Lecturi 339 (Blog tour #5/2023): Liza Marklund – Cercul Polar

Liza Marklund – Cercul Polar (Stenträsktrilogin I: Polcirkeln, 2021) 368p., TPB, 13×20, Trei, 2022, Colecția Fiction Connection, trad. Raluca Pop, red. Andreea Tudorică, 46,75 (55) lei, ISBN 978-606-40-1465-8

Nominalizări: Svenska Deckarakademins pris för bästa svenska kriminalroman Nominee 2021

Nota Goodreads: 3,46 (2 009 note)

Descrierea editurii: „Lolita. Rădăcini. Pasărea-spin. Ucigașul de polițiști. Aventurile lui Tom Sawyer. Un amestec de titluri care reflectă cinci personalități diferite aflate în pragul maturizării și al unei schimbări definitive și mortale. Și toate fac parte din clubul de carte Cercul Polar. Într-un sătuc pierdut din nordul Suediei, un pod prăbușit dezvăluie un secret ascuns timp de 40 de ani — cadavrul fără cap al unei tinere. Ce s-a întâmplat în vara în care a dispărut una dintre fetele din clubul de carte și cum le-a schimbat pe celelalte? Ce secrete aveau ele? Cercul polar explorează mintea a cinci femei — cum erau atunci și cum sunt acum. Sexul, gelozia și dorința de a scăpa dintr-o comunitate mică au adus sfârșitul alianței lor din adolescență. Dar ce a luat viața uneia dintre ele?”

Blog tour nr. 5/2023: Avem un soi de club de carte, Crime Club, în cadrul căruia scriem pe rând despre o carte ce are în centru un club de carte. Alcătuit din cinci fete cucuiete, una mai rea decât cealaltă și una mai secretoasă și mai plină de prejudecăți, decât cealaltă, de idei tâmpite și taine care-și vor spune cuvântul peste niște ani. Vreo patruzeci, mai precis, când cadavrul decapitat al uneia dintre ele este descoperit în fundația unui pod aflat la dracu’-n praznic, în nordul Suediei, în apropiere de Cercul Polar, unde soarele ba nu apune cu lunile, ba e doar o mingiuță roșiatică pe un cer întunecos.

Este anul 1980 și cinci fete care în curând vor absolvi liceul și, prin urmare, vor deveni majore au format un club de carte unde discută surprinzător de matur, la ce minți doldora de prostii au, despre niște cărți deosebit de grele. Unele dintre ele. Înainte discutau săptămânal despre câte o carte, propusă pe rând de una dintre ele, acum însă discută lunar. Iar pe parcursul a cinci luni, aprilie, mai, iunie, iulie și august, vor discuta, pe rând, despre Lolita, Rădăcini, Ucigașul de polițiști, Aventurile lui Tom Sawyer și Pasărea-spin.

Iar aici autoarea oferă o perspectivă deosebit de interesantă și pe care am mai întâlnit-o doar pomenită, nicidecum dezvoltată de-a lungul timpului: un soi de spune-mi ce citești ca să-ți spun cine ești. Adică ce anume spun despre noi, despre personalitățile noastre și despre modul în care gândim, lecturile pe care ni le alegem. Dacă citim doar thrillere pline de crime macabre înseamnă că suntem atrași de partea întunecată din oameni? Dacă alegem, să zicem, Lolita, înseamnă neapărat că suntem atrași de povești despre pedofilie și mințile perverse ale celor care profită de tineri? Dacă citim preponderent cărți să le zicem ușurele, gen Pasărea-spin (evit să menționez cick-lit etc.), înseamnă că suntem superficiali și în viața de zi cu zi? Dacă citim, să zicem, Aventurile lui Tom Sawyer, înseamnă oare că trebuie neapărat să fim și de acord cu cele spuse în carte într-un context istoric complet diferit? Sau spun cu adevărat ceva despre noi gusturile noastre în materie de cărți? Sau ele sunt doar refugii, metode de-a ne recrea, de-a ne smulge gândurile de la realitatea cotidiană și nu au nicio legătură cu felul în care gândim și ne purtăm de fapt în viața de zi cu zi?

Cum ziceam, discuțiile de la clubul de carte Cercul Polar sunt deosebit de mature și de interesante și reprezintă poate punctul forte al acestei povești imaginate de autoarea seriei Annika Bengtzon și a romanului Ferma de perle negre (tradus de mine). Din păcate aceste discuții vin la pachet cu o droaie de resentimente din partea protagonistelor, a celor cinci fete, care în afara clubului au ocazia să se transforme în adevărate fiare. Întrucât nimeni nu e lipsit de greșeală și mediul în care crește omul este în mare parte responsabil, pe lângă educație și moștenire genetică, de cine va deveni acesta la maturitate, viețile celor cinci fete sunt oricum, numai liniștite nu.

