Autor: Francesca Giannone
Titlu: Femeia care aduce scrisori (2024)
Titlu original: La Portalettere (2023)
Editură: Univers
Colecție: Trend
Traducător: Mihaela Găneț
Redactor: Mariana Pascaru
Nr. pagini: 480
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 38,5 (55) lei
Nota Goodreads: 4,12 (7 143 note)
Premii: Bancarella 2023
Descrierea editurii: „Salento, iunie 1934. Un autobuz oprește în piața principală din Lizzanello, un orășel cu doar câteva mii de suflete. Din el coboară o pereche: bărbatul, Carlo, un fiu al Sudului, e fericit să se întoarcă acasă; femeia, Anna – soția lui – este din Nord. E frumoasă ca o statuie grecească, dar tristă și îngrijorată: ce fel de viață o așteaptă prin locurile acestea străine? În ochii localnicilor, Anna va rămâne mereu „străina“, cea diferită, care nu merge la biserică, nu bârfește și spune întotdeauna deschis ce gândește. Mândră și rezervată, ea refuză să se supună legilor nescrise care condiționează viața femeilor din Sud: nu doar că se înscrie la examenul pentru postul de factor poștal, ci îl și ia, devenind prima femeie poștaș din localitate, sau portalettere – „femeia care aduce scrisori“. Timp de mai bine de douăzeci de ani, Anna este firul invizibil care-i leagă pe locuitorii din orășel și poveștile lor. La început pe jos, apoi cu bicicleta, mândră de șapca și de uniformă ei albastră, Anna aduce scrisori de la tinerii plecați pe front, cărți poștale ilustrate de la emigranți și misive de la iubiți secreți. Pe nesimțite, în ciuda rezistenței localnicilor, poștărița va schimba multe lucruri în Lizzanello. O poveste emoționantă despre curaj și emanciparea unei femei, dar și despre doi frați inseparabili cărora le-a fost sortit să iubească aceeași femeie.”
Atât de mult mi-a plăcut romanul Secretele familiei Cabrelli al Adrinei Trigiani (apărut anul trecut la Leda Bazaar în traducerea Loredanei Voicilă), încât i-am dat cinci stele. La urma urmei, trebuie să mai și evadăm din cotidianul care ne mănâncă zilele și ficații ori să fugim de criminalii în serie ale căror povești de groază le devorăm săptămână de săptămână pentru blog toururile din cadrul proiectului Crime Club. Nu? Sau de distopiile apăsătoare și romanele fantasy pline de violență pe care le citim pentru Clubul de carte Paladin. Din când în când mai merge și câte o ficțiune istorică, fie ea și pe fondul unor vremuri grele, ca să ne mai destindem, să ne întoarcem pe vremea când eram îndrăgostiți și aveam mai mult să ne pese de propriile sentimente și de ce cred alții despre noi, când simțeam primii fiori ai dragostei.
Nu mă înțelegeți greșit, nu mă cert cu nimeni și nici nu mă aștept să fiu judecat de cineva pentru că am citit o ficțiune istorică în care poveștile de dragoste joacă un rol central. Iar dacă o va face totuși cineva, atunci e în întregime problema sa. Fiecare citește ce vrea. Mărturisesc că romanul m-a atras încă de când i-am văzut prima oară coperta pe site-ul Editurii Univers, chipul misterios al acestei femei, care parcă transmite prin acei ochi fermecători durerea unei lumi întregi și suferințe greu de închipuit. Sau poate nostalgie? Dragoste? Și, deopotrivă, tărie de caracter și reziliență? Cu siguranță unii îi vor zice poveste feministă, și poate că așa și este, parțial, dar nu aceasta este tema centrală a poveștii și nici nu caută să sară în ochi, nu este vârâtă cu forța și livrată pe nemestecate, nu avem femei care fac și dreg, sfidând logica unei curgeri firești a poveștii sau salvând pe toată lumea când de fapt, în împrejurări normale, le-ar fi imposibil.
Nu, avem de-a face într-adevăr cu o femeie aflată cu mult înainte de vremurile ei, cu o viziune modernă și firească despre viață, despre rolul femeii în societate, despre drepturi, cum e și normal, egale între bărbați și femei, dar mai ales în cadrul unei familii, unde trebuie să domine iubirea, înțelegerea și respectul reciproc, căci fără aceste baze pe care se clădește o căsnicie durabilă, n-am mai avea nimic, doar doi străini care conviețuiesc, doi concubini care se întâlnesc seara în pat sau pe parcursul zilei prin casă, fac un copil sau mai mulți, îl cresc pentru că trebuie să perpetueze specia și trăiesc mai degrabă într-un parteneriat mai mult de ochii lumii, pentru că așa se cade, așa e „normal”, așa e „firesc”, așa „trebuie”.
