Amaia Salazar, o tânără polițistă din nordul Spaniei, este invitată la un training FBI în Quantico, Virginia. Bântuită de propriul trecut și având deja la activ capturarea pe cont propriu a unui atacator în serie, Amaia nu este un cadet tipic. Agentul FBI Aloisius Dupree este bine informat în legătură cu abilitățile, cu intuiția și capacitatea ei de a înțelege răul demonic. Acum are nevoie de ajutorul ei în prinderea criminalului în serie supranumit de presă și investigatori „compozitorul”, dar și în rezolvarea unui caz mai vechi, care continuă să-l obsedeze.
Din New Jersey până în Oklahoma și Texas, victimele compozitorului sunt familii întregi anihilate în contextul haosului pe care îl provoacă dezastrele naturale, iar corpurile lor sunt găsite printre ruine, întotdeauna așezate cu capul spre nord. Dupree și Amaia îi iau urma, iar aceasta îi conduce la New Orleans.
În orașul devastat de uraganul Katrina, echipa formată din agenți FBI și polițiști locali se confruntă cu dezastrul, cu tragedia umană și cu incapacitatea autorităților de a răspunde unei catastrofe naturale fără precedent. Și în tot acest timp, misticismul specific lumii mlaștinilor din Louisiana își găsește corespondența în misticismul pădurii întunecate din Baztán, locul de baștină al Amaiei.
„Amatorii de thrillere cu tentă supranaturală vor savura cartea lui Dolores Redondo și vor aștepta nerăbdători următorul titlu.“ New York Journal of Books
„Un gen de carte mai sofisticat decât convenționalul roman polițist… Captivant, atractiv, bine documentat și structurat, sobru, neobișnuit și actual.“ El Periódico
„Dolores Redondo spune povești străvechi cu o voce hipnotică.“ The New York Times Book Review
„O protagonistă fascinantă.“ Isabel Allende
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
PROLOG
Elizondo
Când Amaia Salazar avea doisprezece ani s-a pierdut în pădure timp de șaisprezece ore. Au găsit-o în zorii zilei, la treizeci de kilometri în direcția nord, de poteca de la care se abătuse. Pierdută în ploaia deasă, cu hainele înnegrite de fum și pârlite pe alocuri, ca ale unei vrăjitoare medievale scoase dintre flăcările rugului, contrastând cu pielea albă, curată și rece de parcă ar fi ieșit dintre ghețuri.
Amaia a susținut mereu că nu-și amintește mai nimic din acea întâmplare. Părăsise poteca, apoi filmul din memoria ei dura abia câteva secunde în care se repetau niște imagini. Derularea vertiginoasă a amintirilor îi crea senzația praxinoscopului lui Reynaud, unde succesiunea acelorași imagini în mișcare sfârșea prin a crea efectul imobilității. Uneori se întreba dacă umblase prin pădure, ori poate nu făcuse altceva decât să se așeze acolo și să stea nemișcată, fixând cu privirea un singur copac, până când creierul ei a suferit un soi de hipnoză, întipărindu-i pentru totdeauna în minte silueta lui primitivă și maternă. Fusese o dimineață de duminică obișnuită, ieșise la plimbare cu câinele ei, Ipar, și cu grupul de amatori de drumeții din Aranza, în care se înscrisese în primăvara trecută. Îi plăcea pădurea, dar se înscrisese mai ales pentru a o mulțumi pe mătușa Engrasi, care de luni de zile o tot bătea la cap că trebuie să iasă mai mult. Amândouă știau foarte bine că nu putea să iasă prin sat. În ultimul an, drumurile lor se restrânseseră până la mersul și venitul de la școală și la însoțirea mătușii la biserică în fiecare duminică. În restul timpului, stătea în casă, așezată în fața focului, citind sau făcându-și lecțiile, ajutându-și mătușa la curățenie sau la gătit. Orice scuză era bună pentru a nu păși dincolo de pragul ușii. Orice motiv era bun pentru a nu trebui să se confrunte cu ceea ce se petrecea în sat.
Mereu a zis că-și amintește doar că a stat cu privirea pierdută pe un copac, că nu-și amintește nimic altceva…, chiar dacă asta nu era foarte sigur. Continua să-și amintească de copac, dar și de furtună… și de casa din mijlocul pădurii.
