Autor: Marian Coman
Titlu: Ultima carte (2024)
Editură: n’autor
Colecție: n’autor ficțiune
Redactor: Eli Bădică
Nr. pagini: 176
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 31,49 (44,99)
Nota Goodreads: 4,66 (217 note)
Descrierea editurii: „Ne vedem la capătul poveștilor. Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă. Cei doi îți vor fi aproape pe tot parcursul cărții, ba unul, ba celălalt, până când destinele li se întrepătrund, permanent la granița dintre realitate și ficțiune, dintre virtual și real, dintre povești. Ultima carte are, de altfel, darul acela aparte al literaturii bune: să schimbe ceva în tine la finalul lecturii.”
Știți ce s-a întâmplat la Bookest 2024? A apărut o carte nouă scrisă de Marian Coman. Un roman. Dar la FILIT 2024? Același Marian Coman a fost invitat acolo, la Casa Fantasy, unde a vorbit, în fața unei săli de bibliotecă arhipline, despre cea mai recentă carte a lui, Ultima carte, dar și despre proiecte trecute și viitoare. Și știți ce anume a încununat acest festival, la prima ediție la care am participat și eu? Un interviu cu autorul. Probabil această introducere ar fi trebuit scrisă în deschiderea transcrierii interviului cu Marian Coman, unul care a durat mai bine de o oră, într-o atmosferă nonconformistă, la o bere, la o terasă (de fapt înăuntru, înconjurați de răcoare și ziduri de cărămidă dezgolită, perfect pentru o discuție despre povești și cum anume prind ele formă).
L-am întrebat pe Marian de ce oamenii creează povești. Și de ce a scris el această poveste a unui programator pornit să se răzbune pe cei doi ucigași ai iubitei sale, dar care ajunge să străbată furtunoasele decenii ale secolului douăzeci într-un periplu deloc străin de atmosfera senzațională din cel mai tare serial cu călătorii în timp făcut vreodată (cine n-a văzut Dark, nu știe ce pierde). Ei bine, de ce oamenii creează povești și cum a ajuns Marian Coman să scrie acest roman nu foarte lung, dar deosebit de sensibil și cu nenumărate întorsături de situație, vom afla împreună când va apărea interviul, nu peste mult timp.
Acum însă vreau să vă povestesc câteva cuvinte despre acest nou proiect numit Ultima carte – al cărui titlu, evident, nu trebuie interpretat ca atare, el face parte practic dintr-un proiect mai amplu, început deja cu noua ediție a Omulețului din perete și care va continua… vom vedea noi mai departe cum -, care descrie aventurile lui Alex, un programator din București, a cărui iubită, Ada, este omorâtă de doi evadați din pușcărie imediat ce Alex pleacă la serviciu. Măcinat de remușcări pentru că nu a fost acolo ca să își salveze iubita mare amatoare de astronomie, dar mai ales înfuriat peste măsură de incapacitatea autorităților nu doar de-a pune cât mai repede mâna pe criminali, dar și de a-și face treaba pentru care sunt plătite – în slujba cetățeanului, siguranță și încredere, cum scrie pe Loganurile lor albe deja rablagite după cinci ani de funcționare – și din cauza cărora au scăpat criminalii, el se hotărăște să ia situația în propriile mâini și să-i facă Adei dreptate. Sau lui însuși, nici el nu-i foarte lămurit, mai ales că ajunge să pedepsească pe cine nu trebuie.
Unul dintre laitmotivele poveștii, că nu poți îndreptat un rău cu un alt rău, e imposibil ca o faptă rea să anuleze o altă faptă rea, acest lucru se numește, simplu, răzbunare, și cel care o înfăptuiește descoperă, mai devreme sau mai târziu, că nu i-a produs nicio satisfacție, dar mai ales, nu i-a adus înapoi persoana iubită. Însă, cu ajutorul unui personaj ce pare că încearcă să facă bine și să ajute, Alex al nostru primește niște cărți, între care Magicianul lui John Fowles și De veghe în lanul de secară a lui Salinger, cu ajutorul cărora Alex al nostru se trezește că poate călători în timp, ajungând, nici mai mult, nici mai puțin, față în față cu o versiune mai tânără a Adei, în plină eră comunistă în România, după un periplu prin lumea lui Holden, dar și, mai încolo, a lui Maurice pe insula grecească din universul creat de Fowles. Scopul? Evident, să o salveze pe Ada de crunta soartă ce-o așteaptă în 2019.
În contrapunct cu thrillerul SF care reprezintă aventurile lui Alex și încercările lui de a-și salva iubita, de a merge înapoi pe firul timpului, neștiind că soarta are cărări nebănuite și că timpului în sine nu-i place ca altcineva să se joace cu curgerea sa, avem un personaj straniu, pe Manu, un scriitor care află că nu mai are mult de trăit și care, în plină criză creativă, i se face dintr-odată teamă că nu va mai apuca să-și spună povestea. Și-n timp ce Alex merge înapoi pe firul timpului și aventurile sale încep să se desfășoare dinspre trecut spre viitor, dar semnificativ diferit față de realitatea pe care a părăsit-o în disperare de cauză, Manu se întoarce și el la origini și povestea lui, care împrumută bucăți din povestea autorului, într-o anumită măsură, dezvăluie o tristețe și o singurătate de-a dreptul copleșitoare – dar și cea mai mare temere a unui autor: și dacă nu voi mai apuca să spun nu doar toate poveștile pe care le am în cap, ci, mai ales, POVESTEA?
Joaca cu paradoxurile temporale nu-i la îndemâna oricui. Cine citește SF cunoaște, aproape sigur, paradoxul bunicului (dacă mă întorc în timp și-mi omor bunicul, nu cumva eu voi înceta să mai exist?) sau povestea cu fluturele care dă din aripi într-un colț de lume și ajunge să provoace uragane de cealaltă parte a Pământului. Lui Marian îi iese de minune, și nu doar o dată. Un pic frustrante la un moment dat alternanțele între capitole, între poveștile lui Manu și Alex, care schimbă perspectiva exact când credeai că vei afla marea dezvăluire, dar asta contribuie totodată și la rapiditatea cu care se desfășoară acțiunea.
Proza lirică, tristețea ce transpare din poveștile celor două personaje principale, tenta autobiografică a poveștii lui Manu, secretele peste secrete (ce-i cu Manu? De unde vine el? Dar mai ales care e rolul său în cadrul acestui thriller SF?), personajele dubioase și grotești, autenticitatea atmosferei anilor șaptezeci din România comunistă, incapacitatea părinților de a se apropia de propriii copii, dar mai ales de a-i asculta și a fi atenți la nevoile lor, dezgustul pe care-l simți când te lovești de elementele sistemului și groaza transmisă de acțiunile lor, firescul și nonșalanța cu care le fac rău oamenilor în timp ce-și pregătesc, la doi pași de un tip stâlcit în bătaie, o friptură în sânge, toate sunt plusuri ce transformă un SF cu călătorii în timp și scriitori măcinați de griji că nu-și vor mai încheia opera într-o poveste totodată plină de un realism crud, dur, însă nu mai puțin autentic. Abia aștept să văd cum se continuă acest proiect ce devine tot mai interesant!
„Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și vei declanșa haosul.”