Suntem în 1934, în regiunea Salento, aproape de Lecce, în Lizzanello (oraș despre care autoarea mărturisește la final că este de fapt un cumul de trăsături definitorii ale mai multor orașe din această zonă), un orășel sufocat de căldură din sudul Italiei, având doar câteva mii de locuitori și care pare încremenit în timp. Din el coboară Carlo, un fiu al Sudului, care s-a întors în sfârșit acasă după un periplu prin nord, și soția sa, Anna, frumoasă ca o statuie grecească, dar tristă și melancolică, însă mai ales cu niște ochi verzi ce farmecă orice bărbat. Este tristă nu pentru că și-a urmat soțul, pe care îl iubește la nebunie, ci pentru c-a lăsat în urmă nordul mult iubit și extraordinara Ligurie și nu știe ce o așteaptă aici.
În timp ce Carlo își reîntâlnește familia, pe fratele său, marele producător de ulei de măsline Antonio, Anna, care trebuie să-i poarte de grijă băiețelului lor de doar un an, Roberto, nu știe dacă va reuși să se obișnuiască cu aceste locuri, dar mai ales cu locuitorii de aici. Care însă o primesc cu brațele deschise, fiind soția fiului rătăcitor care s-a întors acasă, până când însă femeia începe să întoarcă nenumărate capete din cauza stilului dur de-a fi și de-a nu înghiți nimic de la nimeni. Soțul său însă o iubește la nebunie și cei doi se înțeleg foarte bine, în timp ce Antonio, ce pare un om cu capul pe umeri, e cucerit din prima clipă de ochii senzaționali ai Annei și de frumusețea ei parcă din altă lume.
Ce va urma în cadrul acestui triunghi format din cei doi frați și Anna, ei bine, vă puteți închipui, pentru că nu are cum să nu iasă cu scântei. Dar lucrurile, evident, nu au mers în direcția în care îmi închipuiam, iar complexitatea poveștii este sporită nu doar de frământările sufletești ale protagoniștilor când se vor trezi în fața unor alegeri dificile, să nu-l trădez, să n-o trădez, să nu mă trădez, să nu calc greșit, să mă abțin că nu e bine, nu se cade, nu se poate, cert este că poveștile de dragoste, că nu e doar una, sunt mai multe, se complică, se ramifică, se amplifică, devin adevărate hățișuri cu complicații peste complicații, pentru că, în Lizzanello, Carlo a renunțat la o mare iubire, de pe urma căreia s-a născut un copilaș, iar copilașul e nepotul celui mai mare fost fabricant de vinuri din regiune, titulatură pe care o va prelua Carlo, care vrea să înființeze el o mare podgorie și să înceapă să producă cele mai rafinate vinuri, dar el are nevoie de cineva care se pricepe, așadar, fără să știe, merge la cel care putea să-i fie socru și-i cere sfatul, dar acesta-i pune o condiție, iar fiica lui, cel mai otrăvit personaj din toată povestea, o adevărată zgripțuroaică ale cărei suferință și durere de-a fi fost părăsită de marea iubire Carlo duce la nenumărate drame, fiica lui vrea mai multe pentru fiul ei și al lui Carlo, pentru că așa ar fi normal, după ea, nu?
Dar stați, că o avem și pe prima poștăriță din sat, un adevărat „balaur” de care se teme lumea, crezând că s-a sucit totul cu susul în jos și parcă zici că-n piață mărșăluiește însuși Antihristul cu geanta de poștaș pe umăr – care în fiecare dimineață, înainte de-a pleca să ducă scrisorile oamenilor, se oprește la cafeneaua din centru, unde bea mai întâi o cafea cu grappa -, nu o femeie în carne și oase, cu niște ochi de bagă-n boală pe oricine și care militează, nici mai mult, nici mai puțin pentru drepturile și libertățile femeilor. Ea este Anna, soție, mamă, iubită de mulți, detestată de și mai mulți, temută de cei mai mulți, dar respectată de toți. Povestea ei joacă un rol principal în această fermecătoare poveste despre iubire, vicisitudinile sorții, iubiri neîmplinite, înșelăciuni, tentații, lașitate, curaj, fugă de responsabilități, curajul de-a fi diferit, povești de dragoste din marile cărți ale umanității, pierderi sfâșietoare, într-o perioadă istorică plină de frământări, pe când războiul bătea deja la ușă și schimba istoria din temelii.
„— Când nimeni nu înțelege o chestie înseamnă că e greșită chestia respectivă. Așa spunea mereu tata, se băgase în vorbă o bătrână cu sprâncene albe și voce răgușită.” (p. 395)
