Autor: Mihnea Gafița
Titlu: Iepurița (2026)
Titlu original: Bunny (2019)
Editură: Alice Books
Colecție: Modern Alice
Traducător: Mihnea Gafița
Nr. pagini: 384
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 3,45 (349 002 note)
Descrierea editurii: „Nici că se putea simți cineva mai înstrăinat în cadrul programului aceluia de masterat în literatură extrem de selectiv de la Warren University, New England, decât Samantha Heather Mackey, bursiera. Samantha preferă compania propriei imaginații întunecate în locul companiei oamenilor. E respinsă de restul colegelor de grupă – un cerc de fete bogate și insuportabil de drăgălașe și afectate, care își spun una alteia „Iepurițo” și par trase la indigo. Însă totul se schimbă când Samantha primește o invitație la Salonul Nebunelelor, faimoasă reuniune a Iepurițelor, și se simte atrasă inexplicabil de această întâlnire, lăsând-o în urmă pe Ava, singura ei prietenă. Pe măsură ce pătrunde tot mai adânc în lumea lor sinistră și totuși foarte dulce, unde, în întâlnirea lor ritualică din afara campusului, fetele invocă ființe monstruoase, Samantha distinge tot mai puțin granițele realității, care se estompează aproape cu totul. Inevitabil, prietenia ei cu Ava și cea cu Iepurițele vor ajunge într-o coliziune letală.”
Un vis febril cu funde roz și topoare
Apărut în 2019, romanul Bunny al scriitoarei canadiene Mona Awad a aterizat în peisajul literar cu discreția unui iepure de câmp care se transformă brusc într-un coșmar. Traducerea românească, publicată sub titlul Iepurița la Editura Alice Books, în colecția Modern Alice, a adus cartea în atenția unui public poate un pic mai nefamiliarizat cu astfel de proze, iar curiozitatea cu care a fost primită cred că e pe deplin îndreptățită. Nu este un roman ușor de încadrat, tocmai pentru că refuză cu obstinație orice etichetă: e satiră, e horror, e basm oarecum răstălmăcit, e metaficțiune și, uneori, pe alocuri, e o comedie neagră cu sânge sub unghii. Înainte de-a intra în subiect, e util să înțelegem de unde vine această carte – fiindcă geneza ei spune multe despre ce urmează să citiți.
Mona Awad a urmat programul de MFA în scriere creativă la Universitatea Brown, iar experiența sa de acolo a ajutat enorm la crearea spațiului în care se petrece acțiunea romanului. Awad a recunoscut că Brown a inspirat universitatea fictivă Warren, dar a tratat asta ca pe un compliment – o oportunitate de a arunca în aer tot ce i s-a părut fascinant și neliniștitor în acel mediu. Ulterior a terminat un doctorat în scriere creativă și literatură engleză la Universitatea din Denver, unde a scris efectiv romanul. Concret, prima ciornă a fost scrisă în numai trei luni – o viteză surprinzătoare, mai ales ținând cont de debutul ei, care îi luase șase ani.
Sursele de inspirație sunt multiple și clare. Awad a menționat filmele de adolescenți ca punct de plecare: Heathers (Școala tinerilor asasini), Mean Girls (Fete rele) și The Craft (Clubul vrăjitoarelor) – cu dinamica lor de insider/outsider și conclavurile de vrăjitoare. La acestea se adaugă o influență academică mai profundă: înainte de Brown, Awad a studiat la Universitatea din Edinburgh, unde s-a specializat în rolul fricii în basmul tradițional – o influență pe care o consideră definitorie pentru direcția romanului. Într-un interviu, Awad a declarat că s-a inspirat în egală măsură din filmele de adolescenți și din mituri și folclor din întreaga lume, ceea ce explică de ce personajele masculine par sculptate din lut primordial și de ce ritualurile din carte amintesc de crearea omului în mitologiile babiloniană, greacă sau ebraică. Nu în ultimul rând, Samantha poate fi interpretată ca un avatar al autoarei înseși – Awad a recunoscut că s-a simțit izolată în cadrul programului, diferită de colegii ei.
Romanul urmărește un an din viața lui Samantha Heather Mackey, studentă bursieră la un program de MFA fictiv, undeva într-un New England glacial și îmbâcsit de snobism academic. Samantha e singura care nu se potrivește – nici social, nici estetic, nici financiar – într-un grupdominat de patru colege pe care le numește (sau cum se autodenumesc ele) Iepurițele: fete bogate, hiperfeminine, care se îmbrățișează permanent, mănâncă prăjituri miniaturale și-și adresează reciproc aprobări dulcege cu glasuri de copii. Disprețul Samanthei față de ele e visceral și, cel puțin la început, complet justificat. Singura ei ancorare în realitate e Ava, o artistă cinic-goth cu care împarte o prietenie zgomotoasă și cât se poate de dinamică.
Lucrurile devin complicate – și interesante – atunci când Samantha primește o invitație la workshopul privat al Iepurițelor, moment în care cedează și acceptă. Iar de aici romanul o ia pe un drum pe care puțini cititori l-ar fi anticipat: workshopul nu e un simplu cerc literar pretențios, ci un ritual ocult în care iepurii sunt sacrificați pentru a genera bărbați – creaturi parțial vii, parțial fantezie, parțial dezastru. Pe măsură ce Samantha se lasă absorbită în grup, Ava dispare tot mai mult din viața ei, iar granița dintre ce e real și ce e produs de propria ei imaginație bolnavă de singurătate devine imposibil de deslușit. Awad construiește această dezintegrare cu răbdare și cu un simț al ritmului ce funcționează mai ales în prima jumătate a cărții – o primă jumătate pe care, dacă sunteți genul potrivit de cititori, nu o veți putea lăsa din mâini.
Samantha e un personaj pe care autoarea nu-l cruță și nici nu-l victimizează. E inteligentă, dar paralizată parcă de ce se întâmplă. E conștientă de mecanismele care o prind în capcană, dar totuși le urmează, fiindcă singurătatea o face vulnerabilă într-un mod pe care cartea îl tratează cu o onestitate care ne face să ne simțim cam incomod. Nu e eroină, nici antieroină clasică, e pur și simplu cineva care vrea să-și găsească locul undeva și nu reușește să suporte costul a ceea ce i se oferă. Tensiunea asta interioară, în care admirația și disprețul față de propria persoană coexistă e cea mai bine scrisă parte a psihologiei ei.
Iepurițele, în schimb, sunt construite deliberat ca un monobloc caricatural. Nu au profunzime individuală semnificativă – iar asta e o alegere artistică, nu o scăpare. Ele funcționează ca un organism colectiv, o masă de feminitate hiperbolizată și goală pe dinăuntru, iar prin această lipsă de substanță Awad face o observație destul de aspră despre anumite tipare de sociabilitate feminină academică și despre cât de ușor poate deveni suroritatea o formă de conformism agresiv. Ava, pe de altă parte, e personajul cel mai periculos din roman – nu pentru că face rău, ci pentru că există și e prea… perfect. Ea e tot ce și-ar dori Samantha să fie: liberă, fără teamă, autentică. Tocmai această perfecțiune ar trebui să ridice semne de întrebare mult mai devreme decât le ridică.
Elementele de horror din Iepurițele nu funcționează prin șoc brut, ci prin acumulare și deformare lentă a realității. Awad știe că cel mai eficient coșmar nu e cel care urlă, ci cel care șoptește – iar în mare parte aplică asta consecvent. Ritualurile Iepurițelor sunt grotești și, totodată, absurde, ceea ce le face cu atât mai tulburătoare: tocmai pentru că sunt tratate cu o normalitate dezinvoltă de către personaje, cititorul nu are un punct ferm de la care să reacționeze cu o groază evidentă.
Suprarealul servește și ca vehicul pentru câteva întrebări etice pe care cartea le pune fără să apuce însă să ofere răspunsuri. Dacă poți crea viață – sau, mai bine zis, dacă poți crea ficțiune – ce responsabilitate ai față de ce produci (temă pe care am mai întâlnit-o, mult mai amplu și mai serios tratată, în Frankenstein, la un Club de carte Paladin)? Iepurițele creează bărbați pe care îi distrug când nu le mai sunt utili cu nonșalanța unui copil care sparge o jucărie. Samantha creează ceva diferit, mai puțin controlabil, iar asta o costă. Paralelismul cu procesul de scriere e intenționat și funcționează de minune: romanul ridică întrebarea dacă un creator moral poate exista cu adevărat sau dacă orice act de imaginație implică o formă de violență față de ce – sau cine – e imaginat. E o întrebare rămasă fără răspuns, și tocmai de aceea ea rămâne.
Un alt strat etic, mai puțin explicit, privește dinamica de clasă. Samantha e bursieră printre fete bogate, ceea ce nu e niciodată neutru în carte. Privilegiul economic al Iepurițelor le permite o anumită iresponsabilitate existențială – pot crea și distruge pentru că nu au plătit niciodată cu adevărat pentru nimic. Awad nu subliniază asta cu evidențiatoare strident colorate, dar o lasă să respire prin detalii, ceea ce mi s-a părut exact abordarea potrivită.
Popularitatea romanului pe Goodreads (aproape 350 000 de note) sau în comunități de dark academia nu e deloc întâmplătoare. Iepurița a apărut la momentul potrivit, când gustul cititorilor pentru ficțiune care îmbină atmosfera academică sumbră cu elemente supranaturale era în creștere, și a oferit ceva ce alte cărți din același spațiu nu ofereau: o voce narativă distinctă, cu umor negru perfect calibrat și o lipsă totală de dorință de-a fi pe placul cuiva. E un roman care nu încearcă să fie iubit. Și tocmai asta îl face poate ușor de iubit pentru un anumit tip de cititor.
Fără a fi o carte perfectă, întrucât a doua jumătate mai pierde din ritm, ambiguitatea devine uneori opacitate pur decorativă, iar unii cititori vor închide cartea cu sentimentul că au fost conduși pe un drum care nu a ajuns nicăieri – iar aceste reproșuri sunt îndreptățite -, romanul are ceva ce puține cărți reușesc: îți rămâne în minte. Nu neapărat prin ce îți explică, ci prin ceea ce refuză să-ți explice, prin imaginile care continuă să lucreze în subconștient după ce ai închis cartea. Mona Awad a scris un roman despre singurătate, creație, apartenența toxică și prețul imaginației – și l-a îmbrăcat în blăniță roz și i-a pus ochi de sticlă. Nu e o poveste pentru oricine. Dar dacă e pentru tine, îți vei da seama încă de la primele pagini.
„Le spunem Iepurițele, pentru că și ele își spun așa, fiecare celorlalte. Serios: Iepurițe.” […]