Uneia dintre ele i-a murit frățiorul în somn după ce părinții s-au chinuit ani de-a rândul să-l conceapă, iar de atunci aceștia s-au transformat în doi munți de durere și de indiferență față de ea. Mama alteia, care nici nu știe cu cine și-a conceput copila, dat fiind că a fost violată în grup (sau s-a lăsat violată, nu știe nimeni) într-una dintre peregrinările prin țară, suferă de o depresie severă și fiica ei, nevoită s-o îngrijească, se bâlbâie, e timidă și retrasă, însă, culmea, e poate singura cât de cât normală la cap dintre cele cinci. Alta e o îngâmfată fără seamăn, dar e iubita celui mai dorit băiat din școală, Wiking, cel care, în 2019, este anchetatorul care se va ocupa de cadavrul fără cap descoperit în fundația podului. Iar alta (Susanne) descoperă cu stupoare că una dintre ele (Carina) se culcă de fapt cu frățiorul său mai mic, al lui Susanne, și se consideră trădată. Extrem de trădată. Că nu i-a spus și ei. Și că fratele său are doar cincisprezece ani. Iar ea o iubește în secret pe Carina.

Și nu departe de ele se află cel mai mare parc din Europa dedicat testării armelor de distrugere în masă, iar acolo lucrează și mulți americani care le promit fetelor marea cu sarea și existențe interesante, departe de ținutul ăsta friguros, anost și complet lipsit de perspective. Și fetele le cad în plasă. Rând pe rând, seri la rând, luni la rând. Dar totuși cine a omorât-o pe fata dispărută? CEa găsită acum fără cap în fundația podului? Romanul urmează și nu prea urmează tiparul unei povești polițiste clasice. În loc să meargă pe urmele răufăcătorilor și să se țină după coada anchetatorului, în speță Wiking, care o are ca angajată și pe Carina, autoarea alege să prezinte una câte una poveștile celor cinci fete pornind de la cartea aleasă de ele pentru a fi discutată la club, sărind apoi în viitor, în 2019, pentru a ne informa ce s-a ales de fiecare.

S-a cam ales praful, dacă citești printre rânduri, căci nu ai cum să rămâi complet întreg la minte când din sânul unei comunități restrânse a dispărut un membru pe care l-a căutat înnebunită toată lumea. Și cum vechile obiceiuri mor greu, iar de metehne e cel mai dificil să te dezbari, mai ales dacă ai avut răutatea în suflet de la bun început, la fel se întâmplă și acum. Nu-i un roman slab, din contră, e plin de referințe deștepte, de studii sociale interesante, de idei incomode, dar fin disecate și puse pe tapet (imigrație, rasism, feminism, incluziune, acceptare, sexism – lucruri discutate încă din anii optzeci, acum mai actuale ca oricând), însă păcătuiește printr-un ritm extrem de lent și prin faptul că personajele, deși chinuite de drame cumplite, care ar trebui să te facă să empatizezi cu ele, sunt atât de reci, de indiferente și de putrede la suflet (cu o singură excepție), încât ar trebui ocolite de la mare distanță.

„- Povestea aceasta este veche și imorală, a răspuns ea. Incită grupurile dezavantajate unele împotriva celorlalte. E un nonsens să spui că un sfert din bugetul de stat este alocat imigranților.

– Din impozite, a spus Carina.

Gitte simțea că o ia amețeala. Situația era complet insuportabilă. Parcă ajunsese în iad.

– Cu siguranță imigranții muncesc, a spus Susanne. Cum poți să ai astfel de prejudecăți?

Carina și-a lăsat privirea în pământ.

– Există o diferență între a munci și a-ți câștiga existența. Majoritatea celor născuți în străinătate și care nu au studii superioare nu reușesc niciodată să își câștige existența. Nu este părerea mea, ci a unui studiu al Asociației antreprenorilor.

– Parcă ai fi un ecou al Germaniei anilor ’30, îți dai seama de asta, nu? a spus Susanne. În cazul în care casa vecinului tău arde și sună la ușa ta să-ți ceară ajutor, tu îi închizi ușa în nas?

– Nu, a răspuns Carina, dar nu îl las să se mute cu mine în pat, să îmi mănânce mâncarea și să locuiască pentru totdeauna în casa mea fără să plătească pentru asta. Și probabil primul lucru pe care l-aș face ar fi să sun pompierii.

– Îl cunoști pe Robert D. Hare? a întrebat Gitte.

– Pe mine mă întrebi? a spus Carina.

– Cercetător canadian, profesor de psihologie criminalistică, a spus Gitte. El este cel care a oferit definiția psihopaților. Ești sigură că nu ai auzit de el?

Carina și-a coborât privirea. Gitte stătea pe canapea uitându-se drept în ochii ei.

– El îi descrie pe psihopați drept prădători umani. Le lipsesc conștiința și empatia, acceptă doar ceea ce le convine și fac doar ceea ce doresc. Provoacă și folosesc violența fără a afișa nici cea mai mică dovadă de vinovăție sau remușcare.

– Ce vrei să spui cu…?

– Sunt manipulatori, adesea inteligenți, promiscui din punct de vedere sexual și nu se pot vindeca prin psihoterapie. De multe ori terapia îi face și mai periculoși, pentru că așa învață cum ar trebui să se comporte. Le este mai ușor să ascundă tulburarea pe care o au.”

NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului Cercul Polar. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Cărțile mele

Falled

Ciobanul de Azi

Pălărisme

Citește-mi-l

Fata cu cartea

Analogii, Antologii

You might also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: