Dacă ți-au plăcut: Misterul ulmului, de Tana French, Omul de cretă, de C.J. Tudor, Mr. Mercedes, de Stephen King
Câștigător al premiului pentru debut acordat de CAPITAL CRIME & AMAZON PUBLISHING
Finalist al BARRY AWARD
Unul dintre cele mai bune thrillere din 2020 pentru The New York Times și The Sunday Times
Toate romanele polițiste respectă niște reguli simple. Grant McAllister, autor de policieruri și profesor de matematică, le-a descoperit pe toate. În urmă cu mai bine de treizeci de ani. Acum, el duce o viață liniștită și retrasă pe o insulă din Mediterana. Până când îi bate la ușă Julia Hart, un editor tânăr și ambițios care vrea să îi republice o carte.
Numai că, în timp ce redactează paginile vechi, Julia își dă seama că acestea s-ar putea să conțină indicii ale unei crime reale. Una care a rămas nerezolvată trei decenii.
Și, dacă tânăra vrea să rezolve acest mister, trebuie să câștige un adevărat duel al inteligențelor, o luptă dificilă cu un adversar periculos și machiavelic.
„Neapărat trebuie să citiți acest omagiu super-inteligent adus genului inventat de Agatha Christie. E plin de stil, ingenios și foarte amuzant!“ Sunday Mirror
„Amețitor, fermecător, o porție consistentă de thriller, o doză de bibliofilie, tensiune ca în Talentatul domn Ripley, o intrigă care te lovește ca un bici cu fiecare pagină. Când ați citit ultima dată un thriller cu adevărat original? Acum aveți ocazia.” A. J. FINN
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Opt Detectivi
Alex Pavesi
Megan s-a adăpostit pe partea umbrită a casei. Din mijlocul tufelor de flori în care stătea, s-a sprijinit de casă și a închis ochii. Pe undeva aproape se auzea un sunet slab, constant:
Pic. Pic. Pic.
Părea să vină din spatele ei. A crezut inițial că era sunetul chitarei, reverberând prin pereți, dar nu era sufficient de melodios. Era foarte slab – aproape că nici nu era –, dar îl putea auzi la fel de precis cum simți o pietricică în pantof.
Pic. Pic. Pic.
S-a întors și a privit în sus. Printr-un grilaj de fier forjat vedea o muscă ce se izbea constant de fereastra închisă de la dormitorul lui Bunny. Cel de lângă camera ei, la ultimul etaj al casei. Era doar o muscă, încercând să evadeze; apoi a văzut că erau două. De fapt, trei. Acum patru. Un roi de muște, încercând să iasă din cameră. Colțul ferestrei era negru, înțesat de ele. Și le putea imagina cu ușurință pe cele care zăceau moarte pe pervaz. A găsit o pietricică pe jos și a aruncat-o-n geam; norul negru s-a împrăștiat când piatra a lovit fereastra, dar niciun zgomot nu a venit dinăuntru. A încercat din nou, fără a-și putea trezi gazda, care dormea în continuare.
A devenit tot mai nerăbdătoare și a luat un pumn de pietricele, aruncându-le una câte una până când nu mai avea nimic în palme. A ocolit casa, a trecut peste pragul de la intrare, a pășit de-a lungul coridorului până la baza scărilor, unde Henry, luat pe nepregătite de apariția ei bruscă, a scăpat chitara, care a făcut zdrang pe podeaua albă și rece.
— Cred că ar trebui să-l trezim pe Bunny.
Vedea că e îngrijorată.
— Crezi că a pățit ceva?
De fapt, era furioasă.
— Cred că ar trebui să verificăm.
A început să urce scara. Henry venea în urma ei când a văzut ceva ce a făcut-o să se oprească și să strige. Din instinct, Henry a prins-o în brațe. O manieră în care încercase să o liniștească, dar atât de neîndemânatic, încât au rămas blocați, incapabili să se miște.
— Dă-mi drumul!
L-a împins cu cotul și a fugit sus pe scări, iar odată ce umerii ei nu i-au mai blocat perspectiva, Henry a văzut ce-o făcuse să strige: o baltă de sânge ce pornea de sub ușa camerei lui Bunny până la buza treptelor, spre el.
