Preluare de pe contul de Substack al Editurii Cartex:
Iarina Copuzaru a debutat în 2024 cu Perfecțiunii îi e frică de noi, unul din volumele câștigătoare ale concursului de debut organizat de editura noastră. De curând, librăriile Cărturești au așezat cartea aceasta pe Raftul de Debut, aflat la a IX-a ediție. Alături de acesta se află și celelalte două volume din colecția Amaterasu apărute în 2024: ingrats (Nicoleta Șimon) și Sunt eu și criza mea temporară (Andrei Peptine). Puteți găsi în continuare cărțile în Raftul de Debut Cărturești, online și fizic, precum și pe site-ul nostru. Colecția noastră de poezie contemporană, Amaterasu, este coordonată de poeta Ramona Boldizsar.
Iarina Copuzaru a compus versuri și muzică pentru albumele Domnișoara Miller era nespus de ciudată și Psalm X; a scris libretul pentru opera jazz Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte era o fată cu gâtul lung, studentă la arte (toate proiectele fiind în colaborare cu chitaristul Andrei Roșulescu).
A publicat poeme în câteva reviste literare: Trautor (Bruxelles), Actualitatea literară, Hyperion, Argeș, Luceafărul literar, Egophobia, Litere, Adevărul cultural, Revista nouă și este prezentă în antologia Dimineți literare. A participat la proiectul internațional „Poemul graf“, creat de poetul Chris Tănăsescu.
Ai debutat în 2024 cu volumul „Perfecțiunii îi e frică de noi”. De curând, Cărturești l-a adăugat în Raftul de Debut. Spune-ne te rog despre experiența debutului, cum se simte la un an distanță?
Deși eu spuneam întotdeauna că locul manuscriselor mele e în întunericul sertarului, iată că am publicat și, cred eu, s-a întâmplat totul într-un ritm compus, în care m-am forțat (și bine am făcut) să ies din cochilia deloc transparentă în care stăteam fără să-mi dau seama că am nevoie de interacțiuni reale despre și în spectrul poeziei.
Eram totuși prea izolată (voit), nu vorbeam cu nimeni despre literatură, doar citeam/ascultam, scriam și cântam. Deși locuiesc în mijlocul unui oraș mare și accelerat-forfotitor, trăiam o formă de exil artistic si uman deopotrivă, care sigur că îmi dădea toată liniștea de care aveam nevoie, însă a fost un exercițiu de asceză pentru care nu am avut pregătirea necesară, iar în felul ăsta am simțit că mă înstrăinez prea mult de oameni și, în ultimă instanță, de mine.
Așa că ce s-a întâmplat după debut a fost ca un ghid turistic în orașul realității.
De regulă realitatea are conotații negative, vrei să evadezi din ea, însă eu am avut nevoie să revin în acest spațiu concret, să regăsesc un timp central în care să mă prezint ca ființă socială totuși.
Care au fost așteptările pe care le-ai avut atunci când ai publicat? Ai avut prejudecăți cu privire la lumea literară?
Nu am avut așteptări și nici prejudecăți. În general nu am așteptări din exterior (am doar așteptarea să fac cât mai bine/așa cum pot un lucru de care mă apuc) și tocmai de aceea am o bucurie zilnică pe care nu am pierdut-o până acum. Când le-am avut, au fost prea mari și, după un plonjeu în porțelanul stărilor psihice, am fost destabilizată, deziluzionată. Așa că, neașteptând ca volumul să fie citit de cineva, m-am bucurat când am văzut că are nu doar unul, ci doi cititori.
În „Perfecțiunii îi e frică de noi” vorbești despre boala unei fetițe. Descoperim treptat că există în spate și o voce matură care încearcă să recreeze, cu ajutorul memoriei, această experiență. Cât de greu a fost să scrii despre astfel de lucruri?
Cel mai greu lucru la scrierea volumului a fost să mă mențin la granița foarte fină dintre trecut și prezent. Acolo am simțit că a fost lupta. Adică am scris doar despre trecut, dar a trebuit să fac eforturi să rămân și într-un aici respirabil. E un poem grafic al poetei Lies Van Gasse, care se numește „Am uitat unde este camera”. În desen se vede un om care plutește – doar capul îl ține deasupra apei, iar asta arată că e o căutare nu prin scufundare, ci prin menținerea unui contact cerebral cu realitatea, cu prezentul.
Care este poemul care s-a scris cel mai greu și de ce?
„Pielea oranj“, unde vorbesc despre Raluca. Bunica m-a luat cu ea la priveghi, dar nu-mi spusese unde mergem, nici că ea murise (probabil a crezut că știu deja, că aflasem de la mama). Și am avut un șoc atunci când am văzut-o acolo pe masă.
Am retrăit totul prin versuri, m-am întors în casa aceea, am stat lângă o fetiță de 7 ani așezată într-un sicriu mic, am rămas acolo până noaptea; în negura (la țară, unde am copilărit, era negură, nu întuneric) aproape albăstruie se vedeau licuricii, îmi imaginam cum îi prind și îi pun într-un felinar și plec cu el pe drumul până acasă. Ea stătea ca și cum ar dormi și ar visa câmpurile cu zăpadă, era îmbrăcată într-o rochie miniaturală de mireasă, prin voalul de pe față nu se vedea clar, o făcea să pară că zâmbește, am vrut să mă apropii să-i spun ceva la ureche, dar fără să vreau m-am îndepărtat, totul s-a închis sub o pleoapa de hipopotam și, probabil ca să nu mă las strivită, n-am mai povestit nimănui până când am scris despre ea.
Dar cel mai ușor?
„Perfecțiunii îi e frică de noi”, prima poezie din carte și prima pe care am scris-o în ordine cronologică. S-a scris singură și a fost o gură de aer după un drum lung și nelimpezit pe sub ape.
Perfecțiunii îi e frică de noi
într-o zi voi spune tot
adevărul apoi maxilarele mele
vor uita răceala luminii
voi avea curaj să revăd pozele de când
eram mică, în camera răcoroasă voi
desface
cutiile de carton și nimeni
nu va fi dintre cei cunoscuți
de-abia atunci voi putea să
mă revăd
fără apropiați. o să fie
ca și cum m-aș întâlni cu mine după
prăbușirea definitivă
n-aș mai vedea nicio rană
tufele de bujor o să sclipească și o să
îmi dea foc
singurul meu Dumnezeu cu oasele
simetrice
singurul martor
că perfecțiunii îi e frică de noi.
Ce a fost mai complicat: scrierea primului draft al cărții sau editarea lui?
Nu am editat manuscrisul până când l-am trimis la concursul de debut. Însă lucrasem poeziile în minte (iar asta a fost cel mai greu) înainte să le pun pe hârtie (la propriu, pentru că am scris majoritatea textelor cu pixul). Chiar și forma lor o gândisem și o vedeam înainte să le transpun în agendă. A fost ca și cum aș fi compus o melodie pe care am auzit-o în capul meu înainte de-a o cânta la chitară. Apoi, după ce am aflat că manuscrisul va fi publicat, am făcut editarea împreună cu tine și aș vrea să le spun celor care citesc acest interviu că am avut o colaborare excelentă datorită profesionalismului, dar și a unei intuiții rarissime (și vreau aici să subliniez un interval de octavă care mi se pare esențial: e voba de o intuiție poetică și umană deopotrivă).
Spui în poemul „Insectare”: „camerele sunt bune pentru că poți să le-nchizi” (p. 24). Pe lângă un imaginar consistent în acest vers, spune-ne te rog dacă această carte a funcționat astfel? Ca o cameră pe care o poți închide în urma parcursului?
Deși în general nu cred în terapia prin scris sau muzică (arta e pentru mine mai mult clarificare), de data aceasta am simțit că volumul a avut forța unei tonalități vindecătoare – dar nu pentru mine, ci pentru fetița de 6 ani care vorbește în carte. De data aceasta nu eu m-am aflat ca-n fața unui terapeut dispus să mă asculte și să mă vindece, ci, dimpotrivă, poeziie au venit la mine ca la un psiholog. În ce măsură am reușit să le ajut, vom vedea de aici înainte.
„Memoria mea nu are/ nevoie de cuvinte” (p. 18) scrii în poemul cu același titlu. Și totuși, te-ai aventurat în acest demers autobiografic, transcriind memoria în cuvinte – cât crezi că se poate câștiga printr-un demers de acest fel; cât pierde, dacă e cazul de pierdere?
Am cu memoria o relație foarte apropiată și stranie. Așa cum în Biblie înțelepciunea însăși are statut de ființă povestitoare, așa și memoria e pentru mine o ființă – mai exact, o rudă când afectuoasă și scornitoare de povești fantastice, când dăscălitoare peste măsură, când amnezică sau, și mai drastic și hilar, șchiopătând din cauza unei încercări de flic-flac într-un moment sprințar-nostalgic în care vorbește despre copilărie. Aici mă refer mai degrabă la memoria pe care o accesăm zilnic, pe care o consider de multe ori descentrată, un peisaj denivelat unde mergem mai mult împiedicat.
Dar mai e o formă, una în care am încredere, și anume memoria poetică. Prin ea poți intra în legătură cu o parte ascunsă, nevăzută, care altfel s-ar pulveriza, s-ar descompune. E un paradox. Realitatea asta policoloră din jurul nostru nu ne este suficientă și ne proiectăm într-o realitate ascunsă care, deși nu are culori vii (e o sepie desenată alb-negru), ne atrage mai mult și ne bântuie. Straturile ei sunt ademenitoare, dar au și granițe pe care nu e bine să le depășim nepregătiți. Printre aceste straturi se află și memoria poetică.
Așa că eu (cred, nu mai am cum să fiu sigură despre propriile poezii) am accesat, de-a lungul volumului, când o formă, când cealaltă a memoriei. Ele de multe ori au interferat, așa că nu le pot deznoda și nu le mai pot separa.
