Ce citește Liviu 114: Brandon Sanderson – Steelheart

Brandon Sanderson – Steelheart (Reckoners I: Steelheart, 2013) 448p., HC, 14×20.5, YoungArt, 2016, trad. Laura Ciobanu, red. Ruxandra Coțovanu, 33 lei, ISBN 978-606-8811-15-4

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Best Young Adult Fantasy and Science-Fiction 2013

Nota Goodreads: 4.15 (97600 note)

Descrierea editurii: „În urma unui eveniment neobişnuit – apariţia unei entităţi misterioase care arde în permanenţă pe cer –, unii oameni au căpătat puteri supranaturale. Denumiţi Epici, aceştia au preluat stăpânirea lumii, războindu-se între ei pentru dominaţie şi omorând oameni nevinovaţi fără să clipească. Nimeni nu li se împotriveşte, nimeni nu luptă împotriva lor… mai puţin Răzbunătorii. Această grupare de rezistenţă şi-a petrecut ultimii ani studiindu-i pe Epici, urmărindu-i şi eliminând o parte dintre ei. David vrea să intre în rândul lor. Îl vrea pe Steelheart, cel mai puternic Epic şi cel care i-a omorât tatăl. Dar, cu toate mijloacele Răzbunătorilor, cum să-l învingă dacă nu-i cunoaşte slăbiciunea?”

Mașinăria de scris Brandon Sanderson lovește din nou, de data aceasta cu un thriller distopic în care un corp (ceresc?) necunoscut apare brusc pe cer și le oferă unor muritori de rând puteri extraordinare, transformându-i aproape în zei (sau semizei, în cazul unora). Dar cum, ca și în viața reală, unii sunt mai egali ca alții, și aici avem de-a face cu o ierarhizare a zeilor, denumiți Epici: îl avem pe Steelheart și-i mai avem și pe ceilalți, de sub el, aproape la fel de puternici, dar care i se supun marelui șef. Personajul principal al poveștii este un tânăr pe nume David, care în urmă cu zece ani și-a văzut tatăl ucis de însuși Steelheart. Pentru că Epicii nu mai au suflet sau scrupule, ucid în stânga și-n dreaptă oameni ca și cum ar fi muște, iar rolul lor n-ar fi de protectori ai celor slabi, în speță oamenii, așa cum le-ar sta bine unor supereroi de comicsuri, ci de asupritori. Iar de atunci, David a tot strâns material despre Epici, pentru a le găsi slăbiciuni. Pentru că el este singurul care știe un secret periculos: și Steelheart poate sângera, deci poate fi rănit și, de ce nu, ucis. Chicago s-a transformat în Newcago, un conglomerat pe care Steelheart l-a transformat în întregime în oțel. Da, ați citit bine, totul e din oțel, iarbă, clădiri, case, pomi, chiar și becurile, un fel de Trantor imaginat de Isaac Asimov în seria Fundația, doar că e mic cât un oraș, nu cât un continent. Iar în Newcago fiecare se zbate pentru supraviețuire și dorește să treacă așa, cât mai neobservat, pentru a nu atrage mânia zeilor. Însă nu toți tac și nu toți s-au resemnat: există un grup de rebeli, Răzbunătorii, care vor să le pună bețe-n roate Epicilor, ba mai și ucigând din când în când câte unul mai slab. Dar într-o zi apare David cu planul său de a-l ucide pe însuși Steelheart și totul se va schimba.

