Dezrădăcinații
Cătălin Ceaușoglu
Design copertă: Andrei Gamarț
ISBN: 9786064026095
Format: 130x200 mm
Copertă broșată cu clape
Nr. pagini: 680
Preț: 58,65 lei
Colecția: Autori români
Editura Trei
„Dezrădăcinații este un roman al memoriei, al exilului interior, în care poveștile se leagă printr-o rețea de destine frânte și căutări obsesive. Sophie, o jurnalistă franceză, investighează o dispariție misterioasă din România anilor ’80, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani. Și ajunge și ea prinsă într-o structură de legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și locotenentul Sebastian Popa – cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental e greșit, dar nu poți spune exact ce. Ajută la asta și pădurea din Govora – un personaj în sine – care absoarbe, ascunde și conferă poveștii o aură aproape mitologică, amintind de Twin Peaks. Răul din Dezrădăcinații nu aparține unui singur om. E difuz, pretutindeni. În sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește – dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Ceaușoglu speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative și identitare. Fără să dau spoilere, spun doar că anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, în final, te lasă doar cu și mai multe întrebări.
Ca și în Austerlitz-ul lui Sebald și Sfârșitul lui Bartis, și în Dezrădăcinații trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv și obsedant, iar Ceaușoglu îl cartografiază cu o precizie neliniștitoare. Un thriller ambițios, care subliniază că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim.“ – Livia Ștefan
„O zi frumoasă, dintr-un septembrie neobișnuit de cald, în care n-aveam cine știe ce de făcut și totul era perfect. Ne-am dus la Lactobarul din Sărindar, unde am mâncat cornuri calde înmuiate în smântână acrișoară și am băut lapte cu cacao. Am împrumutat un ziar de la un bărbat cu pălărie, care mânca omletă și bea cafea neagră ,ceea ce aș fi făcut și eu în orice altă zi în afară de asta, în care speram să mă acopere și pe mine mirosul de lapte dulce al pielii celor două, care nici măcar nu-mi mai păreau două, ci una singură. Recunosc că eram geloasă pe relația lor și mi-aș fi dorit să mă vâr și eu în acea piele, așa cum ne băgasem cu o noapte în urmă sub aceeași pătură.“ – Cătălin Ceaușoglu
Cătălin Ceaușoglu s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește din 1991 în București, unde a urmat cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista Iocan, iar în 2022 a publicat volumul de proză scurtă Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, pentru care a primit premiul Cartea discretă a anului. Texte semnate de el au mai apărut în volumul colectiv Marea degringoladă amoroasă și pe site-ul său: nowherenation.club.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Capitolul 47: profesor Cristian Iordache, Parcul Cișmigiu, București, 1999
L-am întâlnit o singură dată pe domnul Popa, în septembrie 1984, la doi pași de aici, de intrarea asta a parcului, dinspre Sala Palatului. Eram, tot așa, cu câinele la plimbare.
În fiecare zi scot câinele în Cișmigiu. Îl cheamă Bismarck, ca pe dulăul ofițerului Papadopolinei. Am absolvit Facultatea de Litere cu o lucrare despre elementele noi (revoluționare) din umorul lui Caragiale, cu profesorul Petriceanu ca îndrumător. Fie vorba între noi, nici pe mine, nici pe domnia sa nu ne dădea afară din casă simțul umorului , ceea ce ne califica din plin pentru realizarea unei analize multidisciplinare a acestuia.
