Nota Goodreads: 3,66 (46 276 note)
Descrierea editurii: „Uneori, oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele, așa că oamenii buni sunt nevoiți să facă lucruri rele. Alice Feeney, regina răsturnărilor de situație și autoarea bestsellerelor Piatră, hârtie, foarfecă și Daisy Darker, revine cu un nou roman polițist captivant! La 20 de ani după ce un bebeluș a fost furat din cărucior, o femeie este ucisă într-un cămin de bătrâni. Cele două infracțiuni sunt cumva legate, iar o bună fată rea ar putea fi cheia pentru descoperirea adevărului. La 80 de ani proaspăt împliniți, Edith își plănuiește evadarea din căminul de bătrâni în care a fost silită să locuiască. Acolo lucrează Patience, care se ocupă de curățenie și se împrietenește cu bătrâna, un spirit înrudit. Numai că Patience nu este întotdeauna sinceră. Propria fiică a lui Edith, Clio, nu vorbește cu ea. Iar o persoană necunoscută e pe cale să bată la ușa lui Clio… și nu are intenții curate. Având toate motivele să nu aibă încredere unele în altele, femeile trebuie să elucideze un mister cu trei suspecți, două crime și o victimă. Dacă reușesc, ar putea afla adevărul despre bebelușul dispărut, mama care l-a pierdut și legăturile care le unesc.”
Blog tour nr. 59 (sau 12/2024): Un mystery slow burn sau cu „ardere lentă”, cum s-ar putea traduce la noi, în care autoarea britanică reușește să alcătuiască o poveste enigmatică din elemente disparate, pe care le ascunde cu măiestrie și ne lasă pe noi să le potrivim, livrate cu țârâita, bucățică cu bucățică, până reușim să construim puzzle-ul final.
Din nefericire, de la Fata dispărută și Înainte să adorm încoace s-a cam bătătorit cărarea întorsăturii finale a poveștilor mystery în care suntem păcăliți de la început și până la final să credem exact opusul a ceea ce încerca autorul, dar mai ales autoarea – căci pare să fi devenit o specialitate a autoarelor să țeasă altfel de povești care încearcă să-l momească pe cititor și să-l facă să-și închipuie că adevărul pe care crede că l-a ghicit este și cel final, dar de fapt nu-i așa – să transmită. În principiu, orice mister, o minciună gogonată sau una prin omisiune, o crimă ascunsă, un secret bine păzit, murdar sau chiar macabru, devine subiect de „thriller”.
În imaginația mea, thrillerul era acea poveste pe care o știam de la televizor, cu urmăriri nonstop, conspirații, alergături, lupte pe acoperișuri, mitraliere, superagenți, teroriști demenți, răpiri, sechestrări, adrenalină, nu o poveste care se târăște și încearcă să te amețească și îți adoarme vigilența pentru a te face să crezi complet altceva, ascunzând realitatea în spatele unei perdele de fum și făcând personajele să se comporte complet anapoda pentru a servi interesului autoarei.
Nu spun că Buna fată rea este o astfel de poveste, dar cam este. Premisa este interesantă, personajele sunt bine creionate, misterul se dezvăluie treptat-treptat, autoarea strecoare cu abilitate indicii pe ici, pe colo, pentru a hrăni interesul cititorului și a nu-l face să izbească frustrat cartea de cel mai apropiat perete, dar de pe la jumătate am cam intuit cine a răpit pe cine (nu și de ce), iar mai apoi, către final, și de ce. Ba chiar ajunsesem să cred că știu și cine e de fapt criminalul (sau criminala) responsabil(ă) de asasinarea nemernicei de administratoare a căminului de bătrâni Windsor Care Home din Londra, o speluncă cu pretenții de azil de lux și profesionalism, dar unde rata de deces a persoanelor în vârstă trimise acolo de vlăstare ingrate și lacome pentru a pune mâna pe averile lor este suspect de ridicată.
Avem patru personaje: Frankie, bibliotecară la închisoare în vârstă de treizeci și ceva de ani (treizeci și patru sau treizeci și șase, lucrurile sunt cam neclare), proprietară de barcă și rulotă, barcă ce-i este și locuință pe Tamisa, Patience, fiica ei, în vârstă de optsprezece ani, artistă și îngrijitoare de bătrâni la Windsor Care Home, fugită de la acasă (unde casă înseamnă de fapt barca Oaia Neagră), Edith, o bătrână aparent simpatică, în vârstă de optzeci de ani, dar care în realitate este diavolul întruchipat, fostă agent de pază în magazine, mamă denaturată și unul dintre cele mai detestabile personaje imaginate vreodată, care a reușit să distrugă nu una, ci trei vieți, și Clio, fiica lui Edith, în vârstă de cincizeci și doi de ani, psihoterapeut, dar cu o groază de schelete în dulap (sau în camera unde-și păstrează colecția de adidași) și o gloată întreagă de pitici pe creier.
Acum, avem un bebeluș furat din cărucior la supermarket, în urmă cu douăzeci de ani, pe când cea care trebuia să aibă grijă de el vorbea la telefon. O mai avem pe Patience, al cărei nume adevărat este Nellie Fletcher, care a fugit de-acasă pentru că, după o viață întreagă (fericită însă) de pribegie pe râuri, mama ei tot refuză să-i spună cine-i tatăl său adevărat, deși Frankie i-a promis că la aniversarea de optsprezece ani îi va dezvălui în sfârșit. Numai că nu poate. Așa că Patience a luat din barcă banii strânși de Frankie și a fugit la o galerie de artă deținută de un filfizon croit exact după chipul și asemănarea mamei sale, Edith, unde a închiriat de la el mansarda, în fapt o cămăruță nu mai mare decât un dulap, de unde el îi fură când și când câte o creație (ea fiind o adevărată artistă când vine vorba de decupaje pe care și le semnează cu o buburuză) pe post de plată a chiriei. Acum Frankie, după aproape un an, a pornit pe urmele fiicei sale. Frankie însă suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, fiind obsedată îndeosebi de numere (afecțiune ce-și are evident originea tot într-o poveste ce ține de mama ei adoptivă nu chiar întreagă la cap).
Așa că prima țintă a lui Frankie este Edith, în a cărei cameră de la căminul de bătrâni vine în vizită, dându-se drept fiica ei. Apoi merge la fiica bătrânei, la Clio, și vede pe peretele ei o creație de-a fiicei sale, a lui Patience. Clio însă a plătit-o pe Patience să-i scoată mama din căminul de bătrâni, întrucât bănuiește că Edith va fi la un moment dat ucisă. Însă imediat ce Patience ajunge cu Edith în mansarda ei, se descoperă asasinarea lui Joy, administratoarea căminului, și Patience este arestată, fiind suspectul principal. Stați, că treburile se complică tot mai mult, iar povestea nu este chiar ușor de urmărit când se tot sare de la un personaj la altul și poveștile lor se continuă și se completează alternativ, până obținem imaginea finală.
Per total, o poveste mai reușită decât Daisy Darker și poate chiar și decât Piatră, hârtie, foarfecă, cu personaje principale exclusiv feminine, pline de defecte și dureri, care nu reușesc să își revină decât după ce încep să-și recunoască greșelile și să le asume, unde mama joacă un rol central și întărește încă o dată acea glumă care circula nu demult pe rețele sociale: „Am devenit așa datorită mamei. Pardon: din cauza mamei.”
„Câteodată, oamenii răi nu sunt decât oameni triști deghizați.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Buna fată rea de Alice Feeney. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
One thought on “Lecturi 387 (Blog tour nr. 59): Alice Feeney – Buna fată rea”