Interviurile FILIT Iași 2024: Ilja Leonard Pfeijffer, despre „Grand Hotel Europa” și „La Superba”

Am început FILIT Iași 2024 în forță, nu chiar din prima zi, ci dintr-a doua, când am avut programate nu mai puțin de patru interviuri, dintre care primele trei cu invitați străini. Iar cel care a deschis balul, încă de la 11 dimineața, a fost scriitorul olandez Ilja Leonard Pfeijffer, cunoscut publicului român îndeosebi pentru masivul roman, de peste 700 de pagini, Grand Hotel Europa, apărut în superba traducere a Irinei Anton în colecția Babel a Editurii Nemira, anul trecut. Să mai pomenesc că, deși știam că el cunoscuse deja succesul cu un alt roman, La Superba, înainte de Grand Hotel Europa, habar n-aveam că acest roman a apărut la noi, la Editura Casa Cărții de Știință, încă din 2019, în traducerea aceleiași Irina Anton? Nu mai spun. 🙂

Cine este Ilja Leonard și cum a devenit el scriitor?

Păi, stau chiar în fața ta. Cred că de fapt am fost mereu scriitor. Îmi amintesc că în copilărie eram fascinat de povești și că totodată inventam lucruri încă de când eram băiețel – îmi inventam propriul tărâm, așa cum o fac mulți băieți. Cred că ăsta a fost un preludiu al transformării mele în scriitor, mai ales că am crescut într-o familie care avea multe cărți, așadar, într-un mediu în care lumea citea, și, chiar dacă nu m-a îmboldit nimeni direct s-o fac, tot am crescut cu ideea că cititul și scrisul sunt niște lucruri extrem de valoroase.

Deci nu doar citeai, ci și scriai, îți creai propriile povești.

Da, ei bine, vedeam toate acele cărți în biblioteca tatălui meu și-mi doream să-mi pun și eu acolo propriile cărți.

Nu era suficient doar să citești niște povești, ci și să creezi unele proprii, ale tale.

Da, exact.

Care a fost prima ta carte importantă sau primul succes adevărat? Crezi că vânzările și succesul pot să transforme următoare carte într-o provocare?

Primul meu succes important? Păi, totul a venit foarte gradual. Am debutat ca poet, așa că primele mele două cărți au fost volume de poezie. Apoi am început să scriu romane și, de asemenea, alte genuri, și cred că primul succes a fost La Superba, care a fost și ea tradusă în română, doar ce-am văzut-o aici, numai că la altă editură (*volumul a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, în 2019). Aceea a câștigat marele premiu în Țările de Jos și m-a ajutat foarte mult, iar Grand Hotel Europa a devenit un adevărat bestseller, fiind deja tradus în douăzeci și cinci de limbi.

Mai important decât La Superba?

Da, da. Și am publicat deja încă o carte după aceea, o carte enormă, ceva ce n-am mai făcut niciodată. E un roman istoric.

Mai masiv decât acesta?

După acesta, da. Și e un roman încărcat de istorie, pentru că este plasat în Grecia antică și-n el e vorba de un personaj numit Alcibiade. A fost o figură plină de culoare, care a existat în realitate. Așadar, în cazul în care mă întrebi dacă a fost o provocare să scriu ceva după asta, deja m-am lovit de această provocare. Să scriu ceva complet diferit. Și cred că ăsta-i lucrul cel mai important. Mereu m-am silit să încerc lucruri noi, să rezolv probleme noi. Imediat ce capăt impresia că urmează să scriu ceva, mă și pun pe treabă. Imediat ce capăt impresia că mă repet, adorm.

Înțeleg.

Și, de asemenea, acesta e motivul pentru care mă desfășor în cadrul atât de multor genuri diferite. Nu doar proză, ci și poezie. Și mai scriu și piese de teatru. Plus articole pentru ziare. Toate astea au scopul de-a mă menține treaz.

Cum e cazul cu personajul tău din această carte.

Exact.

Încerci vreodată să imiți succesul cărții de dinainte?

Nu. N-are importanță. Ar fi o greșeală să imiți succesul cărții de dinainte. Nu, trebuie să mă expun unui nou risc și să încerc să obțin un succes de pe urma a ceva ce n-am mai făcut niciodată.

Bun, am înțeles. Grand Hotel Europa. Este un loc real sau ai avut vreo sursă de inspirație pentru el?

Pentru mine a fost foarte important ca locurile din Grand Hotel Europa să fie cât se poate de reale. Poți să identifici toate locațiile diferite. Și chiar am depus un mare efort să le fac foarte realiste. Cu excepția Grand Hotel Europa. Care este un soi de fantezie. Și nici măcar nu-ți dai seama în ce țară se află cu adevărat. Poate e în Italia, poate nu. Așadar, acest Grand Hotel Europa fantastic reprezintă contrastul cu locurile cât se poate de reale din celelalte capitole.

Ca o metaforă.

Da, asemănător cu o metaforă, probabil. Însă am preferat să fie, cum spuneam, un soi de loc fantastic. Un loc în afara timpului, s-ar putea spune.

Bine. Știi filmul The Grand Budapest Hotel?

Da, normal. Mi-a plăcut foarte mult filmul respectiv.

Da, cel realizat de Wes Anderson, desigur.

Da, da.

Te-a inspirat în vreun fel?

Nu, nu. Chiar dacă mi-a plăcut enorm filmul și-l admir foarte mult, e ceva complet diferit. Numai titlul se aseamănă întrucâtva.

Pentru că, atunci când am văzut prima dată cartea, mi-am zis: aceasta e The Grand Budapest Hotel.

Da.

Dar n-are legătură, absolut niciuna.

Nu, n-are nicio legătură.

Bine.

De fapt, s-ar zice că hotelul în literatură e un loc de desfășurare a acțiunii clasic, nu? Și poate că acesta de aici are legătură mai degrabă cu o carte gen Muntele vrăjit al lui Thomas Mann sau ceva de genul. Și am mai menționat asta în carte.

Da, așa este. Cărți de Agatha Christie. E un loc tipic pentru romanele ei crime.

Da, da.

Cât de multă e ficțiune și cât de multă e poveste adevărată în acest roman uriaș?

Mă bucur foarte mult că ai pus această întrebare pentru că reprezintă exact genul de întrebare pe care vreau să ți-o pui tu însuți. Firește, m-am jucat cu asta. Intenționat te-am derutat.

Bun!

Deci, mulțumesc pentru întrebare!

Bine! Așadar, e o provocare pentru cititor să…

Păi, în final, nu e chiar atât de important, nu? Dar de fapt exact despre asta e vorba, despre ce este realitate și ce este ficțiune. Și dacă tu, ca cititor, stai să te întrebi, înseamnă că scoate în evidență tema, una dintre temele cărții.

Da, așa este.

Și o mare realizare din partea scriitorului, cred eu, este să-l facă pe cititor să-și pună întrebări.

Da, exact. Să se îndoiască sau să-și pună întrebări.

Da.

Bun așa!

Însă, firește, de la început m-am jucat cu asta, că în carte există un personaj cu acest nume bizar, greu de imaginat, Ilja Leonard. Așadar, pare că este vorba despre o poveste autobiografică, dar, desigur, nu este. Și mai avem și toate aceste locuri pe care le poți găsi ușor pe Google. Practic, poți să controlezi totul.

 

Bine.

Dar, pe de altă parte, este ficțiune și, ei bine, exact cu asta m-am jucat.

Ce te-a făcut să alegi să devii un personaj în propria poveste?

Păi, tocmai am răspuns la această întrebare. E o parte din jocul cu realitatea și ficțiunea, cu fantezia și adevărul. Este… este un mijloc, un truc de-a-l implica pe cititor. Și m-am prefăcut că e o poveste care mi s-a întâmplat cu adevărat mie. Iar pentru asta, mă asculți cu atenție pentru că tu crezi că-i important, înțelegi?

Da.

