Lecturi 404: Vanessa Chan – Furtuna pe care am dezlănțuit-o

Autor: Vanessa Chan

Titlu: Furtuna pe care am dezlănțuit-o (2024)

Titlu original: The Storm We Made (2024

Editură: Trei

Colecție: Fiction Connection

Traducător: Monica Șerban

Redactor: Mihaela Stan

Nr. pagini: 368

Format: Trade Paperback, 13×20

Preț: 44 (55) lei

Nota Goodreads: 3,88 (15 270 note)

Descrierea editurii: „<<Decizia ei a schimbat istoria. Acum copiii săi trebuie să suporte consecințele și să supraviețuiască.>> MALAYA BRITANICĂ, ANII 1930. Cecily, o casnică veșnic nemulțumită, este sedusă de generalul japonez Fujiwara și de viitorul glorios promis de el: o Malaya „independentă”, eliberată de sub stăpânirea britanică. Pe măsură ce se adâncește în rolul de spioană personală a generalului, Cecily schimbă fără să vrea destinul propriei țări, întâmpinând cu brațele deschise o formă distrugătoare de dictatură japoneză, în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. MALAYA OCUPATĂ DE JAPONEZI, 1945. Cecily și familia ei supraviețuiesc cu greu. Copiii săi, Jujube, Abel și Jasmin, sunt înconjurați de tot felul de amenințări și se bazează pe mama lor ca să rămână la adăpost de pericole. Însă Cecily nu le poate vorbi despre implicarea sa în război și nici nu știe cum să îi mai protejeze după instalarea noului regim. Oare poate Cecily să-și înfrunte trecutul pentru a-și salva copiii? Sau e deja prea târziu?”

O pagină de istorie necunoscută pentru mine a început să se dezvăluie încă de la prima pagină a acestei povești dureroase și chiar terifiante pe alocuri. Despre Malaysia, fostă Malaezia și, în vremea în care se petrece acțiunea acestei povești, Malaya (Britanică, întrucât Malaya reprezenta uniunea a mai multor state mai mici), știam doar că are capitala la Kuala Lumpur, că acolo se află Turnurile Petronas și că este o țară foarte atrăgătoare pentru turiști. Dar despre istoria ei, mai nimic. Știam, vag, necitind foarte multă istorie despre Al Doilea Război Mondial în statele asiatice, că acolo japonezii au comis nenumărate orori și că pentru ce au făcut nu poate exista iertare. Însă amploarea lor…

Vanessa Chan nu încearcă să expună pe larg amploarea actelor oribile comise de armata japoneză după cucerirea Malayei, ci alege să le sugereze doar prin tușe discrete, deși uneori nu se ferește de cuvinte tari și de descrieri care te oripilează, transpunând o parte din ce s-a întâmplat prin ochii membrilor familiei lui Cecily, o casnică al cărei soț, în anii treizeci, lucrează pentru coloniștii britanici, dar într-un post neînsemnat, izvor de permanentă nemulțumire pentru Cecily, care are visuri mărețe și care, își imaginează ea, se vor îndeplini prin intermediul unui general japonez. General care nu doar că o seduce și o determină să înceapă o aventură toridă cu el, ci o și împinge să saboteze autoritățile britanice și să-i transforme soțul, fără ca el să știe, într-un spion pentru armata japoneză, ce plănuia deja invazia și cucerirea.

Povestea pendulează între trecutul din anii treizeci și anul 1945, când japonezii vor fi învinși de americani. În povestea din trecut, autoarea detaliază modul în care, fără voia ei și fără să știe, Cecily contribuie din plin la schimbarea destinului propriei țări, ajutând autoritățile japoneze să afle lucruri de o importanță vitală legate de britanici, pregătirea, armata și intențiile lor și punând astfel umărul la instalarea unei distrugătoare dictaturi a japonezilor ce vor face prăpăd în țara lor peste numai un deceniu. Fără să vrea, dar împinsă de la spate de fiorul unei aventuri, Cecily ajunge să-și distrugă astfel familia. În cadrul firului narativ din 1945, când deja războiul este pe terminate, japonezii nu mai au nicio rușine sau reținere și sunt puși doar pe prăpăd.

