Autor: Ioana Bâldea Constantinescu
Titlu: Castelul din orașul meu (2024)
Editură: Litera
Colecție: Folio
Redactor: Mihaela Serea
Nr. pagini: 384
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 30 (59,99) lei
Nota Goodreads: 4,47 (145 note)
Descrierea editurii: „În cartierul evreiesc al Bucureştiului, pe lângă un imobil galben, scorojit în eleganţa lui interbelică, se plimbă în fiecare zi un domn vârstnic şi cocker spanielul lui auriu. De peste drum, din spatele unei ferestre, drumurile lor sunt urmărite de micul Sebastian şi de părinţii lui. În jurul casei galbene, Castelul, cum e numită în cartier, anotimpurile, hortensiile, chipurile şi lumea se schimbă, iar promenada lui Hanno şi Spatzi rămâne singura ancoră de firesc într-un timp care nu mai este la fel. Una dintre legendele care explică prezenţa saşilor în Transilvania este Flautistul din Hamelin, culeasă şi transformată în basm de Fraţii Grimm. În Strasbourg-ul anului 1518, în mod inexplicabil, mai mulţi oameni dansează până mor de epuizare, într-o fervoare fatală, cunoscută drept „epidemia dansului“. Castelul galben din cartierul evreiesc le adună pe toate şi le leagă istoriile precum notele pe liniile unui portativ. Iar Hanno, Martha, Clara, Liese, Hanne, Sebastian şi chiar şi Spatzi se pun fiecare la locul lor, într-un „Bruder Jakob“ care curge neîncetat. Chiar şi când cartea s-a terminat de mult.”
O salbă de femei puternice și curajoase, dar mai ales reziliente, neînfricate în fața vicisitudinilor sorții și vremurilor creează Ioana Bâldea Constantinescu în acest roman deosebit de sensibil, dar și foarte dureros, de la tânăra Dortchen, care s-a căsătorit cu Wilhelm Grimm (da, unul dintre cei doi frați Grimm, prezenți și ei, și ea în această poveste, căci în jurul poveștilor lor se învârte și povestea imaginată de Ioana), ajungând mai apoi la generația de femei care l-a crescut pe Hanno, personajul central al poveștii, apoi la Clara și la Martha și tragicele lor destine, în anii șaptezeci, în Bucureștiul ce pierdea treptat-treptat bucăți de istorie pentru a face loc gloriosului socialism românesc, și până la Theo și din nou la Martha. Destinele lor se întrepătrund și se amestecă, o faptă ducând la alta, înlănțuindu-se, acționând, influențând, modificând, afectând, distrugând, reparând și, într-un final, din fericire, vindecând.
Un băiat urmărește pe geam un bătrân care iese din castelul de peste drum, o clădire superbă, care a supraviețuit ca prin minune distrugerilor ceaușiste și cutremurului din 1977, cu cățelul după el, în fiecare zi. Băiatul se numește Sebastian, bătrânul se numește Hanno, iar cățelul se numește Spatzi, la fel ca un alt cățel din trecut, unul imaginar însă, care îi însenina zilele pline de povești micuței Martha. Mama lui Sebastian, Theo, este tristă tot timpul, iar Sebastian își închipuie că poate reprezintă și el unul dintre motivele pentru care mama lui e tristă, că poate el nu se străduiește suficient, și vrea să o ajute. La fel și soțul ei, Ioan (de altfel singurul bărbat cu coloană vertebrală din toată povestea, singurul care nu trădează, nu e laș, nu abuzează, nu tace și nu e complice la abuzuri sau chiar un abuzator în adevăratul sens al cuvântului) vrea să o ajute să treacă peste drama care i-a schimbat complet viața, dar și să o ia pe un drum nou, mai plin de provocări, mai riscant, dar totodată și mai plin de împliniri.
