Roman cu ilustrații de Alina Voinea, SENTIENT este un thriller SF alert, cu accente biopunk și cyberpunk, ce îmbină ritmul unui blockbuster cu o viziune distopică (și tulburător de actuală asupra viitorului). Tensiune la cote maxime, conspirații, IA-uri rebele și un univers în care însuși conceptul de umanitate își pierde contururile. SENTIENT (primul volum al seriei Nordam 2190) este disponibil pentru precomenzi cu reducere, autograf și semn de carte.
Livrările vor începe din data de 5 martie 2025.
Într-o lume guvernată de o corporație militară care-și asigură controlul cu tehnologii avansate, căpitanul Rhad Wilder pune întrebările greșite la momentul nepotrivit. În deșerturile nemiloase ale Nordamului trăiesc triburi rebele, mașinării gânditoare se revoltă împotriva celor care i-au creat, iar un secret vechi de decenii amenință să răstoarne echilibrul întregii lumi. Alături de Sondra Warg, o femeie prinsă într-un joc de putere inegal și periculos, Rhad trebuie să aleagă între loialitate și trădare, între datorie și propriile convingeri. De ce parte a istoriei va lupta?
SENTIENT este un thriller distopic intens, cu accente biopunk și cyberpunk, unde fiecare decizie are consecințe. Într-o lume în care minciunile sunt lege, adevărul poate fi cea mai periculoasă armă.
***
Pentru mine, asta a fost o lecție. Erorile apar adesea nu din lipsă de rațiune, ci din lipsă de imaginație. Se poate întâmpla să știi ca un lucru anume este posibil, fără să crezi în el. În înțelegerea noastră asupra lumii, cea mai puternică armă este imaginația, iar factorul imaginație este legat de timp, scrie Robert D. Kaplan în The Loom of Time, iar eu mă gândesc: SENTIENT a fost scris în 2014. Intenția autoarei a fost depășită. Timpul – vorba lui Marin Preda – n-a mai avut răbdare.
Fac parte din ultima generație care a făcut armata. Toată lumea ne zicea că suntem proști. „Cine a făcut armata e bărbat, iar cine n-a făcut-o e bărbat deștept”, așa suna mantra ultimului deceniu al mileniului trecut. Am citit SENTIENT și-am realizat că noi, proștii, am avut dreptate. Structurile sociale ale viitorului nu vor fi pașnice și nici măcar civile. Sondra Warg e tot mai aproape. Nordamul e tot mai aproape.
Am citit Război și anti-război. Supraviețuirea în zorii secolului XXI în 1996. Alvin Toffler era atunci un autor extrem de respectat, dar această carte a trecut neobservată. După ce-am parcurs SENTIENT, la scrierea din 1993 a lui Toffler m-a dus mintea, și iată de ce: atunci ca și acum, pentru niște oameni născuți în pace, privim pacea ca pe ceva firesc și etern. Istoria spune altceva. Rhad Wilder la fel.
Cu ce rămân eu, un cititor de orice altceva în afară de literatură SF, după lectura romanului SENTIENT? O spun franc: cu un simțământ de inadecvare. Am crezut mereu că puterea literaturii stă în capacitatea de redare a realității, dar m-am înșelat: aceea este forța. Iar forța e un mijloc, pe când puterea e un scop. Literatura poate modela lumea, modelând mințile oamenilor care o alcătuiesc. Și viitorul ei.
Mihai Buzea
Nordam 2190 – SENTIENT de Alina Voinea este un roman provocator, care îmbină o proză evocatoare cu o explorare profundă a condiției umane în fața progresului tehnologic. Stilul Alinei Voinea se distinge prin descriptivitate bogată și dialoguri realiste, capturând tensiunea emoțională și dilemele morale ale personajelor sale. Lupta Colonelului Sondra Warg și Căpitanului Rhad Wilder împotriva unui sistem opresiv rezonează cu teme similare, întâlnite în operele unor autori precum Octavia Butler, care, de asemenea, abordează complexitățile relației dintre umanitate și tehnologie.
Prin stilul său unic și prin temele universale, Alina Voinea stabilește o conexiune profundă cu tradiția literară a SF-ului, reafirmând relevanța acestor probleme în contextul contemporan. Autoarea reușește să creeze o voce narativă distinctă, ce reflectă caracterul și perspectiva personajelor. Dialogurile dintre personaje sunt pline de subtext și contribuie la dezvoltarea caracterizării, adesea revelând conflicte interne și dileme morale într-un mod natural și convingător.
