Andrei Peptine: ”Toate crizele sunt temporare.”

Andrei Peptine a debutat în 2024 cu Sunt eu și criza mea temporară, unul din volumele câștigătoare ale concursului de debut organizat de editura noastră. De curând, librăriile Cărturești au așezat cartea aceasta pe Raftul de Debut, aflat la a IX-a ediție. Alături de acesta se află și celelalte două volume din colecția Amaterasu apărute în 2024: Perfecțiunii îi e frică de noi (Iarina Copuzaru) și (ingrats) (Nicoleta Șimon). Puteți găsi în continuare cărțile în Raftul de Debut Cărturești, online și fizic, precum și pe site-ul nostru. Colecția noastră de poezie contemporană, Amaterasu, este coordonată de poeta Ramona Boldizsar.

Andrei Peptine (1999, Brașov) este absolvent al Facultății de Litere, Universitatea Transilvania din Brașov și al masterului în „Inovare culturală“. A fost membru al cenaclului „Corpul T“, coordonat de Dan Țăranu și Virgil Borcan. În 2024, a fost distins cu premiul I al Concursului „Rețeaua Literară“ (debut) – secțiunea poezie. În prezent, este redactor al revistei de literatură „Corpul T“.

Ai debutat în 2024 cu volumul „Sunt eu și criza mea temporară”. De curând, Cărturești l-a adăugat în Raftul de Debut. Spune-ne te rog despre experiența debutului, cum se simte la un an distanță?

Diferențe prea mari față de anul trecut nu sunt. N-am vrut niciodată să dau prea multă importanță ideii de debut. E un concept relativ. Dar între timp m-am mai maturizat și am avut ocazia să particip la mai multe evenimente literare. Pentru mine a fost revelatoare perioada petrecută la Ipotești, cu ocazia nominalizării la Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera Primum. S-a întâmplat acolo ceva greu de definit: am fost un grup de oameni complet necunoscuți unii altora, probabil că nici nu ne citisem reciproc volumele, dar pentru câteva zile am creat un spațiu comun. Ne-am citit poeziile, am împărtășit perspective și confesiuni care au depășit limitele textului și produsului editorial; ne-am apropiat ca oameni, nu doar ca scriitori. Experiența asta m-a făcut mai îndrăzneț în ceea ce privește felul în care mă raportez la scris și m-a făcut să înțeleg că există mai multe moduri în care poezia poate funcționa.

Debutul în sine e ceva cu care încă nu mă împac complet. Volumul a apărut în mare parte datorită încurajărilor prietenilor și apropiaților, fără ei nici nu aș fi trimis manuscrisul la vreun concurs. Adevărul este că încă privesc toate aceste lucruri cu o oarecare detașare. În rest, nimic nu e definitoriu și, sincer, nimic nu trebuie luat prea în serios.

Care au fost așteptările pe care le-ai avut atunci când ai publicat? Ai avut prejudecăți cu privire la lumea literară?

Nu știu exact ce înseamnă „lume literară” și nici nu m-a preocupat prea tare să definesc asta. Mi se pare un concept despre care se vorbește uneori prea grav, de parcă ar fi un club exclusivist sau o entitate separată, ruptă de lumea în care literatura există ca plăcere nevinovată și, să recunoaștem, ca business; de librării și cititorii care, iată, citesc pentru relaxare și n-au habar că există un canon. Eu veneam deja din mediul academic și participasem ani buni la cenaclu, așa că eram obișnuit cu discuțiile despre literatură, cu feedback-ul (sau lipsa lui), cu dinamica acestor spații. N-am avut prejudecăți și nici așteptări majore. Nu aveam în cap un ideal al „lumii literare” față de care să mă raportez. Tot ce mi-am dorit, trecând peste reticențele de început, a fost să public volumul ca să scap de el; sună egoist, dar aveam nevoie să închei etapa desemnată de acest volum. Parcursul meu s-a construit în timp prin întâlniri, lecturi și multă curiozitate față de felul în care scriu alții.

În „Sunt eu și criza mea temporară” avem o poezie confesivă și, așa cum ne promite și titlul, un sine foarte prezent cu o criză în curs. Cât de temporară este această criză? Ai vrut de la bun început să scrii un volum confesiv?

Toate crizele sunt temporare. Trecem dintr-o criză în alta, chiar și atunci când totul ni se pare că este stabil și frumos. Percepția se poate schimba radical în doar câteva săptămâni sau momente, fără să fi existat vreun semn că lumea noastră e pe cale să se răstoarne. Nu mă refer neapărat la tragedii, ele se întâmplă la ordinea zilei, ci la felul în care ne raportăm la lucruri, la noi înșine. Suntem construiți din crize, din perioade trecătoare și echilibre fragile.