Numele Bismarck însă e doar o tradiție de familie pe care a început-o tata de copil. Tatăl meu s-a născut în 1906, la doar opt ani după moartea „adevăratului” Bismarck — Otto von —, și primul câine, un ciobănesc german, l-a primit de la bunicul când a împlinit zece ani. Apoi, acesta a plecat pe front, iar la întoarcere, după optsprezece luni, mirosind a țuică și cu un picior în minus, Bismarck a fost primul la care s-a repezit să-i arate afecțiunea, atât cât se putea repezi un infirm. Un comportament tipic în familia mea — nu de tata, nu de bunica, ci de câine îi fusese cel mai dor bunicului. Dragostea lui, însă, s-a dovedit unilaterală, căci animalul i-a mușcat mâna pe care-o-ntinsese să-l mângâie și s-a tras înapoi mârâind de mama focului, împreună cu degetul mic al acesteia, secționat dintr-o singură smucitură a gâtului musculos. Bunica a spus că era de vină era damful alcoolic, pe care Bismarck, ca și ea, nu-l putea suferi. În ciuda pierderii anatomice, bunicul nu i-a purtat pică. Ba, mai mult, i-a comisionat unui amic pictor un portret alături de Bismarck. Amicul, posesor pare-se al aceluiași sortiment de umor negru, s-a prezentat după vreo trei luni de muncă, pentru care n-a vrut să accepte niciun fel de retribuție, cu o pânză cât un covor, înfățișându-l pe bunicul în mărime naturală, în uniforma militară, cu pușca pe umăr și plosca la brâu, sprijinindu-și ciotul piciorului stâng pe ceafa lui Bismarck, care ține strâns între dinți degetul mic al stăpânului. Dacă nu mă credeți, tabloul se află și acum în galeria permanentă a Muzeului Național de Artă. Câteodată merg acolo și mă amuz împărtășind vizitatorilor povestea sa. Nu mă îndoiesc că majoritatea mă cred nebun.
De atunci, toți câinii familiei s-au numit Bismarck, chiar dacă nu erau neapărat de sex masculin. Îmi amintesc că, la un moment dat, familia mea adăpostea la Govora o cățelușă albă, cu păr lung, de rasă amestecată, care se numea, evident, Bismarck (doar lăptăreasa găsea faptul de neacceptat și o striga Bisma). Bisma(rck) a fătat patru pui multicolori, trei masculi și o femelă, iar tata, în ciuda unor eforturi susținute ce s-au întins pe mai multe săptămâni, a reușit să-i „mărite” doar pe cei trei masculi. Noi ne-am ales cu femela, care s-a numit, ei bine, Bismarck.
După mutarea la București, n-am vrut să mai aud de câini. O fi fost și din cauză că graseiez și pronunț „Bismarck” mai degrabă ca un soi de „Bismaack”, în ciuda eforturilor mamei care în copilărie mă punea să repet până mi se usca gura Rică nu știa să zică / Râu, rățușcă, rămurică. Dar până la urmă tot n-am scăpat. Primul meu Bismarck bucureștean n-a fost, așa cum poate v-ați grăbi să credeți, un pui, ci un tekel bătrân și cărunt, care aparținuse tatei. Se spune despre câini că sunt atât de devotați încât, la moartea stăpânilor, intră într-o depresie adâncă și refuză să mai trăiască fără ei. Din păcate, n-a fost și cazul acestui Bismarck care, în mod rușinos, la înmormântarea tatei a părut să întinerească, iar după aceea a băgat în el atât de mult, că s-a îngrășat cu câteva kilograme.
Vizita lui Popa s-a petrecut la vreo câteva luni după ce m-am pricopsit cu tekelul în cauză. Îl interesa să afle cât mai multe despre vecinul nostru de deasupra și am stabilit telefonic o întâlnire, în ciuda faptului că i-am comunicat cât m-am priceput de clar că nu știu mai nimic despre respectivul tovarăș. Ne-am văzut la cofetăria Turn, unde s-a prezentat îmbrăcat în civil și însoțit de o fermecătoare domnișoară.
N-am înțeles de ce nu m-a contactat pe canalele oficiale și, dacă nu s-ar fi legitimat, aș fi suspectat că sunt obiectul unei farse. Dar a făcut-o, imediat după ce s-a prezentat, și nu i-am mai pus la îndoială seriozitatea. Pe urmă mi-a spus direct, fără să-și piardă vremea cu politețuri:
— Tovarășe profesor, sperăm să ne puteți ajuta. Căutăm o fată dispărută acum mai bine de trei luni.
Domnișoara brunetă purtătoare de buline se prezentase ca asistentă medicală și am avut o clipă de confuzie, nefiind sigur la cine se referea domnul Popa când folosea pluralul.