Lucrul care însă o împinge pe Cecily pe culmile disperării și ale remușcărilor pentru ce a făcut fără să vrea, căci mă gândesc că totuși nu și-ar fi închipuit amploarea calamității ce se va abate asupra țării ei și, îndeosebi, asupra propriei familii, este faptul că japonezii care au pus stăpânire pe satul său încep să răpească nu doar fetițe, mici, de opt-nouă-zece-doisprezece ani, pentru bordelurile lor, căci, vezi bine, acestea, cele mai mici, se supun fără să crâcnească, neînțelegând de fapt ce orori li se întâmplă, ci și băieți tineri pentru a-i pune să muncească în lagăre de muncă aflate la ceva distanță de sat.

Războiul, cum ziceam, e pe terminate, însă distrugerile sunt departe de-a se fi încheiat. Rând pe rând, în timp ce fiica cea mică a familiei lui Cecily este închisă în beci, sub podeaua casei, pentru a nu fi luată de japonezi și dusă la bordel, iar fiica cea mare muncește într-o cafenea, dar e deja prea mare ca să-i tenteze pe militarii japonezi pedofili, dispar tot mai mulți tineri din sat. Faptul că soțul ei continuă să lucreze pentru autorități, deși într-o poziție umilitoare, față de ce fusese înainte, o face pe Cecily să creadă că ei sunt oarecum feriți de nenorociri.

Până într-o zi, când fiul lor dispare fără urmă, prilej pentru ca autoarea să mai înceapă un fir narativ, cu băiatul și grozăviile care i se întâmplă în lagărul de muncă unde supraviețuiesc doar criminalii cei mai înrăiți. Totul în timp ce fiica cea mică, cea închisă în beci, evadează din închisoarea subterană și se împrietenește cu o fetiță japoneză suspect de tăcută și care, când și când, apare plină de vânătăi. O fetiță a cărei poveste îi va provoca cititorului nenumărați fiori. De groază, firește.

De fapt, încă mă mai întreb care poveste e mai îngrozitoare: cea a distrugerii inocenței unor fetițe care n-au împlinit nici măcar zece ani, dar care încearcă să se aline una pe alta și să încerce să evadeze dintr-o lume mult prea crudă cu propriii copii, sau cea în care un tânăr începe să alunece tot mai mult pe o pantă a distrugerii de sine, care își îneacă durerea și deznădejdea în alcool și pe care doar cineva care îl înțelege și e dispus să îl ajute îl mai poate salva? Asta dacă mai vrea măcar să fie salvat.

O pagină necunoscută poate nouă din ce s-a petrecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se dezvăluie treptat-treptat. În timp ce citești poveștile lui Cecily, Jujube, Abel și Jasmin, nu poți să nu te întrebi: oare cum ajung oamenii în stare să le facă altor oameni ce le fac, de pildă, japonezii pașnicilor locuitori pe care i-au cucerit și pe care îi transformă în simple unelte pentru propria distracție? Ce poate determina un popor despre care actualmente avem o părere foarte bună să dea naștere unor asemenea monștri? Și cum au reușit să treacă cei cuceriți peste ce li s-a întâmplat lor atunci, dar mai ales propriilor odrasle, când ora stingerii însemna o adevărată vânătoare după copii care să fie obligați să satisfacă bestiile din bordel? Ori să se sfâșie cu dinții între ei în lagăre pentru a-i distra pe cuceritori?

„Când Abel fusese răpit, spaima și mila duraseră mai mult. Probabil pentru că ocupația abia începuse și oamenii încă nu se obișnuiseră să accepte durerea ca parte a existenței lor. Ori poate pentru că, se gândi Jujube, prima dată când se întâmplă ceva e cel mai greu, însă tragediile ulterioare devin mai ușor de suportat – ca o rană cu coajă, care se deschide iar și iar – și se presupune că deja știi cum e; nu mai ai nevoie de remediul unei compasiuni prelungite.” (p. 248)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *