
Nota Goodreads: 4,17 (1 610 note)
Descrierea editurii: „Max Bischoff, fost anchetator de caz în cadrul Comisariatului criminalistic 11, predă la Academia de poliție din Köln, pregătindu-i pe cei care vor să fie la fel de buni ca el. Deși a lăsat meseria de polițist în urmă, cazurile îl găsesc oricum. Când tatăl lui Leni Benz îi cere ajutorul, Max îl refuză, dar realizează că nu poate sta departe de meseria pe care încă o iubește. Au rămas prea multe întrebări fără răspuns de când eleva de clasă primară a dispărut în drum spre școală, în urmă cu șase ani. Ghiozdanul lui Leni reapare în casa familiei Benz, așa că Max preia investigația și pleacă pe urmele vinovaților.”
Blog tour nr. 76 (sau 17/2024): Un thriller întunecat și apăsător, deprimant și morbid, cu… ați ghicit – pedofili. Și, totodată, începutul unei noi serii, cu psihologul criminalist Max Bischoff, fost anchetator la Investigații Criminale, actualmente profesor la Academia de poliție din Köln, unde le predă celor care vor să devină polițiști tainele meseriei sale deprinse de-a lungul anilor.
După Aplicația și Offline (despre care am scris aici), Arno Strobel continuă pe linia poveștilor întunecate și pline de cruzime, sondând încă o dată adâncimile sufletului uman și așternând de această dată pe hârtie poate cea mai îngrozitoare poveste cu copii de la Răfuiala Yrsei Sigurdardottir încoace (măcar pe asta n-a trebuit să o traduc eu, că probabil o luam puțin razna). Nu știu de ce scriitorilor le place să imagineze asemenea grozăvenii și de ce trebuie să împingă totuși cruzimea la adresa copiilor pe asemenea culmi ale monstruozităților, dar cert este că firul narativ al romanului de față te ține cu sufletul la gură.
Trecând peste momentele oribile, care măcar apar spre final în toată grozăvia lor, povestea este bine închegată și excelent strunită de la început și până la sfârșit. Avem, desigur, tiparul clasic al revenirii detectivului la vechea sa meserie după ce-a trecut printr-o traumă și și-a jurat că nu se mai apropie în viața lui de-un caz al vreunui criminal, avem și polițistul mucalit, care-i scoate din sărite pe toți și-i face să aștepte cu mare nerăbdare momentul în care se va pensiona și vor scăpa de el, avem și polițistul care ajunge la concluzia că, pentru a izbuti să se lupte de la egal la egal cu răufăcătorii, trebuie să apeleze la aceleași tertipuri ca și aceștia și să ocolească regulamentele legale care le îngrădesc posibilitățile de a-i pedepsi pe infractori, avem, avem, avem…
Avem de-a face cu pedofili. La finalul unui curs de la Academia de poliție, fostul anchetator Max Bischoff este abordat de un bărbat disperat, care îl roagă, nici mai mult, nici mai puțin, să îl ajute să-și găsească fiica dispărută în urmă cu șase. Atunci, fiica sa, Leni, a dispărut fără urmă laolaltă cu alte câteva fete cu vârste cuprinse între șase și zece ani, iar de atunci nu se mai știe nimic de ele. Când, în cele din urmă, Max cedează, îmboldit și de sora sa, care a trecut printr-o întâmplare cruntă și care și-a lăsat amprenta asupra amândurora, și se hotărăște să-l ajute pe individ, Benz pe numele său. Așa că merge acasă la el, unde acesta îi spune că în casa lui a reapărut ghiozdanul fetiței sale considerate dispărute.
Când începe să sape și să pună întrebări, Max află de la fiica vecinilor lui Benz, Hannah, că aceasta, prietenă bună cu Leni înainte să dispară, a zărit o fată cu plete blonde (la fel ca Leni) pe geamul dormitorului său. Dar cum ar fi posibil, când inclusiv comisarul-șef responsabil de cazurile de atunci, crede că fetele dispărute sunt mai mult ca sigur moarte, după ce un cerc de pedofili și-o fi făcut mendrele cu ele? Și de ce au reînceput să dispară fete? Cum e posibil ca un criminal/pedofil să se dea la fund timp de șase ani, apoi să reînceapă să răpească fetițe? Că doar tot ce-a învățat Max până acum afirmă exact contrariul, că instinctele macabre dintr-un om nu devin latente, nu adorm, nu se sting de la sine, iar pofta lui morbidă nu poate fi înfrânată, anulată, pusă la păstrare. Așadar, cine răpește acum fetițe? Și de ce comisarul-șef este sigur că-l știe sigur pe făptașul din urmă cu șase ani?
Mărturisesc că ultimele pagini le-am citit cu un nod în gât. Este peste puterea mea de înțelegere cum cineva poate fi în stare să le facă așa ceva unor ființe umane și, mai presus de toate, unor copii. Și nu doar asta, ci și… Dar gata, am oferit destule informații. Ritmul alert, personajele bine conturate, secretele ce se tot adună, revelațiile, amplitudinea și grozăvenia răului din acești oameni, toate acestea contribuie din plin la crearea unei povești lungi exact cât trebuie, în care răul din oameni joacă un rol central și-n care ajungi să te întrebi: oare uneori este chiar atât de greșit să contracarăm răul cu rău? Să apelăm la metode mai puțin ortodoxe pentru a împiedica un monstru să mai comită atrocități? E ilegal, da, dar oare și imoral?
„Înregistrează durerea într-o zonă a creierului, dar nu este conștientă nici de unde vine și nici unde se află exact centrul acestei dureri. Însă nu-i pasă, fiindcă această durere externă se ia la întrecere cu un chin lăuntric mai greu de îndurat decât orice rănire. Trebuie să împiedice chinul acela să învingă durerea.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Pe urmele ucigașilor de Arno Strobel. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: