Autor: Jean-Baptiste Andrea
Titlu: Mereu cu gândul la ea (2024)
Titlu original: Veiller sur elle (2023)
Editură: Trei
Colecție: Fiction Connection
Traducător: Mihaela Stan
Redactor: Cezar Petrilă
Copertă: Andrei Gamarț
Nr. pagini: 464
Format: Hardcover, 13×20
Preț: 52,5 (75)
Premii: Goncourt 2023
Nota Goodreads: 4,29 (6 655 note)
Descrierea editurii: „În marele joc al destinului, Mimo a tras cărți proaste. Născut sărac, intră ucenic la un tăietor în piatră brutal și alcoolic. Însă se dovedește a fi înzestrat cu un mare talent de sculptor. Viola, în schimb, este moștenitoarea unei familii de vază și toate zânele s-au aplecat asupra leagănului ei la naștere. Însă are prea multă ambiție ca să se resemneze cu locul ce i-a fost atribuit. Ei doi nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Și totuși, la scurtă vreme după ce se cunosc, jură să nu se mai despartă. Viola și Mimo nu pot nici să trăiască împreună, nici să stea departe unul de celălalt. Legați de o atracție statornică, îndură anii de teroare când Italia alunecă spre fascism. Mimo își ia revanșa asupra sorții, dar la ce-i folosește gloria dacă trebuie să o piardă pe Viola? Un roman strălucitor, debordând de grație și de frumusețe.”
Unul dintre citatele care mi-au rămas în minte după ce am citit această indubitabil capodoperă modernă, câștigătoare pe deplin meritată a celui mai important premiu literar francez, este cel din timpul scurtei interacțiuni dintre două genii care se întâlnesc în această poveste:
„- …Când un bărbat face o mutră ca asta, sunt posibile două motive. Primul, o femeie.
– Și al doilea?
– O femeie.”
Este vorba despre o discuție ce are loc la Paris între maestrul Constantin Brâncuși și deja celebrul, dar mult mai tânărul Michelangelo Vitaliani, confrate sculptor de-al său. Aici cred că rezidă esența întregii povești imaginate de Jean-Baptiste Andrea, o veritabilă frescă a primei jumătăți a extrem de frământatului secol XX și practic, la origine, dacă stai să analizezi motivațiile celor două personaje principale, Mimo Vitaliani și Viola Orsini, în fapt dragostea vieții lui, o poveste de iubire. Neîmplinită, firește, așa cum îi șade bine oricărei tragedii care se respectă, căci unde am mai găsi farmecul unei povești atunci când totul e roz și frumos, când nu există nici conflicte și nici certuri și totul se termină cu bine?
Scriitorii de romane polițiste spun că trebuie să ai neapărat o crimă în primele pagini ca să captezi atenția cititorului, iar în ultimele ea să fie rezolvată. Ce o fi de la crimă și până la rezolvare, depinde de arta și talentul fiecărui scriitor. Iar pentru ca o poveste să fie interesantă, în ea trebuie să se întâmple, evident, ceva. Ceva dramatic, de preferat, o mare dramă, un cataclism, orice, dar să fie mare. Ce se află între nașterea în 1904, în Franța, a micuțului Mimo, cel înzestrat cu un talent uriaș pentru sculptură (talent moștenit de la tatăl său, sculptor care nu a mai apucat să-și dovedească adevăratul talent din pricină că a murit pe front în timpul Marelui Război, lăsând în urmă o văduvă cu niște extraordinari ochi mov și un micuț orfan pe nume Mimo) și ultimele ore ale acestui geniu, în 1986, ei bine… drumu’-i lung și ițele marii istorii se întrepătrund inevitabil cu destinul acestor uriașe personaje, care se chinuie unul pe altul de când se cunosc și până când se… ei bine, până când cruda soartă se întâmplă.
La fel ca multe alte genii apărute de-a lungul istoriei acestui Pământ, Viola și Mimo, capricioși, cu temperamente volatile, implacabili în hotărâri, fire iute la mânie, neînduplecați și extrem de determinați atunci când își propun ceva sunt două persoane extraordinare nu doar neînțelese de contemporani, dar cu mult înaintea vremurilor lor. Prin urmare, Viola e sortită, așa cum îi spune chiar mama ei, care se repede imediat să-i reteze aripile aprigei sale copile ce nu poate uita nimic și pe care ea și marchizul Orsini nu se rușinau absolut deloc să o trezească în toiul nopții încă de la vârste foarte fragede pentru a se lăuda cu talentul enciclopedic cu care copila fusese dăruită poate de Cel de Sus, poate de cel de jos, nu se știe (căci darul său de-a nu uita nimic reprezintă de fapt un adevărat blestem pentru ea), în fața distinșilor lor oaspeți de la Vila Orsini din inima Italiei – înconjurată de portocali ce se usucă din cauza unei vechi dușmănii dintre Orsini și familia de-alături, care nu le dă voie să-și sape un canal de irigație din lac peste pământurile lor -, să se mărite cu un băiat dintr-o familie bună pentru a întări linia nobilă a Orsinilor.