După ce l-am asigurat pe bravul reprezentant al Statului socialist de sprijinul meu deplin și necondiționat, mi-a arătat o fotografie înfățișând un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu păr rar și unsuros, care mi s-a părut vag familiar.
— Tovarășul Varga, vecinul de deasupra al tatălui dumneavoastră? a spus Popa. Bănuim că ar putea fi implicat.
Din nou pluralul.
— Parcă mi-l amintesc puțin diferit, am îndrăznit. Poate chel? moment în care el a recunoscut că fotografia nu era de dată recentă.
Dar nu fotografia era importantă.
— Tatăl meu îl considera un om liniștit și de treabă, am spus și, văzându-mă privit cu scepticism, am continuat: Evident, dumneavoastră nu l-ați cunoscut pe tatăl meu. Făcea parte din categoria celor imposibil de mulțumit, cărora le sare repede țandăra și le trece greu.
De fapt, auzisem frecvent pronunțate la adresa tatei cuvinte ca „omul dracului”, „reclamagiu” și „procesoman”.
— Sunt sigur că era un om încântător, a replicat Popa, luându-mă prin surprindere, deși cred că mai degrabă își dorea s-o surprindă pe domnișoara asistentă.
— Nimeni n-ar fi spus-o mai bine, am simțit eu nevoia să-i cânt în strună.
În același timp, încercam să-mi readuc în memorie cât mai multe despre Grigore Varga. Petrecusem toată vara lui ’83 în casa de pe Dorului, când Alzheimerul tatei începuse să se agraveze și avea nevoie de ajutor.
— Ce-mi trece mai întâi și mai întâi prin minte, am spus, este că omul era tăcut ca un șoarece. Din apartamentul lui nu se auzeau deloc zgomotele normale ale locuirii, încât nici nu puteai ști dacă e sau nu acasă. Am urcat de câteva ori la el și avea pe jos două covoare groase, puse unul peste altul, iar pe ele călca doar în niște botoși moi de lână. Toată lumea care-i trecea pragul era nevoită să se descalțe la intrare, iar pantofii trebuiau puși în niște săculeți de pânză strânși la gură cu un șnur.
— Vă amintiți cine-l vizita? m-a întrerupt locotenentul, lucru pentru care și-a cerut scuze.
Trebuie să recunosc că omul contrazicea flagrant atât imaginea pe care o aveam eu personal despre organul statului, cât și sutele de bancuri cu milițieni care circulau pe atunci în toate straturile societății românești.
— Sigur, am răspuns, nu erau prea mulți.
Apoi i-am enumerat:
— Un domn mai în vârstă, cred că Decu se numea, venea foarte des pe la el. De fapt, atât de des, că devenisem curios ce Dumnezeu făceau acolo sus. Tata însă nu aprecia deloc curiozitatea și pe practicanții acesteia. Și mai venea o fată, o elevă, nepoata lui Decu.
Am continuat să-l dezamăgesc încă vreo cinci-zece minute pe tânărul locotenent, prin calitatea informațiilor pe care le posedam, după care m-a oprit destul de abrupt și mi-a strâns mâna, pretinzând că se grăbesc să se întoarcă la Govora.
— V-am spus de la început, dacă tata n-avea nimic de împărțit cu el, trebuie să fi fost pe jumătate înger.
A ridicat din umeri.
— Ba chiar, am continuat, înainte să moară, m-a instruit ca de casă să se ocupe domnul Varga, de deasupra. Mie mi-a convenit, i-am lăsat cheile și am plecat. Niciodată nu m-am simțit în largul meu la stațiune, pe mine mă atrag orașul, aglomerația. Pădurea mă sperie.
Am realizat că turuiam și am tăcut jenat.
— Deci, de când a murit tatăl dumneavoastră, Gore Varga are cheile apartamentului de jos?
— Da, am răspuns și s-a văzut pe fața lui că, în sfârșit, îi fusesem de folos cu ceva. Ce am vrut eu de acolo, luasem deja: colecția de timbre, romanele de capă și spadă, un volum cu poezii de Eminescu și alte câteva nimicuri. În orice caz, pe cât mă pricep eu la oameni, părea bine intenționat, deși cam rigid, dacă nu chiar obsedat.