Niciunul din ei nu mai văzuse vreodată atâta sânge. Bunny zăcea întins cu fața în jos pe cearșaf. Plăselele unui cuțit îi ieșeau din spate, de unde pornea o dâră roșie ce se întindea până la marginea de jos a patului. Lama dispărea aproape cu totul în spinarea lui Bunny; între mânerul cuțitului și spatele lui nu se vedea decât o fâșie argintie, ca licărul lunii printre draperii.
— Direct în inimă, a zis Megan.
Mânerul ar fi putut la fel de bine să fie un orologiu solar, iar cadavrul să indice, fără să știe, trecerea timpului.
Se apropie de pat, ocolind băltoacele de sânge de pe podea. În momentul în care era foarte aproape de cadavru, Henry o opri:
— Crezi că e bine să faci asta?
— Trebuie să verific.
Își apăsă, complet absurd, două degete pe gâtul lui Bunny. Nu avea puls. A dat din cap.
— Nu poate să fie adevărat.
În stare de șoc, Henry se așeză pe marginea saltelei; greutatea lui făcu petele de sânge să pornească spre el, iar el a sărit în sus, ca trezit dintr-un coșmar. S-a uitat la ușă, apoi s-a întors la Megan.
— Ucigașul s-ar putea să fie încă aici, a șoptit Henry. Mă duc să verific celelalte camere.
— Bine, i-a răspuns Megan șoptit; și, fiind actriță, șoapta ei fusese la fel de clară ca și când ar fi vorbit cu o voce normală. Era aproape sarcastică. Și verifică să vezi dacă toate ferestrele sunt închise.
-Așteaptă aici, i-a zis Henry. Și a plecat.
A încercat să respire adânc, dar aerul din încăpere era deja împuțit, iar cele câteva muște premonitorii continuau să se izbească de geam, de marginea zilei caniculare. Probabil că se plictisiseră deja de cadavru. S-a dus la geam și l-a deschis câțiva centimetri. Muștele au zburat pe dată, topindu-se în albastrul cerului, ca firele de sare amestecate în ciorbă. Cum stătea acolo, împietrită din pricina șocului, îl auzea pe Henry verificând camerele din apropiere, deschizând șifoniere și uitându-se pe sub paturi
A apărut din nou în pragul ușii, cu o privire dezamăgită.
— Nu e nimeni aici.
— Ferestrele erau închise, toate?
— Da, le-am verificat.
— Așa m-am gândit și eu. Bunny închisese totul, compulsive aproape, înainte să mergem să luăm prânzul. L-am privit.
— Dar alea două uși sunt încuiate?
A arătat spre cele două uși de la balconul din spatele ei. Megan s-a apropiat de ele și-a tras de clanțe. Erau zăvorâte pe dinăuntru sus, jos și la mijloc.
— Da, a zis.
S-a așezat pe marginea patului, ignorând complet sângele care se împrăștia.
— Henry, știi ce înseamnă asta?
S-a încruntat.
— Înseamnă că probabil au ieșit pe scară. Voi încuia toate ușile și ferestrele de la parter. Stai aici, Megan.
— Așteaptă, a dat să zică, însă el deja dispăruse.
I-a auzit picioarele desculțe tropăind cu un sunet deloc melodios pe treptele albe și dure precum clapele de pian, apoi oprindu- se, odată ajuns la cotitura scării, și sprijinindu-se, cu un sunet sec, cu palma de perete, apoi i-a auzit foiala la etajul de jos.
A deschis un sertar din comoda de lângă partea de pat a lui Bunny: nu era nimic acolo în afară de un ceas de aur și lenjerie intimă.
În altul erau jurnalul și pijamalele sale. Adormise îmbrăcat, bineînțeles. A scos jurnalul și a răsfoit paginile. Ultima notație era de acum aproape un an. L-a pus la loc. Apoi s-a uitat la ceasul ei.
Cât timp trebuia să mai stea acolo, tolerând aerul de om stăpân pe situație afișat de Henry, înainte să coboare și să îl înfrunte?
Cu fiecare ușă pe care Henry o închidea, casa devenea tot mai caldă, așa că, deși începuse totul în grabă, acum se mișca încet și metodic, respirând adânc și trecând prin fiecare cameră de mai multe ori pentru a se asigura că nu-i scăpase nimic. Organizarea casei îl amețea și se întreba cum de ajunsese Bunny să locuiască singur în ditamai hardughia. Niciuna dintre camere nu părea să fie de aceeași mărime sau formă, iar multe dintre ele nu aveau niciun geam.
— Nu lumină, ci mai degrabă întunericul vizibil. Probabil că asta faci când ai bani, și-a zis Henry.
S-a întors în salon, unde a găsit-o, așezată pe scaunul pe care stătuse el și fumând o țigară din pachetul lui. A simțit că poate ar trebui să spună ceva jucăuș, pentru a amâna, fie și doar pentru o clipă, confruntarea cu realitatea.
— O chitară și-o altă tunsoare dac-ai avea, și-ar fi de parcă m-aș uita-n oglindă, a zis el.
Megan nu a răspuns.
— Au plecat, a spus Henry. Sunt multe ferestre și uși aici jos, desigur. Ar fi putut ieși pe oriunde ar fi vrut.
Încet, a lăsat țigara într-o scrumieră și a apucat un cuțit mic pe care l-a pus alături. Henry nici nu-l observase, doar un alt obiect subțire, amestecându-se în camera puțin decorată. S-a ridicat în picioare și a îndreptat lama spre el, cu vârful spre pieptul lui Henry.
— Nu te mișca, i-a zis pe un ton scăzut. Stai acolo. Avem de vorbit.
Henry a dat să se îndepărteze. Dosul genunchilor i s-a lovit de scaunul așezat față în față cu al ei și s-a răsturnat în el. Megan s-a ridicat ca un arc declanșat de mișcare lui bruscă, iar preț de un moment Henry s-a simțit lipsit putere, strângând disperat brațele scaunului. Dar ea a rămas pe loc.
— Ai de gând să mă omori, Megan?
— Doar dacă mă obligi.
— Nu aș putea niciodată să te oblig să faci ceva. A oftat. Îmi poți da o țigară? Mă tem că dacă mă întind eu însumi după una o să-mi pierd un deget sau două. Aș sfârși prin a-mi fuma propriul deget, ca pe un trabuc.
A scos una din pachet și i-a aruncat-o; Henry a prins-o și a aprins-o cu grijă.
— Ei bine, a zis el. Ai căutat motiv de ceartă toată după-amiaza, dar îmi imaginam ceva mai civilizat decât asta. Care-i faza?
Megan a vorbit cu încrederea celui care și-a depășit în iscusință inamicul.
— Încerci să pari calm, Henry, dar mâinile-ți tremură.
— Poate mi-e frig. Mi se pare mie sau vara spaniolă e puțin cam răcoroasă anul ăsta?
— Și totuși, ești transpirat leoarcă.
— Ce crezi? Ai un cuțit îndreptat spre capul meu.
— E un cuțitaș, iar tu ești ditamai omul. Și nu e nici pe departe lângă capul tău. Transpiri tot fiindcă ți-e teamă nu cumva să fii dat în gât, nu pentru că ai impresia că o să te rănesc.
— Ce vrei să spui?
— Ei bine, iată faptele. Sunt cinci camere sus. Toate au gratii la geamuri. Bare negre, groase, genul pe care-l vezi în desene animate. Două dintre camere au uși care duc la balcoane, iar ambele uși erau încuiate. Ferestrele, la fel. Tu însuți le-ai verificat tocmai adineauri. E o singură scară care duce sus, la etaj, asta de aici. E corect ce zic?
Henry dă din cap că da.
— Atunci, oricine l-a ucis pe Bunny trebuie să fi urcat pe aici.
A arătat spre capătul aflat în umbră al scărilor, și pentru o clipă, cât s-au uitat într-acolo, ochii li s-au izbit de întuneric.