Bătrânul cu cățelul nu este un bătrân oarecare, iar povestea lui, firul central al întregii povești, se dezvăluie strat cu strat, capitol cu capitol, istorisită însă nu direct de către el, ci de către femeile care s-au perindat prin viața lui: Hanne și Liese, mama și mătușa lui dintr-un sat de sași uitat de lume, lângă Sibiu, care acum nici nu mai există, unde, în vecini, se desfășura o dramă teribilă, plus Clara și Martha, femeia și copila care i-au influențat poate cel mai mult destinul, propulsându-l totodată să devină o celebritate de talie mondială, dar și transformându-l în epava cuprinsă de remușcări care este acum, într-o casă plină de fantome, unde se întreabă mereu: Ce-ar fi fost dacă? Dacă m-aș fi întors la ele? Aș fi putut să o salvez? Aș fi putut să le salvez? Unde m-ar fi purtat astfel soarta?
Primele o sută de pagini se citesc ca un puzzle ale cărui piese se potrivesc cu greu. Nu știi unde să le așezi, de unde vine Hanno, de ce e singur cu cățelul lui, de ce pare așa de enigmatic, de pierdut în visare, de trist? Cine este Clara? De ce mama ei o supunea unui abuz care te umple de revoltă? De ce o regretă Hanno atât de mult pe Clara? Este cumva iubirea lui pierdută de odinioară? Eu credeam că de fapt Martha a fost iubirea lui adevărată, marea lui iubire, din anii maturității, iar Clara fusese de fapt iubirea lui din tinerețe, copila cu destin tragic care s-a transformat într-o tânără cu destin la fel de tragic. Și ce e cu bătrânele la ale căror povești autoarea tot revine, aproape obsesiv, ajutându-ne însă să ne facem o idee din ce în ce mai clară de ce este Hanno așa cum este, ce l-a ajutat să meargă mai departe după cumplita veste din 1977, să stea departe, să nu se întoarcă, ci doar să ajute și el cum poate, de la distanță, sfâșiat de remușcări și de regrete că le-a abandonat pe toate.
Și ce relevanță are și povestea lui Theo în această poveste? Și Sebastian? Bătaia aripii unui fluture creează un adevărat uragan de partea cealaltă a planetei. Atrăgând curiozitatea lui Sebastian, un băiețel preocupat de soarta unui bătrânel trist, soarta lui Hanno ajunge să se schimbe. Firul timpului se întinde, gata să plesnească, soarta mai dă o lovitură, lucrurile încep să se așeze, poveștile, să capete sens, personajele, să-și ocupe locurile pe tablă, iar tu, cititorul, te poți apuca să reconstruiești povestea, să potrivești piesele acolo unde trebuie, apoi să faci un pas în spate și să exclami: Hmm, deci acolo se potrivea Martha în poveste? Ea e cea care l-a ajutat de fapt pe Hanno să meargă mai departe? Dar dacă el s-ar fi întors la ea, oare unde ne-am fi aflat acum?
Oare Theo ar mai fi plecat pe urmele poveștilor oamenilor din fostul cartier Uranus, distrus de buldozere? Oare s-ar mai fi reînnodat legătura cu mama ei? Oare bătrânul Hanno ar mai fi fost salvat, încă o dată, după ce-a trecut prin atâtea și atâtea drame? Oare și-ar mai fi găsit liniștea și alinarea? Și, în final, și iertarea de sine?
„Prin toate poveștile te caut. Peste tot. În fiecare aștept să se dea la o parte o cortină de muzică și din spatele ei să apari tu. Cu părul tău inexplicabil de roșu, cu ochii tăi ridicol de diferiți. În basmul bulgăresc al fetiței care se războiește cu vifornița, în drumul ei după soare, încerc să te prind din urmă și nu reușesc, nu reușesc niciodată. Ce mi-ar fi plăcut să-ți povestesc basmul ăsta… Pe fetiță o salvează de la îngheț animalele pădurii. Un șoarece de zăpadă, iepuri albi și veverițe, dar în mintea mea se adaugă mereu lupi argintii, urși, bufnițe și poate și o vulpe înspicată. Știu că tu ești. Mereu cu un pas înaintea mea. Cum ai fost mereu, de altfel. Mai puternică. Și acum ești. Eu sunt cel care îngheață în patul ăsta alb și te aștept pe tine să mă salvezi, să aduci soarele. Noi mereu am fost așa. Într-un contratimp îngrozitor, într-o teribilă inversiune de roluri, într-un soi de disonanță. Am goluri de memorie, știi? Sar de la una la alta. Din exterior cred că par dezlânat, dar pe dinăuntru simt că mă limpezesc. Capăt o logică interioară, în sfârșit, doar că nu mai știu să leg cuvintele așa încât să-mi aduc gândul la suprafață. Știi cum e asta? Ai fost și tu aici? Și-a fost teamă oare? M-ai strigat? Eu te strig mereu, dar nu reușesc nici măcar să-mi mișc buzele.
Clara înseamnă cea luminoasă. Știai?” (p. 253)
Cale de mai bine de o sută de pagini, am urmărit cu greu poveștile aparent disparate și salturile pe firul timpului. Ce legătură să existe între niște bătrâne dârze de acum multe zeci de ani, când satul lor se golea de oameni pentru că istoria dădea năvală peste ei, și o fetiță rămasă orfană, abandonată, speriată și silită să trăiască în mijlocul unei familii care nu o dorea? Unde era privită ca o intrusă și-n care nu se potrivea deloc? Ce legătură era între acea fetiță și o celebritate mondială care voia, dar nu putea să se întoarcă la ea? De ce? De ce se întâmplă toate? De ce suntem oare nevoiți să trăim într-o țară care și-a abuzat și continuă să-și abuzeze propriii locuitori, pe unii chiar vânzându-i, la propriu, fără să îi pese de destinul lor și de al celor care rămân în urmă? De ce se revine totuși și la acest oraș abrutizat, agresat zilnic, chinuit și aglomerat, dar unde totuși un castel pare să se înalțe maiestuos și să reziste în fața tuturor agresiunilor?
Un castel plin de povești tragice, dar în camerele căruia, odinioară, răsunau hohote de râs pline de fericire și se creau povești care aveau să dăinuie peste zeci și zeci de ani. Frații Grimm, Flautistul, băiatul trimis iarna la lemne în pădure, vulpea, care până la urmă o ajută să-și revină și să înceapă să se vindece pe fetița care își căuta deznădăjduită mama care nu mai avea să se întoarcă niciodată la ea și să o aline, și Alice își dau mâna, satul desprins din Flautistul din Hamelin pare mai viu ca oricând, vremurile apăsătoare vin și trec, dar poveștile personajelor rămân și ne încântă pe noi, cititorii. Și ne și întristează, deopotrivă, însă ce-ar fi viața fără un pic de dramă? N-ar fi cumva și cam plictisitoare?
În încheierea cronicii acestui minunat roman, care nu de puține ori m-a făcut să citesc pasaje întregi cu un nod în gât și să mi se rupă inima când mă gândeam de ce soartă tragică ajung să aibă parte tocmai aceia care merită cel mai puțin, pe care destinul i-a lovit cel mai crunt, vreau să mai adaug ceva: nu doar că Ioana a scris o carte de o sensibilitate aparte, care îmi va rămâne mult timp în minte, ci m-a și făcut și să mă gândesc ce lucru extraordinar este faptul că sunt contemporan cu autoare ca ea, ca Doina Ruști, ca Alina Nelega, Simona Antonescu, Mihaela Buruiană, Sînziana Popescu, Irina Georgescu Groza, Sabina Yamamoto, Mădălina Tanasă, Ioana Bena, Oana David, Ana-Maria Negrilă Laura Frunză și multe, multe altele care ne încântă cu vocile și cu poveștile lor, dar mai cu seamă ne oferă imensa oportunitate de-a le asculta live, de-a discuta cu ele față în față și de-a le pune întrebări și a afla mai multe, direct de la sursă, cum s-ar spune. Felicitări, Ioana, pentru acest splendid roman!
„E mereu treaba copiilor să repare ruptura dintre părinți. Asta, până se fac mari și-și dau seama că ruptura aia erau ei. Nu era nimic de reparat, ei erau de netrăit, de neîntâmplat. Și atunci nu mai e nimic de făcut, decât să te descoși din poveste, pentru că, spre deosebire de alți copii – cei iubiți, cei doriți -, firele din care erai tu nu folosesc la nimic nimănui. Ești doar un ghinion pe două picioare.” (p. 157)
