Autor: Sash Bischoff
Titlu: Dulce furie (2025)
Titlu original: Sweet Fury (2025)
Editură: Trei
Traducător: Andreea Florescu
Redactor: Sabina Lungu
Nr. pagini: 368
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 50,15 (59)
Nota Goodreads: 3,44 (1 051 note)
Descrierea editurii: „Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.”
Glamourul Hoolywoodului, feminismul, misoginismul și lumea vedetelor de film își dau mâna în această poveste despre răzbunare, traume ascunse și rămase nevindecate, abuzuri înfiorătoare, F. Scott Fitzgerald sau lumea psihologilor și a platourilor de filmare. Firește, nimeni nu este ceea ce pare a fi în această poveste, toți ascund câte ceva, toți manipulează sau se lasă manipulați în mod ridicol, deși ar fi trebuit ca viața să-i fi învățat câte ceva până acum și că nimic din ceea ce pare prea frumos nu are cum să fie chiar atât de frumos. Nici măcar atunci când te-ai obișnuit cu ideea că va fi frumos și au trecut deja ani de când e frumos. Totul se poate schimba într-o secundă și te poate arunca pe culmile disperare sau în ghearele deznădejdii.
Se spune că evadarea dintr-o relație nesănătoasă sau abuzivă nu este un simplu act, ci un întreg proces. Și că femeile, chiar și cele puternice, așezate și echilibrate tot se tem să scape dintr-o relație în care partenerul le abuzează pentru că ce va zice lumea (la noi, dar și la ei) sau ce se va alege de ea mai departe. Se întâmplă și într-o relație în care femeia ajunge dependentă de bărbat prin manipulări sau alte procese, și într-una în care echilibrul de forțe pare egal, dar la un moment dat începe să se încline încet-încet în favoarea bărbatului.
Și se întâmplă inclusiv pe platourile de filmare unde se turnează o versiune feministă a romanului Blândețea nopții al lui Fitzgerald, în opinia unora dintre personaje, opera de căpătâi a laureatului Premiului Nobel pentru Literatură și aflată chiar și peste cel mai cunoscut roman al său, Marele Gatsby. O versiune rescrisă de un tânăr regizor extrem de promițător și care repară, se zice, misoginismul cărții și îi face dreptate personajului feminin principal, schimbând practic mesajul și aducându-l la zi. Dar domnul Kurt Royall, regizorul filmului (probabil o trimitere la Harvey Weinstein, care este și pomenit, alături de mișcarea #metoo), nu poate sta cuminte când tânăra vedetă a filmului în care el și Lila, soția sa, și-au pus toată încrederea se află permanent în preajma unei prospături și trebuie să-i dea indicații. Și poate că abuzul se și repetă, cine știe?
Nu spun că acest lucru se întâmplă neapărat și în relația celor doi soți, unde te prinzi destul de repede că între vedeta de film Lila Crayne și regizorul Kurt Royall s-a creat o altfel de relație, una mai echilibrată, un soi de înțelegere, de fapt, în care cei doi sunt atât parteneri în viața de zi cu zi (un fel de prieteni cu beneficii în care totuși el face tot ce-l taie capul), cât și parteneri de afaceri. Dar când el abuzează de încredere și își face de cap sub ochii Lilei taman pe platourile de filmare și e limpede că o va face și pe noua vedetă, tânără, frumoasă și proaspătă, să treacă prin aceleași chinuri pe care le-a înfruntat și Lila, ei bine, atunci e clar că trebuie să se ia măsuri. Sau cel puțin așa credem în prima parte a poveștii. Căci în primul act aflăm că Lila merge la terapeut pentru a trece nu doar peste relația abuzivă din prezent, ci și peste traumele suferite în copilărie în casa părinților, unde aceștia se certau mereu și violența era ceva la ordinea zilei.
Și astfel intră în scenă în actul al doilea al piesei Jonah Gabriel, terapeutul la care merge Lila. Om serios, cu toate țiglele pe casă, cu o reputație extraordinară și absolvent al celor trei mari universități din SUA, cu o logodnică artistă ajunsă pe culmile gloriei. Dar și cu o obsesie veche de ani și ani și pe care acum a prins în sfârșit momentul potrivit să și-o ducă la îndeplinire. Fără să țină seama pe cine ar putea răni (din nou). De asta spuneam ceva mai sus că este o poveste despre obsesie și răzbunare. Daaar… Dacă în povești gen Menajera aveam o singură – colosală – răsturnare de situație, aici avem mai mult de una. Și ce răsturnare!
Bine, eu zic că nu aceasta este miza, ci poate autoarea, pe lângă un omagiu adus operelor lui Fitzgerald, pe care însă nu ezită să le critice atunci când i se pare că derapează sau că transmit ceea ce nu trebuie, povestea ei este încă un semnal de alarmă asupra lumii filmelor și a vedetelor unde abuzurile sunt privite ca un lucru firesc și, dacă vrei să te afirmi, mai întâi trebuie să te pui bine cu cine trebuie, să suferi în tăcere și să te supui pentru a deschide ușile care trebuie. Din fericire, în ultimii ani tot mai multe persoane au căpătat curajul de-a ieși în față, în public, și a denunța abuzurile la care au fost supuse de către persoane aflate în poziții de forță. Și au găsit astfel puterea de-a face atât ca abuzatorul să fie expus și pedepsit, cât și să fie împiedicat să își continue abuzurile. Deși mesajul din finalul acestei povești este unul demn de colecția în care a apărut cartea. Deși, cel puțin așa cum l-am înțeles eu, sau poate că o fi doar în imaginația mea, el este de fapt că nu poți repara un rău cu un alt rău.
„- Vreau să-mi spui părerea ta sinceră. Dacă cineva ți-ar fi făcut ceva îngrozitor, poți să te vindeci complet vreodată? Sau vei avea mereu o cicatrice? Există vreo modalitate prin care să ștergi cicatricea – și, mai important, să anulezi puterea acelei persoane de a mai face rău?” (p. 21)
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Dulce furie de Sash Bischoff. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
