Lecturi 355: Alastair Reynolds – Eversiune

Publicat pe De Liviu Szoke

Alastair Reynolds – Eversiune (Eversion, 2022) 328p., TPB, 13×20, Armada, 2023, trad. Emil Sîrbulescu, red. Andreea Roșeț, 54,99 lei, ISBN 978-606-43-1586-1

Nominalizări: Locus Award Nominee for Science Fiction 2023

Nota Goodreads: 4,00 (5 943 note)

Descrierea editurii:Maestrul absolut al space opera ne oferă o poveste complexă și întunecată ce-l are în centru pe doctorul Silas Coade aflat în căutarea unui artefact misterios. Aventurile sale străbat epocile, iar doctorul nu trebuie să se îngrijească numai de siguranța echipajului, ci și să descopere marginile realității. La începutul secolului al XIX-lea, o corabie se lovește de coasta norvegiană. În anii 1900, un dirijabil explorează un canion înghețat din Antarctica. În viitorul îndepărtat, o navă spațială pornește în căutarea unui artefact extraterestru. În cadrul fiecărei expediții se întâmplă ceva îngrozitor. Și în fiecare călătorie Silas Coade este medicul echipajului, dar și singurul care pare să înțeleagă că aceste evenimente se tot repetă. Așa că de el depinde să își dea seama cum se întâmplă acest lucru și de ce.”

Ce au în comun o corabie cu pânze de la începutul secolului al XIX-lea, un dirijabil din secolul XX și o navă spațială din viitor? Un singur personaj care apare în toate poveștile ce se succed în acest roman-mozaic al poate celui mai înzestrat scriitor de space-opera, cel care a inventat subgenul baroc-SF, nimeni altul decât galezul Alastair Reynolds, autorul seriei Spațiul Revelației.

Personajul principal se numește Silas Coade (da, de la „cod”) și este, mai întâi, medic pe o corabie ce la început merge paralel cu coastele Norvegiei pentru a se îndrepta către un misterios artefact într-o expediție finanțată de un rus misterios și cam zănatec, numai că aventura lui Silas este curmată brusc de un accident. Și o ia de la capăt, tot pe o corabie, tot după o trepanație a unui marinar căruia îi salvează viața, tot pe aceeași navă, Europa, tot în căutarea unui artefact misterios, tot trecând prin aventuri ce te poartă imediat cu gândul la Căpitanul Hatteras al lui Jules Verne și având din nou parte de un sfârșit cumplit.

Și iar o ia de la capăt, de data asta pe un dirijabil, tot în mijlocul aceleiași galerii de personaje trăsnite, tot în căutarea unui artefact misterios, și iarăși se întâmplă o tragedie ce de data asta te duce cu gândul la Hindenburg. De fapt, există multe influențe în acest nou roman al lui Alastair Reynolds care în prima parte a poveștii se îndepărtează cu totul de ceea ce știam până acum că scrie: intrigi somptuoase și alambicate, desfășurări de forțe mărețe, dispozitive infernale, civilizații extraterestre malefice de mult dispărute și care lasă în urmă artefacte enigmatice și periculoase, dar ale cărui personaje păcătuiesc prin lipsă de profunzime și complexitate psihologică.

Ultima parte a poveștii însă virează către ceva prea bine cunoscut fanilor lui Reynolds (printre care mă număr și eu): o expediție sub oceanul de gheață al satelitului Europa, unde, din nou, Silas Coade și echipajul pe care îl însoțește au pornit în căutarea unui artefact misterios pe care, de această dată, și ajung să-l cerceteze. Însă rezultatul (și intriga și imaginația autorului) depășesc cu mult ceea ce ne închipuiam cu toții, atât noi, cititorii, cât și ele, personajele.

Nu am să dau nume de seriale ce au influențat sau au fost influențate de această poveste, căci ar însemna un mare spoiler (eu mi l-am luat pe când citeam frânturi dintr-o mini-recenzie de pe Goodreads care mi-a stricat tot misterul, tot farmecul lecturii până la un anumit punct). Nu am să spun că povestea din acest volum se îndepărtează mult de ceea ce știam că scrie Reynolds, deși se îndepărtează. Nu am să spun că mă așteptam la altceva, căci nu mă așteptam. Mă așteptam însă la mai multă influență din Lovecraft, dacă tot este pomenită pe undeva. Bine, sentimentul de straniu, de pericol groaznic, de deznădejde, de orori cumplite provenite de dincolo de stele există (cel puțin în ultima parte), dar nu cât să te ducă cu gândul la tentacule și zeități străvechi mari cât munții.

Ce am să spun însă este că de această dată mi s-a părut că intriga pălește ușor în fața complexității personajelor (Silas Coade sau domnișoara Cossile cea mereu ironică sunt două exemple elocvente) aflate mereu pe urmele unei expediții dispărute și a cărei dispariție misterioasă se află la originea acestei a doua expediții din care face parte personajele pomenite mai sus. Că e de bine, că e de rău, asta o poate judeca doar cititorul care are răbdare să parcurgă de-a fir a păr povestea. Care nici măcar nu e lungă și care, cum spuneam, depinde de fiecare cum e interpretată.

„AM IEȘIT.

SE ÎNTOARCE.

VINE SĂ MĂ TÂRASCĂ ÎNAPOI.

ÎNAPOI LA CEILAȚI.

PLECAȚI CÂT MAI P”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *