Nu mă uita
M.J.Arlidge
Titlu original: Forget me not
Limba originală: engleză
Traducere: Alexandra Fusoi
ISBN: 978-606-40-2844-0
Format: 130x200mm, paperback
496 pagini
Editura Trei
Colecția Fiction Connection Mystery
VOLUM DIN SERIA HELEN GRACE
ÎȘI TRĂIEȘTI ULTIMELE ZILE SAU VA FI SALVATĂ LA TIMP?
Un oraș în pragul colapsului. O mamă disperată. Un coșmar căruia doar Helen Grace îi poate pune capăt.
DISPĂRUTĂ, DAR NU UITATĂ
Un război între bande cuprinde orașul, iar poliția este atacată din toate părțile. Dar inspectorul detectiv Helen Grace sfidează ordinele directe și se ocupă de cazul unei adolescente dispărute.
PIERDUTĂ, DAR NU SINGURĂ
Mama lui Naomi are nevoie disperată de ajutor – iar Helen este singura ei speranță. Păstrând ancheta secretă, ea face o descoperire tulburătoare: mai multe persoane au dispărut de pe străzi…
O VOR GĂSI LA TIMP?
Uneori adevărul se ascunde la vedere. Dar demonstrarea lui este cu totul altă chestiune. Ceasul ticăie – iar singura persoană care o caută pe Naomi este pe cale să-și găsească un adversar pe măsură.
Aceasta este a douăsprezecea carte din seria Helen Grace, dar seria pare la fel de proaspătă ca la început. Îmi place cum Helen Grace merge împotriva curentului pentru a face ceea ce este corect și își urmează instinctul. – PORTABLE-MAGIC.COM
Arlidge scrie în capitole scurte, pătrunzătoare și explozive, care accelerează ritmul, sporind în același timp tensiunea. – LIVE AND DEADLY
Pur și simplu creează dependență! – THE SUN
M.J. ARLIDGE (n. 1974) lucrează de peste 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent
Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din
Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează
thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 volume din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i
în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica, precum și romanul Ochi pentru ochi.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Capitolul 18
Ochii lui Naomi erau ațintiți asupra gândacului care traversa în viteză podeaua. Castronul cu micul-dejun al Miei era pe podea, între ele, iar insecta clar avea planuri cu el. Nu era singurul gândac de-acolo, dar categoric era cel mai îndrăzneț. Naomi s-a aplecat și a ridicat castronul de pe podea, ca să nu mai ajungă gândacul la el. Era o victorie mică, dar tot victorie.
Totuși, uitându-se la conținutul castronului, îi era greu să spună exact care era premiul. Micul lor dejun fusese de la bun început un terci puturos, dar resturile pe jumătate mâncate erau și mai puțin apetisante acum — complet sleite și întărite, cu o crustă tare deasupra. Cum putea cineva, insectă sau nu, să mănânce așa ceva, era dincolo de orice închipuire.
— Ar trebui să-l termini.
Naomi a ridicat privirea și a văzut-o pe Mia uitându-se la ea. Noua ei prietenă era așezată cu spatele la perete și cu bărbia rezemată pe genunchi.
— Trebuie să-ți păstrezi puterile, a spus ea răgușit.
— Nu sunt sigură că pot, a răspuns Naomi, privind mâncarea neapetisantă.
— Trebuie să poți. Ești puternică, ești sănătoasă, poți să te lupți. Trebuie să existe oameni care te caută, nu? Dacă reziști, poate o să te găsească, să te scoată de-aici…
— Să ne găsească, a corectat-o Naomi. Putem să ieșim amândouă de-aici. Trebuie doar să avem răbdare.
Încerca din răsputeri să pară veselă, optimistă, dar n-a impresionat-o pe Mia.
— Nu-mi fac iluzii, a răspuns ea serioasă, șuierând după o altă criză chinuitoare de tuse. Am ajuns prea departe. Dar tu poți supraviețui, tu trebuie să supraviețuiești. Vreau să știe cineva ce mi s-a întâmplat…
Vocea adolescentei tremura, ceea ce a declanșat o reacție imediată din partea lui Naomi.
— Nu vorbi așa, Mia! Nu pleci nicăieri, o să fii bine.
— Ți se pare că arăt bine?
Resemnarea Miei era zdrobitoare, dar privind-o, Naomi nu putea nega că avea dreptate. Fata era scheletică și atât de palidă, încât trăsăturile ei osoase păreau să lumineze în întuneric. Dacă mai exista vreo scânteie de viață în ea, era greu de văzut.
— Asta-i situația, a conchis scurt Mia, ștergându-și nasul cu mâneca, înainte să înceapă iar să tușească violent. N-am nevoie de compasiunea sau mila ta, Naomi. Vreau doar să lupți. Să supraviețuiești.
La început, Naomi n-a spus nimic, ideea că una dintre ele s-ar putea să moară aici era prea cumplită ca s-o înțeleagă. Dar ce spusese Mia era foarte logic.
— Ce… ce se întâmplă cu tine? Îmi dau seama că ești bolnavă, dar…
Știa că sună aiurea, că rostise cuvintele stângaci și forțat, dar trebuia să întrebe. Tusea Miei era atât de brutală, atât de violentă, încât își imaginase tot felul de scenarii sumbre. Acum voia să știe cu ce avea de-a face.
Cu ce aveau de-a face.
— Bronșită, a răspuns Mia gâfâind ușor și încercând să preîntâmpine încă o criză de tuse. A tot apărut și dispărut în ultimii doi ani, dar niciodată așa de rău.
— Dumnezeule, îmi pare rău.