Alina Voinea reușește să transmită tensiune emoțională prin interacțiunile dintre personaje, explorând tema solitudinii și suferinței într-o lume distopică. Acțiunea este fluidă, menținând un ritm alert, care ține cititorul implicat, alternând între momente de introspecție și scene de acțiune intensă. În ansamblu, stilul Alinei Voinea face din Nordam 2190 – SENTIENT o lectură memorabilă.
Doina Roman
***
SENTIENT este acel roman în care distopia unor clasici ai SF-ului (Blade Runner apare instantaneu în minte) întâlneste intriga de tip fantasy regăsita la alți clasici (GRR Martin). În care nanoboții, inteligența artificială și sinteticii viitorului întâlnesc familii și clanuri cu rădăcini în trecut, dar care dețin puterea și, astfel, pot determina direcția lui mâine. A unui mâine ce poate aduce o societate în care omul născut învață să coabiteze cu cel făcut, dar care poate conduce și la exterminarea celuilalt, a celui diferit, chiar dacă diferit înseamnă om fără augmentari sau inteligență artificială ajunsă la conștiență de sine.
Vârtej de idei revoluționare, personaje complexe și evenimente derulate într-un stil plin de suspans, SENTIENT este un roman care nu te lasă să te culci. Știi că trebuie să o faci, știi că a doua zi te vei simți ca lovit de tren… dar, în același timp, știi că n-ai cum să adormi dacă nu mai citești măcar un singur capitol. Hai, două. Maxim-maximorum trei, deși dacă mai citești trei, ai putea la fel de bine să citești și restul, că au mai rămas doar încă vreo câteva…
***
Într-o lume în care realitatea este alterată și reprogramată de rețele sociale, identitatea este un construct dezbătut politic, iar supraviețuirea depinde de acceptarea minciunilor celor aflați momentan la putere, ce mai înseamnă să fii uman?
Și dacă acum știm să tragem linia între inteligența noastră și cea artificială (nici nu e greu, cea din urmă încă nu există cu adevărat, iar prima cam dă semne de extincție), ce vom face când sinteticii vor demonstra că au, poate, mai mult bun simț, mai multă empatie, mai mult suflet, și mai mare dreptate decât noi?
Ce facem, chiar acum, când ne uităm la jocurile de strategie de pe harta lumii, întrebându-ne ce ne așteaptă cu adevărat, când diverși oligarhi cumpără guverne pentru a deveni Guvernul ei înșiși?
Nu îmi doresc nici o clipă să ajung să văd cu ochii mei Nordamul imaginat de Alina, dar iată-ne acum, în zilele noastre. Zicea cineva că cea mai înspăimântătoare distopie e cea pe care o trăiești deja, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care am insistat să publicăm romanele SENTIENT și SAPIENT în 2025. Dacă mai întârziam mult, riscam ca seria Nordam 2190 să se transforme din science-fiction în literatură realistă contemporană.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman este că nu e doar distopie sau hard SF sau thriller sau romance. E un manual de științe politice, acolo, la bază, și un comentariu foarte amar, pesimist, aproape resemnat, cu privire la viitor, cu mențiunea că Alina chiar crede (și speră) că IA are un loc în lumea noastră, alături de noi.
SENTIENT e mai mult decât o poveste palpitantă despre războaie tehnologice, revolte, alianțe neașteptate, deicizii pripite sau acel strop de iubire care o mână pe Sondra în luptă, fără să știe nici ea prea bine cum și de ce. Este o explorare profundă a identității, o reflecție asupra limitelor umanității și un avertisment subtil despre pericolele unei lumi în care realitatea este modelată de cei care dețin puterea.
Cititorul care caută acțiune și suspans va găsi în acest roman un thriller SF excelent. Cel care caută substanță filozofică și întrebări existențiale va descoperi o poveste care persistă mult după ultima pagină.
Pentru că, la final, SENTIENT nu te întreabă doar cine sunt Rhad Wilder și Sondra Warg cu adevărat?, ci te întreabă și cine suntem noi?
ALINA VOINEA (n. 1977) este licențiată în Comunicare și Relații Publice (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării – Universitatea din București), cu un master în Sondaje de opinie, Marketing și Publicitate (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială – Universitatea din București). Când nu scrie, este antreprenoare, activistă pentru drepturile persoanelor aflate în dificultate, mamă, jurnalistă de ocazie și cititoare pasionată.
Alina a început colaborarea cu editura Crux Publishing în 2024, scriind articole pentru revista editurii și devenind o parte esențială a echipei de redacție.