Dar, ca să formulez un răspuns mai tehnic (cred că e prima oară când folosesc în scris acest cuvânt), poți avea de câștigat doar în măsura în care parcursul în memorie e și un exercițiu conștientizat si asumat prin care lucrurile capătă sens în desfășurarea (rememorarea) lor. Altfel traumele (dacă există) se pot adânci, iar impulsul egolatru și/sau revanșard poate fi augmentat.
Tulburător pentru mine este în special poemul „Istoria noastră de familie” pe care-l finalizezi cu strofa: „mama strânge atât de tare,/ că îmi plesnește/ obrazul nimeni/ nu m-a lovit vreodată ca elasticul ăsta/ plin/ cu istoria noastră de familie” (p. 10). Reușești să sintetizezi aici o formulă confesivă pe care cu toții am simțit-o, chiar și în privilegiul unei vieți sănătoase. Există ceva intenționat căutat în exprimarea unei universalități a copilăriei, ca prag pentru experiențele viitoare?
Din păcate, nu știu să răspund. Însă, dacă ai amintit de versurile acestea, atunci o să le dau lor un răspuns (nu pot ieși așa ușor din carapacea lor calcaroasă). Și o să spun că da, cred că e un moment/un strigăt din trecut care trebuie auzit, iar apoi rearmonizat pentru a crea un adăpost, un loc accesibil unde te simți în siguranță cu tine/cu ceilalți. E precum acel triton, diabolus in musica, un interval muzical ocolit (unii zic că ar fi fost chiar interzis) în Evul Mediu, din cauza sonorității disonante, dar recuperat și pus într-o lumină firească, deloc deranjantă, în muzica contemporană. Elasticul care a lovit copilul peste obraz devine, prin rememorarea urmată de resemantizare, coarda unui instrument muzical. Nu e o transformare forțată doar pentru a ieși din criză, ci e varianta cea mai neegoistă de a trăi – varianta în care nu rămân blocată în propriul trecut, ci mă salvez prin detașare de mine (în cel mai bun caz, mergând mai departe de atât, prin atenția îndreptată către ceilalți; poate fi devastator când accentul cade doar pe mine).
Ai scris o carte curajoasă, inconfortabilă și în același timp blândă. Cât te regăsești în această descriere?
O să spun (deși simt că îmi suprasolicit egoul) că mă regăsesc total.
Dar mai am un răspuns care nu mă avantajează, nu mă aranjează, nu-mi pune lănțișoare cu hrisolit la gât și la încheieturile mâinilor: deși cartea este, eu nu am fost prea curajoasă.
Ce muzică te-a acompaniat în scrierea volumului?
A fost un experiment pentru mine, fiind prima dată când am scris negândindu-mă la muzică. Toate versurile de dinainte erau gândite pentru a face un transfer lingvistic sonor. De vreo 15 ani am avut proiecte cu Andrei Roșulescu, unde cuvintele si sunetele erau lucrate simultan. Ba uneori le-am scris cu metronomul (cum a fost la psalmii proorocului David, pe care i-am transpus în versuri și cărora Andrei le-a făcut muzica electro-chitaristică). De aceea, la acest volum m-am concentrat mult pe forma poemelor – înlocuitoare a armoniilor pe care nu le mai auzeam când scriam.
Însă, în perioada scrierii acestei cărticele, am ascultat în special muzică instrumentală: Pat Metheny, Jonathan Kreisberg, Joe Pass, Antoine Boyer, Igor Stravinski, Leo Brouwer, Domenico Scarlatti.
Care sunt planurile tale de viitor? Ce teme îți propui să explorezi în continuare?
De vreo 5 ani, inventez povești pentru copii, pe care i le spun lui Rafael (băiețelul meu). Dar nu știu dacă o să duc vreodată la bun sfârșit o carte pentru copii. Mai mult îmi place să improvizez impreună cu el, să uit și să inventez iar. Uite, chiar acum mă roagă să-i spun povestea cu pisicul Ciorăpel și Vrăjithorul Sauribalic. Pe Vrăjithor îl am chiar aici în fața mea, e o marionetă de la un teatru de păpuși din Cehia (atât de real construită, că te îmbie la dialog).
Dar gândul meu e tot la poezie. Am început un volum la care scriu foarte greu (din lipsă de timp). Și mi-e teamă că, scriind foarte rar, n-o să mai am în final un peisaj (așa cum cred că ar trebui să fie o carte de poezie).
Și oricare ar fi tema, știu că nu pot scrie altceva decât despre siluetele palpabil-indescifrabile și interioritățile imperfecte ale istoriei personale.
Ce le-ai transmite poetelor și poeților la început de drum?
Nu mă pricep să dau sfaturi decât despre pisici și vrăjitori din Sauribalia, dar le-aș spune așa amical, gândindu-mă că cititul e mai important decât scrisul, el fiind de fapt cel care te inspiră să scrii: Citește și fă ce vrei!
(parafrazând, desigur, cuvintele Fericitului Augustin: „Iubește și fă ce vrei.”)
Interviu realizat de Ramona Boldizsar.
Dacă vrei să primești noutăți Cartex în căsuța de mail, nu uita să ne dai subscribe! Mulțumim! <3