— Nu-i vina ta, nu? a ripostat Mia tristă. Am stat pe străzi mai mult de doi ani și am fost pe heroină un an și jumătate. Nu-i o combinație chiar strălucită, nu?
Naomi a zâmbit ușor, dar în sinea ei era șocată. Sigur că văzuse de multe ori oameni luând droguri, dar fata asta părea foarte tânără, foarte nevinovată, n-avea decât cel mult 16 ani. Era greu de crezut că fusese dependentă de droguri puternice mai mult de un an.
— Nu poți face nimic? a întrebat ea, tot mai disperată. Ceva care să te ajute să te simți mai bine?
— Ba sigur că da, dar crezi că lui îi pasă? a replicat Mia, cu furie. L-am implorat să-mi dea medicamente, mâncare decentă, niște nenorocită de cofeină măcar, dar nu-l interesează decât ce vrea el.
Naomi o privea îngrozită, iar Mia și-a îmblânzit tonul.
— Uite ce e, am încercat să mă lupt, dar nu mi-a mai rămas nimic. Nu mai am decât câteva zile, Naomi, așa că te rog, nu renunța. Am nevoie să trăiești. Am nevoie să le spui tatei și mamei că îi iubesc, chiar și cu tot ce am făcut, îi iubesc cu adevărat…
Mia și-a lăsat capul în palme și a început să plângă, cu pieptul zguduit sălbatic de crize de tuse și lacrimi
amare. Furioasă, disperată, mai tristă decât putea spune, Naomi a coborât privirea spre conținutul castronului, apoi a dus la gură cu furie lingura plină cu terci apos și s-a silit să înghită resturile, după care a aruncat castronul metalic pe podea, cu un zăngănit. Imediat, gândacul a tulit-o spre castron.
De data asta, Naomi n-a mai ezitat, și-a strâns pumnul și a zdrobit mânioasă gângania.
Capitolul 19
Metalul comprimat a scârțâit chinuit când cele două plăci de fier s-au lipit una de alta, zdrobind Fordul Fiesta vechi. Era o priveliște copleșitoare să vezi un obiect solid, care fusese cândva mândria și bucuria cuiva, aplatizat în doar câteva secunde. Dar Helen nu venise să admire priveliștea, avea treabă.
— Întreb doar cum e posibil, a continuat ea, îndreptându-și atenția spre însoțitorul ei, în timp ce trecea pe lângă mașina turtită. Renaultul Movano era clar programat pentru casare acum două luni, deci ce naiba caută pe stradă?
Administratorul parcului, un bărbat masiv, nebărbierit, îmbrăcat în salopetă și o geacă reflectorizantă, se străduia să țină pasul cu ea, răspunzându-i speriat și printre gâfâieli.
— Sunteți sigură că e același vehicul? a întrebat el.
— Același număr de înmatriculare, aceeași culoare, până și aceleași jante. Deci da, e același vehicul.
— Păi, n-am nicio explicație. N-are nicio noimă.
— Mai încercă, domnule Chapman, a replicat Helen,
grăbind pasul. Pot să închid tot parcul ăsta dacă nu-mi place ce răspuns primesc.
— Bine, bine, a spus el gâfâind, nu-i cazul s-o luați razna.
— Atunci vorbește!
Administratorul s-a poticnit brusc, rămas complet fără suflare, și a ridicat mâna ca să-i ceară lui Helen să se oprească. Ea a încetinit și s-a întors spre el, privindu-l în ochi și nelăsându-i loc de întors.
— Uitați ce se întâmplă, uneori mașinile dispar. Sunt programate, după care brusc nu mai sunt. Aș spune că se întâmplă din an în Paște și majoritatea oamenilor sunt de încredere, dar mi se trimit și mulți foști condamnați. Lucrez deja de ceva vreme cu serviciul de probațiuni, e o sursă bună de mână de lucru ieftină și în general băieții pe care-i primesc vor să facă treabă. Dar când și când te alegi și cu câte un măr stricat și n-am cum să stau cu ochii pe ei în fiecare secundă. Avem o lipsă enormă de personal, acum ne ocupăm de administrare doar soția mea și cu mine, așa că…
A privit-o rugător, dar Helen nu era dispusă la așa ceva.
— Deci unii dintre angajați fură mașini și le vând?
— Presupun că da, dar sincer, se întâmplă incredibil de rar, cel mult de două–trei ori pe an. Încercăm din răsputeri să controlăm activitatea.
— Nu suficient de tare, a răspuns Helen cu răceală. Bine, pentru că ai fost sincer cu mine, o să te las să ții parcul deschis deocamdată.
Pe chipul bărbatului s-a citit ușurarea, dar Helen s-a grăbit să pună și condiții pentru această generozitate.
— Dar ești sub supraveghere șase luni. Dacă mai face
picioare vreun vehicul, mă duc direct la primărie și poți să-ncepi să-ți planifici pensia, bine?
El a încuviințat prostește, luat prin surprindere de vehemența ei.
— Și vreau o listă completă cu angajații, până în urmă cu un an și jumătate. Nume, adrese, numere de telefon, totul.
— Sigur… dar o să dureze cel puțin o zi să adun toate datele, suntem aglomerați.
— O aștept pe e-mail în două ore, a spus Helen, întinzându-i cartea de vizită. Dacă n-o trimiți, mă întorc. Așa că te sfătuiesc să te conformezi, domnule Chapman… și să știi că acum sunt amabilă.
S-a uitat fix la administratorul care se făcea tot mai mic, apoi s-a întors și a plecat. John Chapman a privit-o perplex cum se îndepărtează. Nu mai întâlnise niciodată o femeie — nu, nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca detectivul-inspector Helen Grace.