Aduce un pic cu abilitatea de-a spune glume. Cei care se pricep foarte bine să spună glume nu-ți zic ceva gen… nu știu… A, apropo, știu o glumă foarte bună. Iar apoi spun gluma. Nu, ei încep o poveste cu, de pildă, ieri am mers în vizită la mătușa mea și ne-am dus împreună la cumpărături. Iar apoi, înainte să apuci să-ți dai seama, te trezești în mijlocul glumei. Dar îți dai seama. Așadar, este camuflată într-o poveste autobiografică pentru a-ți atrage atenția. Și e o tehnică foarte asemănătoare.

Ca să te facă să-ți pui întrebări.

Da, și asta. Da.

Există un majordom care citește Eneida?

Un majordom care să citească Eneida? Ei, asta-i și mai ciudat, nu-i așa? Băiatul care cară bagajele oaspeților.

Da. Abdul, cel care citește Eneida.

Da.

E real? Crezi că există un asemenea…

Păi, normal.

Gen de băiat?

Abdul e foarte special. De asta am și scris o carte despre el.

Da, da. Dar el este…

Se recunoaște pe el însuși în poveste. Și de asta continuă s-o citească. Găsește această traducere la el în cameră, nu? Și o citește.

Și, legat de această întrebare, mai aveam una încă de când am început să citesc cartea. Clio este muza istoriei.

Da.

Iar mitologia joacă un rol foarte important.

Da.

Joacă un rol foarte important în cartea ta. De ce ai făcut asta?

Ei bine, povestea este strâns legată de cultura europeană. O cultură europeană cu rădăcini foarte adânci în trecut. O cultură europeană plină de tradiții. Aproape sufocată de ele, de trecut. Așa c-am scos în evidență și asta. Clio este, desigur, o parte foarte importantă din asta. Este istoric de artă. Provine dintr-o familie nobilă. Prin urmare, strămoșii familiei se trag dintr-o linie ce merge cu secole în urmă. În concluzie, are un nume foarte potrivit ca să fie muza istoriografiei.

Da. Ea este cea care-l inspiră pe scriitor să vină la acest hotel și să înceapă această poveste.

Da.

Este Grand Hotel Europa un roman despre turiști? Este într-adevăr o poveste de dragoste, comentariu social, un roman despre iubirea pierdută, despre povești, despre toate odată.

Da. Trebuie să subliniem faptul că este o poveste de dragoste sfâșietoare pentru că asta ajută mereu la vânzări.

Da. Dar este și o poveste despre turism.

Ei bine, practic este o poveste despre identitatea europeană, cred eu. Și cel puțin așa a început. După cum știi, în vara lui 2008 m-am mutat din Țările de Jos în Italia. Iar această mutare din Țările de Jos în Italia a avut câteva efecte asupra mea.

Ar fi fost neobișnuit să nu aibă.

Da. Și am început să observ că, treptat-treptat, deveneam din ce în ce mai puțin olandez, de altfel un lucru foarte benefic pentru un om. Și, încet-încet, deveneam tot mai italian, ceea ce are consecințe din cele mai bune. Dar, cel mai important, am observat că deveneam tot mai european. Mă simțeam mai european pentru că, dintr-odată, ai două țări. Prin urmare, când ai două, de ce nu mai multe? Corect?

Da, sigur.

Așadar, a venit o vreme în care am ajuns să mă întreb: ce să însemne oare asta? Ce înseamnă să te simți european? Ce presupune identitatea europeană? Iar această carte s-a născut din această întrebare foarte personală pe care mi-am pus-o. E o încercare de-a răspunde la întrebarea despre identitatea europeană. Iar când începi să te gândești la asta, poate că nici nu-ți ia chiar atât de mult să-ți dai seama că are o strânsă legătură cu relația noastră cu trecutul. În Europa, trecutul se află pretutindeni. Ne înconjoară, și vedem peste tot urme tangibile ale trecutului. Și tot acest trecut care ne înconjoară este, firește, ceva cu care ne mândrim. Ne simțim bine înconjurați de el. Suntem mândri de el. Dar poate că există și-un dezavantaj, deoarece, atunci când ai trăit toată viața înconjurat de urme ale secolelor trecute, mai devreme sau mai târziu te simți tentat să tragi concluzia că ce-a fost mai bun la noi a rămas în urmă, că vremurile mai bune au apus deja. Și mai avem și-această nostalgie care, paradoxal, reprezintă o parte semnificativă a identității europene. Pe care am simțit-o mereu. Întotdeauna am crezut că trecutul a fost mai bun. Deci e și o carte despre faptul că nostalgia e o caracteristică a identității europene.

