Nota Goodreads: 3.73 (1849 note)
Descrierea editurii: „În cea mai friguroasă zi a anului, ministrul suedez al justiţiei dispare fără urmă pe drumul dintre parlament şi propria maşină. În aceeaşi noapte, o celebritate daneză găseşte un străin care se ascunde în casa ei de la nord de Copenhaga. Cadavrul său este descoperit nu după mult timp. Curând sunt găsiţi alţi morţi, tuturor cadavrelor lipsindu-le diferite părţi ale corpului. Pe măsură ce inspectorul criminalist Fabian Risk şi omologul său danez Dunja Hougaard încearcă să pună cap la cap informaţiile existente, sunt târâţi într-o conspiraţie mai teribilă decât şi-ar fi putut imagina.”
Nu știu de ce a ales autorul să publice/scrie mai întâi un sequel, apoi un prequel, cert este că i-a ieșit figura. E drept că pare ușor confuză întreaga poveste cu ordinea în care au apărut/trebuie citite romanele, adică ar trebui citit mai întâi acest volum, apoi cel care a apărut primul, „Victimă fără chip” (despre care am scris, mai pe larg, pe Bookblog), deoarece acțiunea din „Victimă fără chip” se petrece la un an după cea din „Al nouălea mormânt” și adesea se fac referiri la acțiunea din acest din urmă volum, însă dacă se întâmplă să apară ambele volume la un interval rezonabil între ele, atunci nu se pierde nimic din farmec. Din contră, e o idee interesantă, nu știu dacă se va transforma și-ntr-o modă, însă nu cred că ar fi un lucru rău. Vă dau un exemplu: Lee Child a început să scrie povești cu Jack Reacher prin 1998, iar celebrul său personaj, avea pe-atunci vreo 45 de ani. Douăzeci și ceva de ani mai târziu, Jack Reacher ar trebui să fie un gigant cocârjat de vreo 65 de ani, care în niciun caz nu s-ar mai putea bate cu cinci vlăjgani deodată și să-i mai și înfrângă. Însă se pot scrie povești interconectate, în același univers, fără să trebuiască să se respecte o anumită cronologie. E drept că necesită atenție, dar nu e imposibil. Cum nu ar fi imposibil nici pentru un cititor ceva mai atent să stabilească legăturile și să-și amintească măcar chestiunile de bază.
În cazul acestor prime două volume ale seriei Fabian Risk, norocul a făcut să primesc la citit primul volum, „Victimă fără chip”, la o bucată respectabilă de timp după ce-a apărut la noi, adică tocmai prin luna august. Așa că am citit toate cele trei volumele (adică inclusiv „Minus optsprezece grade”, despre care voi scrie cât de curând, și profit de această ocazie să felicit editura Litera, care s-a întrecut pe sine și a scos trei volume de peste șase sute de pagini într-un interval de vreo 7 luni, dacă nu mă înșel, deci se poate) între 14 august și 3 octombrie, ieri, data la care am terminat volumul trei. Deci poveștile îmi sunt încă proaspete în minte și îmi mai aduc aminte niște detalii. Nu toate, e drept, căci nu stau excelent cu memoria și sunt destule personaje, plus că poveștile sunt extrem de ramificate și de complexe, așa că numai dacă te-apuci să-ți faci fișe de lectură ajungi să le reții și să le menționezi pe toate.
Dar să revenim la oile noastre: în „Victimă fără chip”, a cărui acțiune se petrece începând cu 30 iunie 2010, Fabian Risk a lăsat în urmă Stockholmul și poliția de acolo, în urma unui scandal răsunător, și-a luat frumușel familia, pe Sonja, soția, și pe cei doi copii, Mathilda și Theodor, și s-a întors în orașul natal, Helsingborg, pe coasta vestică a Suediei, la o aruncătură de băț de vecinii cu care suedezii se împacă precum șoarecele și pisica: Danemarca. Orașe înfrățite sunt Helsinborg și Helsingor, între care feribotul ce traversează strâmtoarea Oresund nu face mai mult de 25 de minute. Cunosc acest lucru, precum și multe lucruri legate de dispunerea geografică a localităților menționate în poveștile lui Ahnhem datorită jobului pe care-l practic în afară de tradus. Iar în Helsingborg, Fabian Risk dă peste un ucigaș decis să-i măcelărească toți foștii colegi de clasă. Crimele sunt atroce și pline de imaginație, se vede că autorul s-a ocupat de ecranizarea celebrelor povești cu Wallander imaginate de Henning Mankell și cred că, între ele, nu i-a scăpat niciun segment din la fel de celebra franciză Saw.
