Premii: Petrona 2016
Nominalizări: Bohkandlerprisen 2013
Nota Goodreads: 4,12 (3 360 note)
Descrierea editurii: Foarte aproape de locuinţa lui Wisting, un bărbat este găsit mort în propria-i casă. Legiştii estimează că zace fără suflare în faţa televizorului, de patru luni, iar poliţia nu are motive să creadă că ar fi o moarte suspectă. De aceea, cazul lui nu primeşte atenţie din partea presei, mai ales că bărbatul a dus o viaţă foarte retrasă. Doar Line, fiica jurnalistă a lui Wisting, hotărăşte să-i dedice un articol.
În timp ce Line se documentează, poliţiştii găsesc într-un luminiş cadavrul unui alt bărbat. Şi acesta pare să zacă mort de multă vreme. Iar ceea ce se descoperă asupra lui declanşează una dintre cele mai ample operaţiuni de căutare din istoria poliţiei norvegiene. Însă, pentru succesul operaţiunii, este esenţial ca presa să nu afle nimic despre această descoperire extrem de neobişnuită.
Într-un articol precedent povesteam despre spectaculoasa transformare sau mai bine zis accelerare a acțiunii din volumele care urmează după primul roman al lui Jørn Lier Horst apărut la noi, Casa de vacanță (despre care am scris aici parcă acum o eternitate), a cărui intrigă beton și cumplit de complicată este oarecum umbrită de un ritm chinuitor de lent pe alocuri. Însă iată că fostul anchetator norvegian care s-a folosit din plin de bogata experiență a acelor ani pentru a-și imagina nu doar intrigile, ci și procedurile, a decis să crească miza odată cu acest al nouălea roman din serie despre care vreau să vă vorbesc în continuare: Omul cavernelor.
Ce înseamnă că a crescut miza? Păi, în primul rând este vorba de un criminal în serie. Și nu unul care omoară doi-trei oameni și se cumințește, nici unul care o ia razna dintr-odată și omoară câțiva trecători la întâmplare, ci unul metodic, calculat și maniac, al cărui numeros șir de cadavre se întinde până în urmă cu câteva zeci de ani, de ambele părți ale Atlanticului. Mai precis, poliția din Norvegia se confruntă cu un criminal în serie urmărit nici mai mult, nici mai puțin decât de FBI. Deci firește că, întrucât poliția din Norvegia nu se mai confruntase niciodată cu un criminal în serie, din SUA sosesc valvârtej doi agenți FBI specializați taman în prinderea unor astfel de făptași, ba, mai mult, ambii au fost pe urmele acestui odios ucigaș vânător de studente și pe care fuseseră gata-gata să-l prindă. Viclean însă și cu origini norvegiene, acesta s-a retras în friguroasa Norvegie, dar nu pentru a-și pierde urma, ci pentru a deveni primul criminal în serie cu care se va confrunta bogata țară nordică.
Ce nu știe el însă este că acei doi agenți FBI care îl rataseră la mustață în America se vor alia acum cu celebrul William Wisting, care, după ce și-a recăpătat nu doar respectul celor din jur, ci și stima de sine puternic afectată după scandalul falsificării probelor din precedentul volum, este mai pornit ca oricând să facă dreptate și să-l prindă pe cel căruia îi place nu doar să omoare, ci și să-și însușească identitatea victimelor pe care le ucide.
Ajutat de cei doi agenți FBI cu o bogată experiență în spate în materie de criminali în serie (doar se știe unde se află cei mai mulți criminali în serie, nu?), dar și, la un moment dat, de fiica sa, vajnica Line, care pare că își găsește o adevărată vocație de aici înainte în a adulmeca subiecte senzaționale ce par cel mult banale inițial, William Wisting pornește o adevărată vânătoare a criminalului. Și aici am ajuns la al treilea motiv pentru care am zis că autorul a crescut miza: nu, agenții FBI nu vor rămâne în Norvegia pentru a mai prinde criminali, însă Line, fiica lui Wisting, de la a cărei idee pleacă de fapt intriga generală, capătă un rol din ce în ce mai important în anchetele conduse de tatăl ei. Pentru că într-o țară cu puțini locuitori cum e Norvegia, ai cărei cetățeni se află la doar două strângeri de mână de-a se cunoaște toți între ei, dar mai ales într-un oraș mai mic cum e cel în care are loc acțiunea romanelor lui Horst, e aproape imposibil ca două anchete diferite să nu ajungă la un moment dat să se intersecteze una cu alta. Cum va fi cazul în episodul următor, Adevăruri ascunse. Dar despre asta, data viitoare, firește.
Ziceam data trecută că voi aminti cu acest prilej și de excelentul serial Wisting: ei bine, Sven Nordin pare croit de la natură să-l interpreteze magistral pe William Wisting, Theei Green Lundberg îi vine ca o mănușă rolul lui Line, iar în primele cinci episoade ale primului sezon, care ecranizează Omul cavernelor, Carrie-Anne „Trinity” Moss face un rol de zile mari în rolul agentei FBI Maggie Griffin pornită în cruciada prinderii criminalului Godwin. Mi s-a părut un pic ciudată logica pentru care serialul începe cu intriga din volumul nouă, apoi continuă cu cea din volumul opt, însă am înțeles totuși motivul: una e să ecranizezi urmărirea și prinderea unui criminal în serie la care pun umărul și doi agenți FBI, și alta e să începi cu doborârea unui inspector de poliție pentru măsluirea unor probe dintr-un caz vechi de șaptesprezece ani (căci partea a doua a primului sezon se ocupă, fidel de data asta, de povestea din volumul opt al seriei, Câinii de vânătoare). Așadar, vă recomand cu căldură atât serialul, cât și volumele, firește.
O serie începută cu volumul șapte și cu o poveste complicată și bine scrisă, deși cam lentă pe alocuri, părea să nu aibă cine știe ce succes la noi. Însă, așa cum am scris și mai sus, autorul nu doar că accelerează ritmul, introduce noi personaje sau începe să-l chinuie tot mai tare pe Wisting, ci și accelerează ritmul și lărgește aria în care au loc poveștile. Dublate (aceste povești) de o ecranizare fidelă, eu zic că merg de minune mână în mână și abia aștept atât să văd noul sezon, cât și să citesc noul roman cu Wisting achiziționat nu demult de Editura Trei. Iar data viitoare vă voi povesti despre cum un seif dint-un subsol dezgroapă secrete ce pun în mișcare o acțiune care va pune la grea încercare mintea cititorului. În Adevăruri ascunse.