Cât despre volum, da, am vrut să fie confesiv, dar subiectul confesiunii este ultimul lucru prin importanță. Trecând prin crize, vocea din volum și identitatea mea din spatele ei s-au estompat. Este confesiv doar pentru că m-am folosit de poezie ca să înțeleg ce loc ocup față de mine și față de lume, dar per total al meu a fost mai mult un exercițiu de observare decât unul de destăinuire.

Care este poemul care s-a scris cel mai greu și de ce?

Cu siguranță adormi în timp ce îți citesc într-o limbă pe care n-o vorbești (p. 41). Poate părea un poem în disonanță cu restul volumului, poate chiar plin de clișee, prea idilic sau romanțios. Dar punctul de plecare a fost cu totul altul. N-aș vrea să intru în detalii legat de ce anume se află în spatele poemului, însă pot spune că a fost nevoie de o muncă colosală: a trebuit să iau un set de emoții legate de o experiență profund chinuitoare și să le transpun într-un cadru complet diferit, care nu avea nicio legătură directă cu acele emoții. Tocmai de aceea, acest poem îmi e cel mai aproape și sunt cel mai mândru de el, indiferent cum este perceput.

adormi în timp ce-ți citesc într-o limbă pe care

n-o vorbești

o frântură din tine a plecat să se minuneze la nuferi

undeva dincolo de zidul de plante hidrofite. rămân

în urmă numai corpul și vocea liniștitoare

pe o băncuță sub un plop alb,

un spasm îți mângâie subsuoara preț de o clipă

poate în adierea amintirii unor buze străine

mi se reîmprospătează dorința eliberării din carne –

la trezire, părul să ți se suprapună

liniamentelor lemnului de cedru;

de mine numai reminiscență.

…

o libelulă se aproprie tot mai mult

mă privești și întrebi de ce m-am oprit din citit

primul sunet mi se blochează în gât.

Înțelegi.

(41)

Dar cel mai ușor?

Probabil cele mai scurte sau cele scrise în perioadele de liniște. Unul dintre acestea este o șepcută maro cu urechiușe (p. 25)

Ce a fost mai complicat: scrierea primului draft al cărții sau editarea lui?

Volumul a trecut prin multe forme de-a lungul anilor, așa că nu a existat un „prim draft” clar delimitat. Scrisul și rescrisul s-au amestecat, uneori chiar în jurul acelorași poeme. În etapa finală de editare, am avut norocul să primesc sprijin din partea unor oameni generoși, mulți dintre ei colegi de cenaclu, care m-au ajutat să privesc textul cu mai multă luciditate și detașare. Exercițiile din cenaclu ne-au învățat să înțelegem ce vrem să spunem și cum să respectăm dimensiunea personală a fiecăruia. Totodată, masteratul de Inovare Culturală de la Brașov a fost un moment-cheie pentru conturarea unei versiuni aproape finale: disertația mea a fost, de fapt, pregătirea volumului, iar profesorul coordonator, Dan Botezatu, m-a învățat cum să privesc cartea ca întreg, cum să lucrez la structură și, mai ales, să mă întreb constant de ce scriu și ce rămâne în urma mea. Le datorez mult tuturor celor care au contribuit la finalizarea acestei cărți.

„cea mai mare ironie posibilă:/ mi-am dorit să nu mai fiu și mi s-a arătat/ cum este să ai emoțiile reduse la minim” (47) – ne propui un bindungspoetic inconfortabil, cu detalii care scot la suprafață uneori urâtul, lucrurile pe care le lăsăm sub preș. În acest monolog incomod, cât e vorba de păstrarea singurătății și cât o ieșire din ea? Emoțiile reduse la minim sunt un efect sau o cauză?

Nu cred că a fost vorba vreodată despre singurătate. Foarte rar m-am simțit cu adevărat singur și, de obicei, a fost vorba despre experiențe triviale. Ce m-a apăsat mai mult a fost sentimentul că nu sunt înțeles. E mult mai greu să trăiești în jurul unor oameni care nu vor sau nu pot să te înțeleagă decât să trăiești singur.

Scrii o poezie simplă, cu un minimalism căutat în care senzațiile primează și trebuie concentrate în cuvinte succinte și potrivite: „însă eu vă zic/ cu toată gingășia de care sunt în stare/ dedicați-vă trup și suflet/ vouă poate vă iese/ o poezie bună”. În tot acest demers ușor depreciativ care denotă o căutare, cât putem vorbi și despre o găsire a sinelui?