În „Al nouălea mormânt”, a cărui acțiune se petrece începând cu 15 decembrie 2009, ne întoarcem la Stockholm și aflăm detalii din culisele cazului care l-a lăsat pe Fabian Risk fără serviciu, dezonorat și înfrânt, dar și cu doi colegi morți. Nu, nu e spoiler, toate aceste detalii se regăsesc presărate prin tot volumul „Victimă fără chip”, așa că n-am de ce să mă jenez. De jenat, ar trebui să mă jenez dacă v-aș spune cine e criminalul și de ce adună organe de pe la victime, dar nu e cazul, mă abțin. Așadar, ne întoarcem un an în trecut și dăm peste un Fabian Risk pus pe fapte mari, detectiv ambițios, bățos, încăpățânat și chiar inconștient, la cum se-aruncă cu capul înainte, singur precum Chuck Norris în „Lupul singuratic”, decis să afle el cine-i criminalul și de ce-și chinuie acesta victimele cu o asemenea cruzime. Acuma, ce mi-a plăcut în mod deosebit la acest volum doi și m-a făcut să înțeleg pe undeva comparația cu Stieg Larsson a fost latura politică, sensibilă și murdară, a acestei povești. Căci politica și politicienii alcătuiesc o latură destul de importantă a subiectului acestui volum, deși, din fericire, ies destul de șifonați din această poveste. Nu zic mai mult.
Zic doar că nu prea înțeleg de ce autorul alege să insereze câte două anchete în fiecare volum, când la fel de bine ar fi putut scrie două serii separate, dedicate celor două personaje principale: Fabian Risk, în Suedia, și Dunja Hougaard, în Danemarca. Material ar fi destul și parcă poveștile ar ieși ceva mai aerisite. Parcă anchetele Dunjei au întrucâtva de suferit, din cauză că cele de care se ocupă Risk au întâietate și sunt ceva mai complexe. Iar cele două personaje principale rareori se întâlnesc, mai mult tangențial, găsindu-se doar câteva clipe față-n față. Însă, mă văd nevoit să recunosc că problemele cu care se confruntă aceste două personaje în viețile lor personale reprezintă sarea și piperul operei lui Ahnhem. Rămâne să le descoperiți și singuri, gata, nu vă mai povestesc mai multe.
În opinia mea, ca poveste polițistă cu criminali odioși și extrem de inteligenți, „Victimă fără chip” îi este superioară lui „Al nouălea mormânt”. Însă „Al nouălea mormânt” pare și mai ambițios, mai ramificat, mai întins ca arie geografică (un fel de Fabian Risk goes international) și mai alambicat, de n-am reușit să ghicesc mai nimic cale de cinci sute de pagini. Stăteam și mă holbam la păpușa aia sinistră de pe copertă și mă tot întrebam ce-i cu ea? Pe cine supraveghează ea cu ochiul ei ăla roșu de Terminator pus pe fapte rele? Ce-i cu prelevarea de organe? De ce sunt sechestrate victimele și lăsate să agonizeze zile întregi? Ce fel de om poate comite asemenea atrocități? Ce i s-o fi întâmplat în trecut, de i s-a scrântit mintea într-un asemenea hal? Și, întrebarea cea mai importantă: scriitorii care își imaginează astfel de scene, de povești și de criminali, nu cumva au și ei o mică problemă a lor? Ei zic că nu. Să-l întreb oare pe Ahnhem ce-l determină să descrie astfel de orori când ne vom întâlni, la un interviu, duminică, 6 octombrie, când autorul va fi prezent la București, la Librăria Humanitas Cișmigiu (mai multe despre eveniment/întâlnirea cu autorul, aici)? Voi ce ziceți?