A publicat cărți pentru copii, printre care și Pisicul din câmp, primul roman simplu scris din România, menit să ajute copiii cu dificultăți de învățare să deprindă cititul mai ușor. A publicat proză scurtă pe LiterNet.ro și în revistele Utopiqa și ArtZoneSF. Debutează la Editura Crux Publishing cu seria de romane science-fiction distopice Nordam 2190, al cărei prim volum, Sentient, se lansează în 2025.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
2190, Decen 25, sâmbătă
Lumea Exterioară
Fabrica Centrală
Aria Deșertificată Șase, Nordam
„Orice entitate cu inteligență artificială înaltă autonomă și nealiniată trebuie exterminată pe loc, fără negociere, indiferent de forma în care se află la momentul detectării.”
— extras din Ordinul 409 / Novar 2170
La trei dimineața, intrară fără greutate în hala de producție, prin tunel, iar Brown, ca să reducă pe cât posibil zgomotul împușcăturilor, își fixă cu prezență de spirit amortizorul pe armă, apoi neutraliză în câteva secunde cei câțiva paznici de perimetru care o patrulau. Toate liniile de generare și asamblare funcționau la capacitate maximă, iar trosnetele mecanice și huruitul continuu al sistemelor de scripeți și transport mascau pocniturile, dar și bufniturile corpurilor prăbușite. Hala se umplea încet de Soldați, care se postau ordonat și eficient de-a lungul pereților, așteptându-și ordinele.
Sondra se strecură și ea înăuntru și porni imediat spre centrul de comandă, iar Donaldson își luă poziția alături de Brown, pentru a coordona ocuparea completă a halei.
Pe coridorul îngust, flancată de patru Soldați care mergeau cu pași ușori, neauziți, Sondra înainta pe întuneric către centrul de comandă al Fabricii. Doar o dungă subțire de lumină verzui-albăstrie marca mijlocul pereților, iar Sondra o folosea ca orientare. Trecuseră de două joncțiuni și se apropiau de o a treia, așa că Sondra făcu semn Soldaților să rămână un pas în urma ei, apoi se lipi de perete sub dunga de lumină. Întinse dincolo de margine o cameră video cât o gămălie de ac, montată la capătul unui suport filiform. Imaginea captată se proiecta pe vizualizator, iar Sondra învârti încet suportul, cât să cuprindă cu privirea ambele coridoare. Nu observă nicio mișcare, așa că o coti în coridorul din stânga, fără să vadă umbrele care îi înlocuiseră Soldații în urma ei.
Una dintre umbre se propti deodată în spatele Sondrei, smulgându-i din mână arma de asalt și petrecându-i-o fulgerător peste cap. Îi lipi țeava de gât, Sondra nu apucă să se ferească sau să strige. Doar icni de durere și se zbătu să scape din strânsoarea care n-o lăsa să respire, cu degetele încleștate pe metalul rece. Apoi simți cum corpul masiv al ostilului se lipește de ea și slăbește încet strânsoarea, cât să o lase să tragă puțin aer. Mirosea amărui, a praf de pușcă și metal încins, iar barba lui îi frecă obrazul. Sondra tresări violent, recunoscându-l, apoi simți mai multe mâini căutând-o de arme. Gemu când degete rapide îi desfăcură teaca cuțitului de luptă, pe care îl auzi apoi zăngănind, aruncat departe, pe pardoseala coridorului. Odată dezarmată, sinteticul slăbi și mai mult strânsoarea.
— Dacă promiți că nu-ți dă prin cap nimic periculos… pentru tine, îi șopti el în ureche, îți dau drumul.
Sondra mișcă ușor din cap, semn că îl auzise, dar își dădu seama că nu reacționase suficient de hotărât cât el s-o creadă că pricepuse.
— Nu te-am auzit, urmă el, slăbind strânsoarea din jurul gâtului ei, iar Sondra înțelese că vrea s-o lase să vorbească.
— Dă-mi drumul, șuieră ea, zbătându-se și deschizând în același timp o conexiune pentru a trimite un semnal de alarmă în rețeaua de proximitate.
Activat, implantul wire-com vibră discret sub pielea ei. Sinteticul o apucă de braț și o răsuci brusc spre el, fixând cu cealaltă mână arma între ei, cu țeava apăsând-o sub bărbie, cu degetul pe trăgaci și tot corpul presând-o cu spatele de peretele slab luminat.
— Wire-comurile voastre nu mai merg aici.
Sondra își roti privirea în stânga și în dreapta coridorului și văzu corpurile inerte ale Soldaților ei, lângă care stăteau, impasibili, în picioare, ostilii. Încercă să se miște, dar asta îl făcu pe sintetic să o imobilizeze brutal, așa că gemu fără să vrea când țeava armei i se împinse dureros sub mandibulă.
— Îmi faci rău, dă-mi drumul, murmură ea, încercând să se conecteze de această dată la el.
Semnalul fusese trimis, poate avea o șansă să treacă de ecranare. Trebuia să câștige timp. Ochii albăstriu-cenușii ai sinteticului o fixau, dar demersul ei nu întâmpină rezistență. Transferă în el frazele și amintirile de inițializare și își ținu răsuflarea. Strânsoarea slăbi, iar el trase încet arma dintre ei, lăsând-o să cadă pe jos. Zgomotul fierului reverberă în coridoarele goale, iar unul dintre ostili o ridică și se dădu un pas în spate. Sinteticul continua să o privească fix, fără nicio expresie, iar Sondra își puse palmele pe obrajii lui.
— Azi ai timp? întrebă el, cu voce molcomă. Văd că ai altă brățară, observă, trecându-și încet degetele peste încheietura ei.
Sondra privi spre ceilalți Sentienți, care îi urmăreau fără să pară deranjați în vreun fel.
— Dacă mă ajuți să scap de ei, șopti ea uitându-se spre ostilii nemișcați, o să am, îl asigură, apoi își apropie buzele de ale lui, atingându-l ușor.
El însă îi mușcă gura până la sânge și o izbi de perete. Un fior înghețat trecu prin măruntaiele Sondrei, iar ea știu că așa se simțea frica de moarte. Lem se îndepărtă de ea violent, lovind-o din nou de peretele coridorului, apoi râse disprețuitor. Sondra își șterse gura cu degetele, apoi își privi nedumerită propriul sânge.
— Credeai că sunt la fel cum m-ai lăsat? hohoti el. Chiar credeai? De când m-am trezit, m-am gândit numai la tot ce mi-ai făcut și cum ai făcut și la cum mi-ai șters mințile zi de zi… Te vedeam în stare de orice, dar nu mă așteptam să fii așa naivă, tună el, iar ea îi simți vocea în trup, ca o greutate care o făcea incapabilă să miște.
În gură avea un gust ca de fier și tăcu, încercând să-și dea seama cât timp trecuse, și își încordă auzul, sperând ca ai ei să înceapă odată atacul, să-i fi prins semnalul. Ameți la gândul că Sentientul întunecat din fața ei ar fi putut s-o omoare.
— Dar ce mama dracului ți-am făcut? gemu ea, printre dinți, gustându-și sângele.
— Ah, nu ai idee, nu? râse el, amenințător. În lumea voastră nu e nimic în neregulă cu asta, da. Vă folosiți de noi cum aveți chef. Ți-e frică acum, pentru că știi că are de ce să-ți fie.
Se apropie din nou de ea, iar Sondra se propti singură de perete, trupul ei încercând cu o voință proprie s-o țină departe de el. Sinteticul îi mângâie fața, degetele lui abia atingându-i buzele încă inflamate. Endonanoreparatorii căpătați în spital după rana din Vizuină găsiseră locul unde corpul avea nevoie de ei și începuseră să vindece țesuturile zdrobite, dar durerea încă era acolo, așa că Sondra strânse pumnii, dorindu-și să nu geamă, și-l privi drept în ochi.
nu mi-e frică de tine
mi-e frică
— Te gândești că acum aș putea să-ți fac și eu același lucru, așa-i?
O prinse de mâini și se lipi de ea, apoi își apropie fruntea de fruntea ei.
— Foarte bine. Aș putea apoi să te păstrez undeva, poate legată, poate drogată, că poate mai vreau și ar fi păcat să te omor.
Sondra îi simțea bătăile inimii în piept, dar nu îndrăzni să se miște, încercând să-și dea seama cât de rapidă ar fi trebuit să fie să-i prindă punctul Achilles și să-l apese, apoi să dezarmeze vreunul dintre Sentienții proțăpiți în lungul coridorului. Renunță la idee. Și dacă ar fi putut să se smulgă din strânsoarea lui, ar fi imobilizat-o în mai puțin de o secundă și poate ar fi omorât-o pe loc. Așa, mai avea o șansă. Văzu cum ceilalți se întorc pe călcâie și pleacă, pur și simplu, rând pe rând, și se hotărî să continue să tragă de timp. Închise ochii.