Dar apoi, dacă stai să te gândești mai bine, poți să găsești și niște argumente obiective ca să ajungi la aceeași concluzie, că, pentru Europa, probabil că trecutul a fost ceva mai bun decât prezentul. De exemplu, din punct de vedere geopolitic, e evident c-a fost mai bine. Evident, vremurile când țările europene conduceau lumea au rămas în urmă. Și e mult mai bine așa. Să nu mă înțelegi greșit. Dar acest lucru mai înseamnă și că Europa a ajuns într-un punct al istoriei în care trebuie să se redefinească. Trebuie să-și redefinească poziția în rândul puterilor mondiale. Plus că, din punct de vedere economic, Europa a avut parte de vremuri mai bune tot în trecut.

Și e ceva care, desigur, în România e ușor diferit, dar e ceva ce vezi în Vest, mai ales în țările din jurul Mării Mediterane. În Italia, e foarte vizibil. Este acel model vechi de economie bazată pe industrie din ce în ce mai puțin performant. De pildă, Genova, orașul în care locuiesc eu, avea înainte o adevărată industrie a construirii de nave. Însă acum are tot mai puțin sens din cauză că există o competiție tot mai puternică din partea Chinei și a altor țări din Orientul îndepărtat. În plus, din punct de vedere economic, Europa a ajuns într-un punct în care trebuie să se redefinească, trebuie să găsească alte căi, noi, de-a face bani. Și ce vedem acum e că, pentru a găsi aceste căi noi, toate țările astea adoptă această caracteristică principală a identității europene care este omniprezența trecutului. Și asta e ceva ce poți vinde. Poți să-ți vinzi trecutul. Poți să vinzi bilete pentru propriile monumente sau muzee. Iar asta aduce turism. Așadar, acesta e motivul pentru care m-am gândit că turismul trebuie să fie un element central al unei cărți despre identitatea europeană. Pentru că exact asta s-a întâmplat. Și e foarte vizibil în țări precum Italia.

Ai mai spus și povestea acelui sat din Țările de Jos.

Da.

Aveau parte de niște vremuri foarte grele, însă au fost salvați de turism. Iar acum a devenit o adevărată industrie.

Da, da. Ei bine, există multe asemenea exemple. Uite, de exemplu, avem un sat pe nume Giethoorn, cunoscut pentru cât de săraci erau locuitorii lui, de trebuiau să sape pământul ca să scoată cărbune din el. Iar acum e plin de canale.

Chiar este un loc real?

Da, și am fost de multe ori acolo, e plin de locuri foarte fotogenice.

Există cu adevărat un tablou de Caravaggio pierdut? Și ce te-a făcut să scrii un fir narativ secundar despre acest personaj fascinant?

O, în această amplă poveste de dragoste dintre narator și Cleo mi-am dorit să arate că până și asta are legătură cu trecutul, așa că m-am gândit că cei doi trebuie să înceapă să caute un obiect de artă din trecut, și de fapt, dacă te gândești mai bine, acelea sunt momentele în care ei sunt cei mai fericiți împreună, când aproape că-și iau o vacanță în trecut încercând să rezolve o crimă de la 1610…

Da, da, se duc în Malta și apoi…

Da, unde se află tabloul. Am făcut-o ca să scot în evidență tema trecutului. Ultimul tablou de Caravaggio reprezintă un adevărat mister, sunt de fapt trei tablouri, iar două dintre ele au fost identificate, în timp ce al treilea știm că e Maria Magdalena, iar istoricii de artă au identificat acest ultim tablou. Unii spun că ar fi Magdalena Klein, care se află la Luvru, alții spun că e în altă parte. Dar singurul lucru pe care l-am inventat, și care de fapt nici măcar nu e o invenție, este că eu nu sunt pe deplin convins că e Maria Magdalena. Există multe motive pentru care nu se potrivește. Așadar, dacă acest tablou cu Magdalena, despre care istoricii spun că este ultimul tablou al lui Caravaggio, nu e de fapt al lui, atunci înseamnă că încă-l mai căutăm.