 Grupul Editorial Art ia uneori niște decizii mai neobișnuite, cărora eu unul, cel puțin, nu prea le găsesc sensul. Printre ele se numără și includerea acestui volum în seria de cărți apărute sub egida editurii YoungArt, imprint care publică exclusiv cărți pentru adolescenți. Ei bine, cartea aceasta, și bănuiesc că toată seria, alături de un alt volum despre care am scris acum ceva vreme, Mințile lui Billy Milligan, de Daniel Keyes (autorul extraordinarei Flori pentru Algernon, pe care am pus-o la loc de cinste într-un top cu cărți care te vor face să te îndrăgostești de SF apărut pe Bookblog), nu prea înțeleg ce caută aici. De acord, personajul principal este un adolescent de optsprezece ce încă mai nutrește din când în când gânduri de genul mă iubește, nu mă iubește când lumea întreagă se destramă în jurul său, dar în rest… totul e de-o violență ieșită din comun și de mult timp n-am mai intrat într-o atmosferă atât de sumbră și de dezolantă cum este cea imaginată de Sanderson aici: un oraș întreg transformat într-un enorm bulgăre de oțel, unde e permanent întuneric, fără soare, fără lună, doar becuri alimentate de-un Epic prieten (crede lumea) la cataramă cu Epicul suprem, Steelheart, și unde lumea o duce de azi pe mâine, abia îndrăznind să răsufle de teamă să nu fie auzită și nimicită de monstrul ce-i conduce cu mână de oțel, unde toți orbecăie prin culoare săpate în oțel și caută să nu atragă atenția stăpânilor. Pentru că nu-i de-ajuns că Steelheart le-a pus cizma pe grumaz, el mai are-n preajmă și o ceată de lachei care își fac mendrele cum poftesc ei, crezându-se de neoprit.

Atmosfera se aseamănă foarte mult cu cele descrise de autorii de cyberpunk la mijlocul anilor optzeci, fără partea de virtual. Străzi întunecoase, lume nebună, becuri chioare, dispozitive avangardiste, arme năstrușnice și-n locul unei corporații hulpave ce face comerț cu, să zicem, implanturi neuro-bla-bla-bla, avem de-a face cu câțiva monștri care erau odată oameni. Dar, cum puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut (cum aflat acum ceva timp dintr-un thriller scris de David Baldacci – există și un film cu Clint Eastwood), chestie pe care a emis-o prima dată un politician englez ce-a trăit în secolul nouăsprezece, avem aici de-a face cu o distopie destul de violentă, al cărei regim de teroare te face încă o dată să te întrebi: ce naiba e-n neregulă cu lumea? Oare gena asta auto-distructivă din om nu poate fi în vreun fel suprimată?

Multe aspecte sunt lăsate pe dinafară de vulpoiul de Sanderson pentru volumele următoare, Firefight și Calamity: ce anume este Calamity, bolovanul ivit pe cer care-a schimbat mersul lumii și destinele oamenilor oferindu-le anumitor persoane puteri de zeități? Cine au fost acești oameni înainte de-a căpăta aceste puteri nesimțit de mari (probabil politicieni, altfel nu-mi explic lipsa de scrupule și cruzimea cu care-i tratează pe muritorii de rând)? De ce se comportă ei așa, în loc ca-n lume să curgă numai lapte și miere? Și de ce există și Epici între Epici? Oare toți sunt răi?

Puncte tari: o poveste extrem de alertă, ceva mai scurtă decât cărămizile de peste o mie de pagini cu care ne-a obișnuit Sanderson, un personaj așa și-așa, David, dar per ansamblu, plăcut tocmai datorită ambiției cu care vrea să-și răzbune tatăl, destul de inteligent și la fel de lipsit de scrupule în anumite situații ca Epicii pe care i-ar rupe-n bucățele dacă ar avea aceleași puteri.

Puncte slabe: nu lipsesc moralele (da, sunt chiar mai multe), însă nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii lor. A, și autorul nu uită să bifeze povestea de dragoste între… știți voi, un băiat și-o fată, oare ce-o crede despre mine și așa mai departe (am scris și ceva mai sus). Și să nu uităm de goluri, care vor fi umplute abia în volumele următoare.

Concluzii: idei interesante, ritm alert, personaje acceptabile, o poveste ceva mai atipică pentru Sanderson. Povestea se citește repede, nu e încărcată de descrieri obositoare sau introspecții prelungi. Un roman cinematografic, pe care mă aștept să-l văd cât de curând pe marile ecrane. Și cu o distribuție inspirată, un regizor talentat și un buget pe măsură, cred că le-ar da clasă multor producții cu supereroi ce insultă uneori inteligența privitorului.

Posted by Liviu