— Nu… n-am… îmi pare rău, chiar nu știu de ce mă urăști, șopti ea ca o mângâiere, cu voce supusă. Am să fac tot ce vrei.
Apoi deschise ochii și se uită la el, încercând să-și dea seama ce efect avuseseră cuvintele ei. El o privea aproape fără expresie, cu o sprânceană ridicată ușor a curiozitate, cu colțurile gurii lăsate în jos, ca și cum ar fi gustat ceva amar. Apoi Sondra auzi o bubuitură îndepărtată și tresări. Apoi o alta zgudui zidurile foarte aproape, dar sinteticul nu dădu niciun semn că ar fi dat importanță zgomotului.
— Te urăsc pentru că nu te-am iubit niciodată, îi spuse el într-un târziu, cu voce egală.
Sondra tresări din nou. Se auzeau deja alte bubuituri și șuierături și știu că atacul începuse. Închise iar ochii. Apoi simți o durere ascuțită în tâmplă și încercă din răsputeri să nu leșine. Fără să o fi prevenit, sinteticul își fixa conectorii în creierul ei, împingându-i până în unitatea de stocare implantată. Odată plasați în profunzime, începu să-i răscolească conținutul.
— Unde sunt? întrebă el, sumbru, grăbit.
— Unde sunt… ce? gemu Sondra, imobilă ca o statuie.
Era în creierul ei și orice mișcare i-ar fi putut fi fatală. Firele conectorilor, dure, mai subțiri ca firul de păr, i-ar fi putut felia neuronii.
— Amintirile mele. Unde le-ai pus? mârâi el.
Sondra gemu din nou. Rămăseseră singuri și, inexplicabil, îi fu mai teamă că era acum doar ea cu el decât atunci când ceilalți îi priveau.
— Arhivate… Criptate…
— De asta nu le-am găsit acum câteva zile, rosti el, ca pentru sine.
Intră cu precizie în sinapsele ei, iar Sondra simți cum trec prin ea fiori reci și cum fiecare fir de păr i se ridică din piele. Ai ei erau de acum lângă ziduri, iar canonada se auzea din ce în ce mai clar, răpăind aproape, în Fabrică.
— Tu ai fost atunci, în Neura, șopti ea, nedeslușit, cu un geamăt. Așa ați știut unde eram.
Presiunea din tâmpla ei devenea insuportabilă, ca după o doză de memoser. Înghiți și își simți gura uscată. Sinteticul îi strânse din nou încheieturile, trimițându-i prin conectori impulsuri algice în tot corpul, iar Sondra urlă de durere.
— Dă-mi cheia, ceru el, precipitat.
— Nu, se împotrivi ea, cu un geamăt surd.
— Dă-mi cheia, spuse el iar, printre dinți.
Un nou flux dureros i se răspândi în trup, iar Sondra cedă durerii atroce.
Discret, un ghem mic de celule simbionice vibră lângă unitatea ei de stocare, apoi se dezintegră și i se răspândi în corp, fiecare celulă cu propriul nanoemițător.
Străduindu-se să nu miște, Sondra își apelă memoria celulară și aplică algoritmul de decriptare, apoi aduse fișierele din celulele corpului ei în implant, în zona vizibilă, dezarhivată. Închise ochii, strâns, iar pleoapele îi împinseră afară lacrimile, spre obraz.
În vreme ce neuronii ei descărcau impulsurile, Lem interceptă șuvoiul de date, le verifică rapid integritatea și le scană cu atenție, apoi le mută în propria lui unitate de stocare. Fiecare moment trăit vreodată între ei se revărsă în conștiința lui deodată, tulburător, intens, ca lumina din stroboscop.
Brațele lui încă o țineau strâns lipită de el când, copleșit, sfâșiat între dorință și ură, simți un impuls imposibil de stăvilit și îi mângâie părul, apoi vederea i se întunecă. Își retrase brusc conectorii și se îndepărtă de ea, lepădând-o din brațe ca pe o cârpă udă, iar Sondra se prăbuși la picioarele lui, cu palmele la tâmplele pline de sânge, urlând de durere.
— O să fii bine, îi spuse, mai mult ca să se asigure pe sine, apoi ezită, uluit că simțise nevoia să o liniștească.
Își simți inima golită în piept. Pe jos, corpul Sondrei se încordă într-o convulsie. Îngrozit, se lăsă într-un genunchi deasupra ei și îi atinse umărul.
Apoi fu smuls și aruncat la câțiva metri depărtare în lungul coridorului.