Însă fata visează nici mai mult, nici mai puțin decât să zboare. Iar ca să zboare are nevoie de talentul micuțului (el suferă de-o boală congenitală care la maturitate îl face să nu treacă de 1,40 metri înălțime) Mimo, sufletul ei pereche de aventuri prin pădure și prin cimitir, unde acesta învață de la ea să asculte glasurile celor trecuți în neființă, și de al prietenului Vittorio, zis și Alineat, cel cu talent nu doar la sculptură, ci și la tâmplărie. Dar până acolo trebuie să treacă de familia fetei, pentru că el este un terchea-berchea, un coate-goale pe care unchiul său, Alberto, îl chinuie și-l exploatează și-l obligă să doarmă în hambar, în paie, alături de Alineat, nevrând să recunoască faptul că băiatul posedă un talent ce-l întrece de o mie de ori pe-al său. În vreme ce familia Violei este una nobilă și nu se cade ca fata lor, fie ea și un personaj aprig și neînduplecat, să se bălăcească în noroi cu porcii.
Așa că, atunci când, la șaisprezece ani, Viola e anunțată că a fost logodită cu un băiat plin de coșuri, dar dintr-o familie bună, fata se suie pe acoperișul vilei și-și ia zborul cu ajutorul aripilor confecționate de toți trei, ea, Mimo și Alineat. Și, precum un Icar de început de secol XX, rezultatul este unul catastrofal. Iar Mimo se trezește alungat de la Pietra d’Alba, locul unde se petrece întreaga acțiune a poveștii, un sătuc cocoțat pe un pinten de stâncă și unde micile cutremure nu sunt deloc ceva nemaiîntâlnit, tocmai la Florența, vândut mișelește de un Alberto rău și lacom și bețiv pentru a fi ucenic la un mare maestru sculptor, timp în care bietul băiat nu mai găsește deloc prilej pentru a afla de soarta prietenei sale.
Dar soarta face și desface, un război se încheie și urmează altul, împăratul fuge și locul îi e luat de un criminal și de șleahta lui de slugoi dispuși să treacă cu vederea că tocmai concetățenii lor dispar azi unul, mâine zece, pentru a locui în „tabere” unde sigur le e bine, iar Mimo se trezește și el aruncat în vâltoarea acestor evenimente de proastele alegeri pe care parcă le face cu tot dinadinsul. De ce? Posibil din prostie, posibil din milă, posibil dintr-o sucită dorință de autodistrugere, sau, oare să fie posibil ca el să fi înțeles că pentru a fi fericit trebuie să mergi până în iad și înapoi și nici măcar atunci să nu fii împlinit, nici după ce-ai atins toate culmile succesului, dar fără să fi cunoscut cu adevărat ce înseamnă să fii iubit la rândul tău, când ești nevoit să urmărești cum iubita ta prietenă, unde „iubită” e un cuvânt-cheie, suie în dormitor seară de seară alături de soțul pe care îl disprețuiește pentru a mai face o încercare?
Oare de ce încercăm cu tot dinadinsul să ne autodistrugem de când ne naștem și până murim, până la urmă? Și e oare nevoie să realizăm opere de artă care să amintească de noi, să se știe că n-am trecut precum gâsca prin apă prin această viață? Sau de fapt facem o pietà care să amintească, așa cum vor crede chiar și marii savanți de după noi, de cine-am fost și ce am realizat? Când practic realitatea este alta, când scopul ei a fost cu totul altul, când în realitate numai noi am înțeles că „dacă Iisus e suferință, atunci, nu vă fie cu supărare, Iisus este femeie”. Recomandată!
„Mi-a ordonat să mă calmez, a afirmat că el n-a făcut nimic rău și era adevărat. Nimeni nu face nimic rău niciodată, frumusețea răului fiind tocmai aceea că răul nu cere niciun efort. E suficient să-l privești petrecându-se.”