A fost căutarea unei metode de a înțelege. Găsirea sinelui mi se pare doar un miraj. Mi-e teamă să ajung vreodată să cred că am înțeles cu adevărat cine sunt, sau cine suntem. Putem doar observa, înțelege și, în cel mai bun caz, ține lucrurile sub control. Mintea ne poate surprinde oricând, iar spargerea unei identități „găsite” poate fi fatală. „Orice structură inevitabil se transformă”, cred că echilibrul apare abia când reușim să acceptăm asta.

Dauna emoțională semnificativă mi-a fost dată cu ocazia poemului despre mamă care se termină așa: „știu că într-o zi corpul ei mic și fragil o să fie rece/ că n-o să mai văd postările ei pe Facebook/ și că orele la care ar fi trebuit să se întoarcă/ de la muncă/ o să fie cele mai grele/ trebuie să-mi demonstrez acum dragostea/ dar nu știu cum” (p. 18). Este desigur ceva sentimental aici – o experiență de altfel universală și înduioșătoare. Funcționează cartea, în sensul ăsta, ca un testament?

Da, absolut. Întregul volum poate fi considerat un testament. Spuneam câteva rânduri mai sus că persoana care a scris cartea a fost, în mare parte, alta decât cea de acum, ceea ce poate da impresia că mă dezic de cine am fost sau de ceea ce am scris, deși nu este în totalitate așa. Amintirile și emoțiile fiecăruia sunt importante, fac parte dintr-un puls colectiv care merită păstrat, așa că într-un fel mă bucur de existența acestui testament, de această formă de memorie care rămâne vie și spune ceva nu doar despre mine, ci poate și despre sau pentru alții.

Ai scris o carte confesivă, autobiografică și intimă, uneori cu note depreciative înduioșătoare și familiare. Cât se regăsește criza temporară în această descriere?

Nu-mi place să definesc sau să încapsulez lucrurile în etichete fixe. Dacă simți că această descriere rezonează cu volumul, o accept cu drag.

Ce muzică te-a acompaniat în scrierea volumului?

Doar câteva poeme au fost scrise pe un fundal muzical propriu-zis. Adevăratul acompaniament a fost, mai degrabă, mediul în care mă aflam: orașul, satul, cluburile în care am lucrat, traseele navetei. Multe texte s-au născut în timp real, chiar în mijlocul lucrurilor, iar sunetele din jur (ritmul străzii, zgomotele cotidiene) au devenit parte din această experiență de imersiune în poezie. Probabil că simțeam nevoia să surprind ceva din pulsul lumii, să prind în text un fragment de prezent înainte ca momentul să se disipe. Unele poeme n-au ajuns în volum tocmai din cauza acestei tehnici. Nu am reușit să le dau o formă măcar provizorie, așa că au rămas suspendate. Odată ce „momentul” a trecut nu am mai găsit o cale autentică de a le încheia. Metoda asta m-a ajutat să păstrez un fel de autenticitate, dar a avut și însemnat multe nopți nedormite, autobuze pierdute și drumuri care durau de două ori mai mult pentru că mă opream constant să scriu.

E curios că acum pot scrie și din memorie, sau pornind de la ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Înainte nu reușeam, la fel cum astăzi nu mai pot scrie în timp ce poezia se întâmplă.

Totuși, există un poem care a fost scris pe o melodie: Toacă încet intestinele (p. 14), inspirat de piesa „Eaten” a trupei Bloodbath.

Care sunt planurile tale de viitor? Ce teme îți propui să explorezi în continuare?

Momentan nu am planuri clare și nici nu intenționez să-mi fac prea curând. Am scris recent un calup de poeme despre corporație – adevărata criză –, care mi-a ocupat ultimii trei ani și, automat, a contaminat și experiența poetică. Mă preocupă în ultima vreme mai mult tehnica decât experiența imediată, consider că am exploatat-o îndeajuns. O să vreau să fac ceva diferit, ceva care să nu-mi fie la fel de comod.

Ce le-ai transmite poetelor și poeților la început de drum?

Nu știu dacă sunt eu în măsură să le transmit ceva poetelor și poeților la început, fiind chiar unul dintre ei. Dar, în general, ce le recomand tuturor, indiferent dacă sunt scriitori sau nu, este să nu se ia prea în serios, să-și dea voie să experimenteze și să exploreze, dar mai ales să privească dincolo de propriile preocupări, cu empatie, către ceilalți. Oricât de mizerabile ar părea lucrurile, întotdeauna există ceva frumos în orice situație; asta le-aș recomanda: să fie cu adevărat deschiși către lume.

Interviu realizat de Ramona Boldizsar.

Nicoleta Șimon: „Sunt subiectul meu cel mai puțin preferat.”

Iarina Copuzaru: „Nu pot scrie altceva decât despre siluetele palpabil-indescifrabile și interioritățile imperfecte ale istoriei personale.”