Nota Goodreads: 3,90 (12 324 note)
Descrierea editurii: „După cum declară Tarantino, romanul A fost odată la Hollywood este „o regândire totală a întregii povești din film“, comică, savuroasă, uneori dură, în care a adăugat detalii diferitelor secvențe și personaje, inclusiv mai multe capitole ce dezvăluie latura aventuroasă și sinistră a cascadorului Cliff Booth (personaj interpretat în film de Brad Pitt), o paranteză narativă despre demonul hipiot Charles Manson și noi întâmplări al căror protagonist este steaua pălind Rick Dalton (personaj interpretat în film de Leonardo DiCaprio). Pe scurt, tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul de Oscar, adică imensul volum al aisbergului de dincolo de peliculă: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare. Rezultatul: o epopee a culturii americane din anii ’60, ai cărei zei și eroi descind din și aspiră la Olimpul de pe Coasta de Vest – fabrica de visuri de pe colinele Hollywoodului.”
Poate cel mai interesant aspect atunci când vine vorba de o carte ecranizată este faptul că ajungi să-ți imaginezi cum ar arăta personajele prin ochii celor care au alcătuit distribuția filmului. Ajungi astfel să identifici personaje cu actori celebri și să nu mai reușești apoi să le dezlipești unul de altul (din păcate, de exemplu, am ajuns să mi-l imaginez pe Harry Hole cu chipul lui Michael Fassbender într-unul dintre cele mai slabe roluri ale sale, în opinia mea).
Am început însă să citesc romanul lui Quentin Tarantino (apărut, ca o surpriză pentru mine, în colecția Raftul Denisei, dar magistral tradus de Iulia Gorzo, căreia parcă i s-au potrivit mănușă toate replicile celebrităților din film, dar și atmosfera magică a finalului anilor șaizeci de la Hollywood) fără să fi văzut filmul înainte. Ultimii ani au fost ca o gaură neagră pentru mine în materie de vizionat filme, apucând doar când și când să mai văd câte un serial și doar la ocazii speciale un film. Deci am rămas în urmă inclusiv cu filmele lui Tarantino, după părerea mea, unul dintre cei mai mari cineaști în viață, dar peste ale cărui filme am reușit cu grație să sar în ultimii ani. N-a fost însă cazul cu cel de față, despre care se spune că ar fi fost inițial conceput ca un roman, însă apoi celebrul regizor și-ar fi dat seama că ar funcționa mult mai bine ca film. Până la urmă, au ieșit și film, și roman. Un film care parcă pălește prin comparație cu alte filme ale sale, rămânând însă un film bun, mai ales prin comparație cu ce filme apar acum ca să fie abonate la premii, și un roman aproape la fel de bun.
Nu cred că cele două, filmul și romanul, pot fi comparate între ele. Mai degrabă se completează unul pe altul: acolo unde filmul vine cu niște detalii, romanul le ignoră sau le schimbă. Și invers. E drept că filmul, care, înainte de montaj, trecea lejer de patru ore, e posibil să fi rămas fără niște scene care au apărut în carte. Carte care păcătuiește, cred, la capitolul serial în care joacă Rick Dalton, acordându-le acelor scene, irelevante, aș zice, mult prea mult spațiu în detrimentul unor povești nu adiacente, ci poate complementare, care ar fi făcut povestea din carte mai interesantă, în timp ce filmul plusează cu un final care nu apare în carte și care îl salvează atunci când parcă începea să lâncezească.
Mulți nu au apucat să citească (sau să vadă vreun documentar) despre ce s-a întâmplat în seara aceea din august 1969 la reședința familiei Polanski, atunci când gașca de maniaci hippie a liderului de cult psihopat Charles Manson a dat buzna și a comis măcelul, asasinând-o inclusiv pe Sharon Tate, soția celebrului regizor Roman Polanski (considerat, în acel moment, cel mai pe val regizor din lume). Tarantino se joacă în stil magistral cu realitatea și propune o ucronie în care maniacii lui Manson dau buzna în altă parte și primesc ce nu se așteptau. Nu intru însă în detalii, dar pot spune că aici filmul mi-a mers la suflet.
Pe scurt, romanul și filmul lui Tarantino reprezintă o frescă a sfârșitului epocii de aur a Hollywoodului, înainte ca vremurile să se năpustească precum un tăvălug și să schimbe complet paradigma (șomaj, revolte, războaie, frământări sociale, revoluții culturale, etc.), dând o lovitură cruntă acelor vremuri în care aparența era mult mai importantă decât esența și-n care iluzia era adesea preferată în detrimentul realității. Este povestea unui actor fictiv aflat la apus de carieră, cel care n-a putut să accepte schimbările din mers ale industriei de film și care, astfel, a căzut nu în dizgrație, ci într-un relativ anonimat. Dependent de alcool, primind tot timpul roluri de personaj negativ care și-o ia pe coajă la final de la eroul pozitiv al serialului sau filmului în care joacă, pălind astfel pe lângă acesta, cărat de colo-colo cu o mașină fițoasă de către propria dublură în filme (splendid interpretat în film de Brad Pitt) și ajungând, seară de seară, să-și înece amarul în băutură, el, Rick Dalton, ajunge nu doar să primească o palmă metaforică de la impresarul Marvin Schwarz, care îl va trezi la realitate (alături de amplele discuții cu surprinzător de matura actriță de opt ani cu care împarte platoul la noul serial), ci și o mână de ajutor care l-ar putea să-și relanseze cariera.
Omagiu, cum spuneam, al finalului epocii de aur a Hollywoodului, cu culoare multă, mașini fițoase ai căror producători încă nu știau sau ignorau că petrolul nu este o resursă nelimitată și nici că mediul o va lua razna peste niște ani, petreceri extravagante, case extrem de scumpe cocoțate pe dealurile din jurul Los Angelesului, bulevarde pline cu nenumărați actori și actrițe celebri pe metru pătrat, cinematografe tot timpul pline, scandaluri peste scandaluri, mici detalii picante de pe platourile de filmare sau din culisele pre- sau post-producției de filme (e magistrală scena din bar, apărută doar în carte, în care Rick Dalton taie în carne vie în propria iluzie și îi spune pe șleau colegului de platou James Stacy cum au stat de fapt lucrurile cu o potențială alegere a sa într-un rol care l-ar fi făcut și mai celebru), asupra cărora bântuie amenințător spectrul cultului criminal al lui Charles Manson, A fost odată la Hollywood, filmul și cartea, trebuie luate împreună și nedespărțite, pentru a-ți face o idee aproape completă asupra a ceea ce-a încercat Quentin Tarantino să facă.