Așa cum descrie și Clio, stilul nu se potrivește cu felul în care picta el înainte.

Da. Am mai întrebat înainte, doar parțial însă, dar vreau să întreb totuși. Crezi că Europa este în declin? Preferi vechiul și bătrânul Continent?

Aș prefera să o formulez așa cum am făcut-o mai devreme, că s-a ajuns într-un moment al istoriei în care trebuie să se redefinească. La fel cum se întâmplă cu tot ce e vechi, acea putere firească pe care a avut-o Europa nu mai există. Deci ai putea spune că e un declin. Însă ai putea spune și că-i o provocare. Și asta e, firește, exact ceea ce încearcă să înfăptuiască Europa cu acest înfiorător de lent proces al unificării, acest proiect numit Uniunea Europeană, care, cred eu, este unul dintre cele mai importante, mai impresionante și mai frumoase proiecte încercate vreodată. Da, chiar este unul dintre cele mai importante proiecte. Însă se face foarte lent, iar aceasta este, desigur, o încercare de-a găsi un răspuns pentru acest așa-zis declin.

Crezi că Asia sau America reprezintă un pericol pentru vechile noastre tradiții?

Ei bine, da, reprezintă încă o provocare. Noi nu mai conducem lumea, și mai există și alte puteri, cu tradiții diferite, plus că nu toate au o tradiție a democrației foarte puternică, iar acestea ne provoacă poziția în lume. Deci, da, o poți vedea ca pe un pericol sau ca pe o provocare.

Adică e ceva la care trebuie să găsim un răspuns. Problema există.

Da, există.

Nu avem cum să o negăm.

Însă mie mi se pare evident că vedem că se întâmplă tot timpul, și o mai vedem și prin tot ceea ce se întâmplă la nivel mondial, plus că mai avem și războiul din Ucraina sau ce se întâmplă în Israel și Gaza. Avem nevoie cu adevărat de o lume unită. Un punct de vedere al unei Europe unite, un răspuns al unei Europe unite. Pentru că, luate separat, țările europene sunt prea slabe, prea mici ca să joace vreun rol. Iar în cazul Ucrainei, parțial l-am găsit. În cazul Gazei, am eșuat complet în găsirea acestui răspuns. Însă trebuie, ca să facem față provocărilor globalizării, trebuie să găsim un răspuns european la ele.

Cum rămâne cu imigranții? Vezi vreo soluție în privința lor?

În primul rând, trebuie să ne gândim la întrebarea dacă ei reprezintă o problemă. Poate că ei nu sunt o problemă. Poate că ei sunt soluția.

Așa cum afirmi în carte.

Da. Ei bine, în primul rând m-am gândit cum ar fi… Mi-am dat seama că trebuia să scriu despre ei în Grand Hotel Europa, pentru că ar fi fost foarte ciudat să vorbesc despre un grup de călători, turiștii, și să nu vorbesc și despre celălalt grup de călători, imigranții. Așadar… i-am transformat și pe ei într-un element central al cărții, mai cu seamă pentru că e un element vital pentru ceea ce se întâmplă acum în Europa. Sunt perfect conștient că, în ceea ce-i privește pe mulți, imigranții sunt văzuți ca o mare problemă. Însă eu nu sunt de acord cu asta. Poate că imigranții reprezintă de fapt soluția.

Și una dintre problemele cu care se confruntă Europa – nu știu dacă e cazul și în România, dar în țări ca Italia e într-adevăr o mare problemă – este dezvoltarea demografică. Vârsta medie devine tot mai mare. Lumea îmbătrânește. Nu mai există destui tineri care să muncească și să-și aducă și ei contribuția. Asta va deveni o mare, foarte mare problemă pentru pensii, pentru sistemul de sănătate, pentru absolut orice. Și pentru noi, cât de curând. Așa că poate avem nevoie de imigrare. De fapt, cred că avem cu adevărat nevoie. Însă trebuie să ne schimbăm și noi perspectiva, paradigma, complet. Trebuie să începem să ne gândim într-un mod complet diferit la imigrație. Dar mai trebuie, desigur, să investim în educație și alte lucruri de genul.

Cred că ar fi o cale mult mai potrivită să rezolvăm problema imigrației decât să ne temem de ea. Însă, dacă tot am zis asta, știu, îmi dau seama că punctul meu de vedere nu-mi va aduce voturi.

Categoric! Dar trebuie să-i integrăm.

Da.

Ca să ne ajutăm pe noi înșine.

Da, exact. Trebuie să-i integrăm.

Ceea ce poate însemna și egoism.

Da, poate că în felul ăsta suntem și egoiști, da.

Mai am o ultimă întrebare. Ai făcut un comentariu interesant despre… De fapt, Cleo e cea care-l face, însă și ea reprezintă practic vocea autorului. Aceasta spune că tinerii italieni preferă să renunțe la studii, fără să le mai termine, ca să plece în țările nordice sau vestice și să lucreze… nu știu… ca spălători de vase. Ce știi despre asta? Reprezintă cu adevărat o problemă în Italia? Pentru că și noi avem aceeași problemă în România.

Da, știu.

Iar noi suntem mult mai săraci decât italienii.

Da. Nu, știu că e o mare problemă aici, în România. Și e o mare problemă și-n Italia. Și…

Pentru că… Scuze că te întrerup! Pentru că… Dă-mi voie să explic câteva lucruri. Italia a intrat în Uniunea Europeană mult mai devreme decât noi.

Da, da, a fost una dintre țările fondatoare.

Noi am intrat în Uniune în 2007.

Da.

Mulți, foarte mulți români au plecat în Italia la muncă. Ca să, nu știu, să aibă grijă de bătrâni sau să muncească în construcții. După care au plecat și în Olanda, Germania sau Anglia. Acum a survenit o schimbare în aceste plecări. Așadar, Italia are deja muncitori români, care sunt deja acolo. Dar aceștia pleacă și spre locuri mai bune.

Da. În Italia se întâmplă cu cei cu o educație mai bună, tineri cu studii superioare care părăsesc țara. E… Tineri inteligenți care pleacă din țară. Ceea ce reprezintă, firește, un eșec al Italiei, pentru că asta înseamnă că nu mai există suficienți oameni pentru joburi ce necesită calificări mai deosebite. În Italia, nu-i deloc greu să devii ospătar. Dar, dacă ai o minte brici și o educație bună, în Italia este foarte greu să găsești un job bun. Și de asta se mută în țări din nord, îndeosebi în Țările de Jos, Germania, Anglia. Da. Și asta… Asta e o mare problemă în Italia, însă nu vorbește nimeni despre ea.

Chiar nimeni?

Nu. Nu e… Din punctul de vedere al politicienilor, nu e o problemă. Nu există.

Bine.

Toată lumea vorbește despre problema imigrației, însă nu vorbește nimeni despre problema emigrației.

Acum avem un al doilea val de imigrație. Prima dată au plecat cei fără bani, ca să găsească joburi mai bine, joburi mai bine plătite, nu joburi mai bune. Iar acum avem un al doilea val de imigrație, cum ai spus și tu.

Da.

Acum pot să găsească joburi aici, însă sistemul educațional e foarte prost. Așa că pur și simplu își iau copiii și pleacă în țările vestice ca să le ofere o posibilitate.

Da.

Ca, după ce absolvă, să-și găsească joburi bune.

Da. Bine. În Italia, universitățile sunt foarte bune, așa că italienii au parte de o educație bună, de facultăți bune, deci nu întâmpină probleme să-și găsească joburi altundeva. Însă au o mare problemă cu găsirea de joburi bune în Italia. Dar educația e foarte bună în Italia, însă, după ce termină școala, pleacă. Iar asta, bineînțeles, e o mare problemă pentru o țară.

Bun, deci cam asta a fost tot. Mulțumesc foarte mult pentru interviu!

Mulțumesc și eu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *