Fragment în avanpremieră: Guy Gavriel Kay – Tigana

Nu există drumuri greșite. Doar cărări pe care nu știm

că suntem destinați să pășim. Inima are însă legile ei

şi adevărul este că tu ești legea inimii mele.

Dacă vrei să te răzbuni pe un popor, schimbă-i numele. Sau, și mai bine, aruncă asupra sa o vrajă care să-i șteargă numele din amintire și să-l facă de neînțeles. Moartea fiului regelui vrăjitor din Ygrath aduce pentru provincia care l-a răpus o pedeapsă cumplită – nimicnicia, alterarea identității și supunerea la o umilinţă cruntă. Însă din întunericul uitării, voci tinere murmură în taină: Tigana. Şi nimic nu le va sta în cale pentru a-și elibera patria de blestem și de ocupația străină.

 

Memoria era pentru el talisman și înger păzitor, era poartă și refugiu,

era sursă de mândrie și de iubire. Era adăpost în fața pierderii,

pentru că dacă-și putea aminti ceva, atunci lucrul acela nu era pe deplin

pierdut. Nu era mort și dus pe vecie.

Traducere din limba engleză de Nicoleta Vuțescu
Titlul original: Tigana
ISBN: 9786069000489
Bestseller, Recomandată
Tip coperta: hardcover
Pagini: 744
Mărime: 145×215 mm
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Acesta era unul dintre motivele pentru care îl iubea Saevar: Valentin își amintea de fiul lui și se gândea la el ca și la prințul cel mic, chiar și atunci, în momente ca acelea.

La est și puțin înapoia lor, departe de focuri, o trialla începu brusc să cânte și amândoi bărbații tăcură, atenți la sunetele cristaline. Saevar își simți brusc inima atât de plină, încât se temu să nu izbucnească în plâns, iar lacrimile să-i fie confundate cu frica. Valentin continuă:

— Totuși nu ți-am răspuns la întrebare, vechiul meu prieten. Adevărul îmi pare mai ușor de suportat aici, în întuneric, departe de focuri și de nevoia pe care am văzut-o acolo. Îmi pare rău, Saevar, dar adevărul este că aproape tot sângele dimineții ce urmează va fi al nostru și numai al nostru. Îmi cer iertare.

— Nu aveți pentru ce să vă cereți iertare, spuse Saevar repede și cât de ferm putu. Nu sunteți responsabil pentru acest război, nici nu aveți cum să-l evitați sau să-l anulați. Și apoi, n-oi fi eu un soldat bun, dar sper că nu sunt complet imbecil. Era o întrebare inutilă, văd asta prea bine. O văd în focurile de pe malul celălalt.

— Și în vrăjitorie, adăugă încet Valentin. Mai mult în asta decât în focuri. Am putea să învingem o armată mult mai mare, chiar așa epuizați și răniți cum suntem după lupta de săptămâna trecută. Dar magia lui Brandin este de partea lor de data asta. A venit leul însuși, nu doar puiul lui, și fiindcă puiul a murit, trebuie vărsat sânge pentru soarele dimineții. Ar fi trebuit să mă predau săptămâna trecută? Băiatului?

Saevar se întoarse să-l privească pe prinț în lumina amestecată a lunilor, nevenindu-i să creadă. Rămase fără cuvinte o clipă, apoi își recăpătă vocea:

— M-aș fi întors acasă, în urma unei astfel de predări, spuse cu hotărâre, aș fi intrat în Palatul Mării și aș fi distrus toate sculpturile Maiestății Voastre pe care le-am făcut vreodată.

O secundă mai târziu auzi un zgomot straniu. Îi luă doar o clipă să-și dea seama că Valentin râdea, căci era un râs pe care sculptorul nu-l mai auzise niciodată.

— Ah, prietene, spuse prințul în cele din urmă, cred că știam că vei spune asta. Of, mândria noastră! Mândria noastră teribilă. Crezi că-și vor aminti mai ales despre asta, după ce noi nu vom mai fi?

— Poate, răspunse Saevar. Dar își vor aminti. Singurul lucru pe care-l știm cu siguranță este că-și vor aminti de noi. Aici, în peninsulă, în Ygrath și Quileia, și chiar și la vest, de cealaltă parte a mării, în Imperiul Barbadior. Vom lăsa un nume.

— Și ne vom lăsa copiii, adăugă Valentin, pe cei mai mici. Fiii și fiicele care-și vor aminti de noi. Soțiile noastre și bătrânii noștri ne vor învăța pruncii, atunci când vor crește, povestea râului Deisa, despre ce s-a-ntâmplat aici și, mai mult de atât, cine am fost noi în această provincie înainte de căderea ei. Brandin de Ygrath ne poate distruge mâine, ne poate nărui casele, dar nu ne poate lua numele sau memoria a ceea ce am fost.

— Nu poate, repetă Saevar ca un ecou, simțindu-se neașteptat de revigorat. Sunt sigur că aveți dreptate. Noi nu vom fi ultima generație liberă. Amintirea zilei de mâine va dăinui peste veacuri. Copiii copiilor noștri își vor aminti de noi și nu vor sta supuși sub jug. 

— Și dacă vreunul dintre ei se va simți îndemnat s-o facă, adăugă Valentin pe un alt ton, copiii sau nepoții unui anumit sculptor nu vor ezita să le sfărâme capetele, de piatră sau de altceva.

Saevar zâmbi în întuneric. Își dori să râdă, dar nu reuși.

— Sper asta, milord, dacă zeițele și zeul nostru vor vrea. Mulțumesc. Mulțumesc pentru cuvintele astea. 

— Fără mulțumiri între noi, Saevar. Nu în noaptea asta. Fie ca Triada să vegheze asupra ta mâine și în zilele ce vor urma; să vegheze și să apere tot ceea ce iubești.

— Începând cu voi, milord, înghiți un nod Saevar. Faceți parte dintre cei pe care-i iubesc.

Valentin nu mai răspunse nimic. Dar, o clipă mai târziu, se aplecă înainte și-l sărută pe Saevar pe frunte. Apoi își ridică o mână, și sculptorul, cu privirea tulbure, o ridică și el pe a sa pentru a o atinge pe a prințului, palmă pe palmă, în semn de rămas-bun. Valentin se ridică și plecă, ca o umbră în lumina lunilor, înapoi spre tabăra armatei sale.

Pe ambele maluri ale râului, cântecele păreau să se fi oprit. Era foarte târziu. Saevar știa că ar fi trebuit să se întoarcă și el și să se întindă, să fure câteva ore de somn. Însă-i venea greu să plece, să se ridice și să renunțe la frumusețea perfectă a acestei ultime nopți. Râul, cele două luni, bolta cerească, licuricii și toate focurile.

You might also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *