Autor: Ana-Maria Negrilă

Titlu: Cronica barbară (2023)

Editură: Hyperliteratura

Colecție: Proză contemporană

Redactor: Andrei Ruse

Nr. pagini: 320

Format: Trade Paperback, 21×14,5

Preț: 49,35 lei

Nota Goodreads: 4,33 (51 note)

Descrierea editurii: „Este posibil să scapi din jugul robiei? Și cu ce preț? Hamid a fost răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește și a fost crescut ca sclav în lumea musulmană. Vândut de mai multe ori, a ajuns, în urma unor întâmplări nefericite, să se creadă posedat de un djinn numit Ymar, care apare de fiecare dată când se află în pericol. Firi total opuse, ambii sunt blocați în același trup, însă își doresc cel mai de preț lucru din lume: libertatea. Pentru a o obține, fiecare este dispus să meargă dincolo de faptele de care celălalt ar fi capabil. De la Cairo la Veneția, apoi la Constantinopol și până în Țările Române, schimbându-și religia, oscilând între libertate și robie, între a fi un om bun și un ucigaș cu sânge rece, cei doi ne poartă într-o aventură ieșită din comun într-un ev mediu nemilos.”

Cu toate că, poate din și un pic de lene, dar mai degrabă din cauza prea multor lucruri de făcut în același timp și care parcă uneori nu se mai termină, despre volumul Cele patru oglinzi ale adevărului (pe care l-am citit cu sufletul la gură după ce a apărut și mi-a lăsat un gust amar din cauza finalului, pe care mi l-aș fi dorit altfel) nu am mai apucat să scriu decât câteva cuvinte pe Goodreads și Facebook, eram hotărât, după ce autoarea, în mărinimia sa, mi-a mai acordat o șansă cu acest al doilea volum de ficțiune istorică, apărut tot la Editura Hyperliteratura, ca despre cel de față să scriu imediat ce-l citesc. Dat fiind că l-am primit la Gaudeamus, când apar sute de cărți noi și interesante, vremea lui a venit abia în primăvară – sau final de iarnă, nici nu mai rețin exact -, însă, încă o dată, renghiurile sorții, cum se întâmplă și în cazul bietului Hamid, au făcut să tot amân scrierea câtorva cuvinte despre el până spre toamnă. Când am apucat să sistematizez niște idei pentru mini-recenzia de pe Goodreads.

La fel ca și volumul de ficțiune istorică precedent al Anei-Maria Negrilă, Cele patru oglinzi ale adevărului, și cel de față are la bază o documentare minuțioasă, care se vede nu doar în întâmplările descrise, ci mai ales în extraordinara bogăție a detaliilor orașelor și locurilor prin care este purtat personajul principal al acestei povești, tânărul Hamid, răpit din Europa în secolul al XV-lea și dus la Cairo, de unde ajunge, prin diverse renghiuri ale sorții și alegeri cel puțin nefericite, la Alexandria, Constantinopol, Veneția și chiar Țara Românească, într-un final apoteotic, ce culminează cu o amplă bătălie care bineînțeles că lasă urme adânci asupra tuturor.

Totul în viața acestui personaj ce ori este bipolar, ori are o personalitate scindată, ori este un psihopat nediagnosticat cu tendințe masochiste și chiar sinucigașe, mai ales dacă ținem seama de vremurile în care au loc aventurile sale, ține de alegeri. Degeaba dai vina pe cealaltă personalitate a ta, demonul, djinnul care te împinge să faci lucruri care sigur îți vor aduce necazuri pe cap, că oamenii oricum nu te vor crede. Și astfel vor acționa în consecință, pedepsindu-te fără milă și neținând cont că poate tu ești ori nebun, ori îți place durerea și nu-ți găsești locul nici măcar atunci când pare că în sfârșit ți l-ai găsit și că de-aici înainte îți va merge bine.

Mi s-a părut, în timp ce citeam aventurile lui Hamid, ale cărui alegeri greșite îl pun mereu în primejdie chiar și atunci când ajunge să ducă o viață de huzur și e un răsfățat al sorții, că personalitatea lui este scindată. De ce spun acest lucru?

Ei bine, tot ce face el greșit, toate prostiile pe care le debitează pe gură sau le pune în practică și-și aduce asupră-i ghinionul și năpasta el le pune pe seama unui soi de alter ego al său, a unui djinn pe nume Ymar, care-l împinge la fapte necugetate și, încet-încet, pe o pantă extrem de periculoasă. Pe cât e de cuminte Hamid, pe atât e de obraznic și de nesăbuit Ymar, cei doi alcătuind totuși o dualitate care se completează de minune și creând astfel un personaj nu doar cât se poate de credibil, ci și perfect uman, cu care putem empatiza, deși nu-i înțelegem mereu prostiile, și chiar simpatiza până la un anumit punct.

Acțiunea cărții, întinsă pe mai mulți ani, este practic descrisă prin ochii acestui personaj fermecător în nebunia lui și care uneori te scoate din sărite, transformându-se într-o veritabilă cronică, relatată însă pe un ton cam sec, care te împiedică să te apropii de oameni și de întâmplări și să rezonezi așa cum ar trebui cum ele. În fine, acesta este efectul cronicii, doar de asta se și numește cartea Cronica barbară, căci asta și este de fapt, o cronică, o relatare a întâmplărilor, personajelor, situațiilor, dar mai ales a locurilor prin care se perindă personajul Hamid, cel care uneori îi lasă locul fratelui său geamăn, Ymar, cu care împarte aceeași minte și același corp, să depene întâmplări și să descrie persoane, acțiuni și locuri sau peisaje.

O caracterizare de personaj ca la carte, plus o documentare atentă și, pe deasupra, bonus, apariția unui personaj a cărui poveste părea să nu se fi încheiat așa cum poate ne-am fi dorit unii dintre noi la finalul poveștii din Cele patru oglinzi ale adevărului fac și din acest nou volum de ficțiune istorică (sau fantastic, dacă îl credem totuși pe Hamid când spune că este posedat de un spirit, de un djinn pe nume Ymar) al autoarei unul de seamă în peisajul literar autohton contemporan. Și totodată, cât se poate de inedit. Sunt tare curios ce va urma.

„În rest, încerc să învăț locurile pe unde mergem și-l întreb despre ele, desigur, tot pe Pietro. Tu, deși ai spus că mă crezi că nu voiam să îți fac vreun rău, mă tratezi cu răceală și, orice aș face, nu pot, se pare, să șterg cuvintele pe care Ymar le-a spus. Ruggiero, ghiujul bătrân, mă urăște și nu știe cum să scape de mine, dar cred că încă mă aperi. Mă tem să nu mă otrăvească, așa că prefer să mănânc numai resturile de la masa ta și nimic altceva. Când mă întâlnește în spațiul strâmt al punții de jos, mă privește ca și când ar vrea să ard atunci, pe loc, și să nu mai rămână nimic din mine. Nu știu de ce mă urăște așa, chiar dacă am spus ce-am spus, cred că-și dă seama că au fost vorbele unui nebun. Poate el vede în mine ceva ce nici eu nu știu, poate îl vede pe Ymar sau poate pe acel Miro.” (p. 252-253)

One thought on “Lecturi 405: Ana-Maria Negrilă – Cronica barbară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *