în toată firea veneau să viseze, ele se înghionteau şi rîdeau pe sub mustăţi, apărea şi Sile, demn, mândru, pe bicicleta lui cea nouă, îi făceam loc respectuoşi, dădea din cap numai, nu deschidea gura, descuia şi intram odată cu soarele de dimineaţă în încăperea întunecoasă, făceam să scîrţâie duşumelele vechi din scândură de brad, ne îmbulzeam să apucăm loc pe scaune, ne descheiam la nasturi, ne suflam nasurile, ne dregam glasurile, ne împachetam căciulile si aşteptam cuminţi să vină Sile, care apărea într-un târziu, rînjind, cu o ţigară în colţul gurii, cu un braţ de cercuri înşirate pe mînă, trăgând dupa el un snop de cabluri colorate, se oprea la fiecare şi alegea de pe mână un cerc de alamă, semănau cu cununiile de la biserică, cercurile alea, dacă stau să ma gândesc un  pic, punea cununa lucioasa pe fruntea omului, dacă nu se potrivea bombănea şi cauta alta înjurând căpăţânoşii, trecea mai departe, dă, bre, basmaua aia jos, cum vrei sa pui cercu’ daca ţii basmaua pe cap ? se conformau babele repede repede, numai să nu se supere dom’ Sile, copii râdeau cu gura până la urechi, bărbaţii clătinau din cap atotştiutori, băi Sile, vezi să nu mă mai strângă ca data trecută, că m-a durut capu’ trei zile, mai zicea câte un bărbat, pai nu de la asta te-a durut bre, râdea Sile şi îi şoptea la ureche doua trei vorbe şi omul se înroşea ca pătlăgica, trăgea Sile de cabluri, le înşira printre picioarele scaunelor vechi din lemn lăcuit apoi le lega la cercuri, hai, sunteţi gata ? ne striga el, gata, ziceam noi, acum băgaţi bateriile în păstaie, şi băgam bateriile în păstaia crescută pe şirul de cabluri legat la cununiile de pe capetele noastre si abia atunci se făcea întuneric cu adevărat, nu dura mult dar era cel mai al naibii întuneric pe care îl trăisem, apoi începea să se lumineze uşurel şi fiecare din noi ne trezeam în lumea pe care ne-o clădiserăm în săptămânile trecute, unii se trezeau la malul mării, alţii în vârful munţilor, orfanii căpătau mame, orbii căpătau vederea, neputiincioşii căpătau haremuri, săracii bogaţie şi plictisiţii adrenalină, totul depindea numai de tine, puteai sa fii cine vrei şi unde vrei, umblau bîrfele prin sat despre cercul fiecăruia, că Gheorghe îşi făcuse cercul cu ajunul Crăciunului, împărăţea acolo peste un neam prosper şi vesel, de cum intra în cerc îl aşteptau copiii şi nepoţii pe care nu îi avusese niciodata, înjunghiau porcul şi sângele scurs pe zăpadă era mai roşu şi mai real decît cel adevărat, mâncau pomana porcului şi beau vin bun, că Vasile care nu avusese în viaţa lui pământ era chiabur şi ara de dimineaţa până seara cu mâinile lui un ogor mare cât lumea, că Ioana lui Purice făcea pomană pentru soacră-sa, că soacra Ioanei lui Purice îl însura pe fiu-său cu o fată de măcelar, că Ion Porcaru o ţinea pe Claudia Schiffer în hambar că Marin are o motocicletă de mii de dolari cu care fugea de nebun pe malul mării, şi câte şi mai câte, de durau de dimineaţa pînă în crucea prânzului, în timpul ăsta se lăsa liniştea în căminul cultural, Sile fuma şi se plimba printre noi, mai trăgea de cîte un cablu să vadă daca e bine prins, mai aduna cîte o broboadă de pe jos şi o punea posesoarei în braţe apoi, spre amiază ducea coşul cu baterii uzate la gunoi pregătindu-l pentru noua şarjă, se mai uita la ceas, se milostivea să ne mai lase un pic, apoi se îndrepta spre colţul lui unde avea un laptop verde cu plasticul sărit pe alocuri, cu ecranul brazdat în 3 locuri de dungi roşii, cu tastele şterse de mult, meşterea cîte ceva, deschidea ferestre în cercurile unora, mai striga la câte unii să se potolească, cu voce de Dumnezeu furios striga Sile în cercuri, mai rîdea în barbă de ce vedea numai el, într-un sfîrşit închidea laptopul se ridica şi trăgea draperiile, ni se stingeau lumile şi se aprindeau vechile dureri, ne întorceam în sat unul cîte unul, Sile ne dădea afară fără să îi pese de entuziasmul unora sau de durerea altora, doar pe Marin îl mai lăsa să stea cu cercul pe cap, uneori stătea cu zilele, nu îl invidiam, ştiam noi cu Marin bucăţi dintr-o poveste pe care doar Sile o ştia în întregime, Marin nu era un neica nimeni dar nici deşteptul satului nu era, la începuturi era într-un singur fel celebru doar: se născuse urât din cale afară, lumea zicea că mamă-sa se speriase de pândarul cimitirului îmtr-o noapte prin ‘49 când căra apa pentru soacră-sa, ăla sărise gardul şi o luase de mână, şoptindu-i vorbe dulci că o avea la inimă de mult, femeia se speriase ca de moarte şi urlase cât o ţineau bojocii, amuţise vreo două săptămâni şi taman atunci rămăsese grea cu bărbatu-său, peste şapte luni se născuse Marin, urât de îl scăpase părintele în cristelniţă la botez, de aia lumea îi zicea Marin a’ lu’ Speriata, nu avusese o copilărie frumoasă Marin, muncise din greu, de mic, pe pămîntul lui tată-său, luase bătaie cu ghiotura, apoi se angajase la Combinat, cât era ziulica de lungă îl trimiteau şefii de pe acolo să închidă robineţii ăi mai mari, că avea putere, se bucurase de milostivenia deghizată în poftă de sex a câtorva femei de serviciu mai miloase, ajunsese chiar şef de echipă prin ‘83 dar nu i se urcase la cap, rămăsese acelaşi om urât dar apreciat de şefi şi de femeile de serviciu că era conştiincios la muncă şi altruist la împerechere, asta până de curând, vreo doi ani să fie de atunci, când ieşise la pensie şi se apucase de muncit pământul rămas de la tată-său, fără prea mare tragere de inima muncea omul, la cercuri în nici un caz nu ţi l-ai fi imaginat dar patimile nu aleg, aşa că se cam lipise de căminul cultural, nu era duminică să lipsească, în cercul lui la început nu era mai rău ca la alţii, era o insulă tropicală cum are tot omul, aşa cum vedeai în afişele de pe pereţii fostului cinematograf, de acolo luase şi modelul, o insulă mititică cu plaje aurii şi ape albastre, cu palmieri, verdeaţă multă şi cu un mic combinat petrochimic într-un colţ, prin care el conducea o motocicletă roşie ca focul, era singurul bărbat în cercul lui şi în combinatul lui, şef peste vreo douăzeci de instalaţii de cracare catalitică, mititele cât un saivan fiecare din ele, nu produceau nimic, decât zgomot şi un pic de praf ca să aibă femeile de serviciu ce şterge, erau vreo zece cu toatele, femeile astea, nu cine ştie ce frumuseţi dar zdravene şi în putere, ştergeau praful cu o îndemânare remarcabilă, aş putea spune, ducea viaţă de om cumpătat, Marin şi în cercuri şi afară, nu se auzise de vreo netrebnicie până la incidentul cu Ana, iarăşi un element social de la care nu te-ai fi aşteptat la blestemăţii, Ana era chiar stereotipul femeii din satul nostru, muncitoare din sărăcie, devotată bărbatului din urîţenie şi în general cumsecade din lipsă de imaginaţie, doar păcatul băuturii îl avea femeia (aici iarăsi se încadra perfect în peisajul satului), nu bea mult, doar dimineaţa o puteai mirosi, în rest nu se atingea de ţuică, era chiar o femeie normală, uscăţivă, osoasă, înaltă cît uşa căminului cultural, dacă stau să mă gîndesc un piculeţ acum îmi dau seama că era puţin cam înaltă, probabil de acolo avea cucuiele alea multe de pe frunte, că deh, pe la noi oamenii îşi fac uşile joase să nu iasă căldura, dar nu conta prea mult că nu se vedeau prea tare cucuiele şi oricum le acoperea cu basmaua trasă pâna deasupra sprâncenelor care îi umbreau ochii verzi spălăciţi, mergea un pic şchioapă Ana, de picorul drept în special dar asta numai vara pentru că iarna şchiopăta de stîngul, chestie de încălţăminte, probabil, în fine, o femeie cu totul şi cu totul normală, ca mai toate femeile din satul nostru, avea şi un bărbat, Stelică Ghioagă, iarăşi un om cumsecade care numai la beţie cădea în patima bătăilor şi se apuca să caute foştii comunişti şi să îi ia fugarească prin vii, numai ce îl vedeai că înşfacă un par din capul rîndului şi aleargă pe rândul de vie, era mic de statură şi îndesat iar dacă se întâmpla să fie vară şi viţa înaltă, zăreai doar vârful parului fugărind prin vii cîte o bască proletară, de aia îl mai numeam în joacă Parul Lui Dumnezeu, nu se supăra Stelică, era om bun în esenţă, avea doar boala asta cu comuniştii şi boala geloziei pe care Dumnezeu se milostivise şi i-o mai domolise facându-i femeia urîtă, în fine, acum spuneţi şi dumneavoastră dacă ăştia erau oameni de la care să te aştepţi la melodrame, vă jur că nimic nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost cercurile alea blestemate, Stelică nu prea dădea pe la ele dar Ana se cam spurcase, cred că de la ţuică i se trăgea că altfel era femeie ruşinoasă, se dusese prima oară într-o joi şi se uitase la ăi de stăteau frumos pe scaune cu cercurile pe cap, se hlizise şi ea cu chibiţii de pe margine de mutrele transfigurate ale visătorilor, apoi se mai uitase un pic la afişele de pe pereţi, zăbovise îndelung la unul cu o actriţă americană pe care nu mai ţin minte cum o cheamă, apoi scosese polul dintr-un buzunar şi bateriile din celălalt şi îl rugase pe Sile Adminu’ să o lege la cercuri, aflasem mai târziu că îşi înjghebase o gospodărie micuţă înăuntru, o casă albă cu ferestre verzi, două rînduri de roşii în curte şi în rest nimica, numai iarbă şi pomi, dar bateriile le consuma pe altceva: se făcuse frumoasă, luase chipul actriţei de pe pereţi, aşa cum şi-l putea aminti ea cu mintea ei înceţoşată, de necrezut dar făcuse treabă bună, Sile ne scosese pe ascuns la imprimantă ……….