Când și-a revenit în simțiri, l-a văzut pe tatăl ei lângă patul de spital. Chipul palid, părul lipit de frunte, udat de ploaie. Cuta roșie de pe pleoape de la atâta plâns. Când ea a deschis ochii, s-a aplecat protector asupra ei, cu fața răvășită de îngrijorare, dar și cu o ușoară expresie de ușurare. Gestul lui i-a provocat un val de tandrețe și a fost cât pe ce să se înece de emoție. Îl iubea, așa cum îl iubise mereu. A vrut să-i spună asta, dar exact atunci a simțit atingerea ușoară a buzelor lui calde care-i șoptea la ureche:
– Amaia, să nu spui nimănui. Fă-o pentru mine, dacă ții la mine. Nu spune nimic. Toată iubirea pe care o simțea și o simțise mereu pentru el i-a încleștat pieptul, aproape dureros. Cuvintele destinate a-i spune cât de mult îl iubea au murit înăuntrul ei și au rămas ca o amintire dureroasă, lipite de corzile sale vocale. A încuviințat, incapabilă să scoată vreun sunet, și tăcerea ei s-a transformat în ultimul secret pe care avea să-l păstreze pentru tatăl ei și în motivul pentru care a încetat să-l mai iubească.
PARTEA ÎNTÂI
„Compozitorul se gândește tot timpul la piesa lui neîncepută.“
Stravinski
„Morții fac și ei ce pot.“
Engrasi Salazar
ALBERT ȘI MARTIN
Brooksville, Oklahoma
Albert
Albert avea unsprezece ani și nu era un copil rău, dar în ziua crimelor nu a ascultat de părinții săi. Nu a făcut-o pentru că îi plăcea să iasă din vorba lor, ci pur și simplu pentru că se gândise că nu se va întâmpla nimic, așa cum fusese în cazul celorlalte avertizări. De ore bune, previziunile meteorologice anunțau apropierea unei furtuni puternice, vânturile calde și reci care se ciocneau în înalt aveau să coboare pe pământ sub forma unei tornade. Maică-sa ținea televizorul din bu
cătărie cu volumul la maximum, chiar dacă aceleași știri se repetau în buclă, și vai de cel căruia i-ar fi dat prin cap să dea sonorul mai încet sau să schimbe canalul. Părinții săi luau foarte în serios tema tornadelor, iar Albert nu înțelegea de ce. Până la urmă, casa lor nu fusese niciodată afectată de vreo tornadă. Așa că, în dimineața în care le spusese că se înțelesese cu Tim, copilul familiei Jones, să meargă să se joace la acesta acasă, au refuzat categoric să îl lase. În urmă cu trei ani, ferma familiei Jones fusese devastată de o furtună și nu exista nici un motiv să creadă că așa ceva nu se putea repeta. Subiect închis. Vor sta cu toții acasă și vor coborî în refugiu, imediat ce vor suna alarmele.
Albert nu a protestat. A mâncat micul-dejun, și-a lăsat cana în chiuvetă și a șters-o pe ușa din spate. Făcuse deja jumătate din drumul dintre casa lui și cea a familiei Jones, când și-a dat seama că se întâmplă ceva ciudat. Norii care acoperiseră cerul încă de la primele ore ale dimineții se deplasau acum în mare viteză; soarele se strecura printre ei, proiectând pe pământ siluete de lumină și umbră. Nimic nu mișca la nivelul solului, liniștea stăpânea câmpurile, utilajele agricole zăceau în hambare, păsările amuțiseră. A ciulit urechile și a auzit doar un câine urlând în depărtare; ori poate că nu era un câine? Zărise deja ferma familiei Jones când au început primele rafale de vânt. Speriat, a luat-o la fugă, a urcat treptele verandei și a bătut la ușă cu toate puterile. Nu a răspuns nimeni. A dat ocol casei, până la ușa din spate, care era mereu descuiată, dar nu și astăzi. Apărându-și ochii de soare cu palmele, a scrutat cu privirea prin fereastra bucătăriei. Nu era nimeni. Atunci a început să o audă. A făcut doi pași în spate și a aruncat o privire în partea laterală a casei. Tornada înainta șuierând peste câmpurile pustii ca un monolit de întuneric sinistru, aducând cu sine praf, negură și distrugere. Pentru o clipă, Albert a încremenit, admirând-o, hipnotizat de înaintarea ei hotărâtă în direcția fermei și uluit de forța magnetică, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi de la panică și de la nisipul din aer. A privit în jur, căutând un loc unde să fugă, unde să se adăpostească.
Familia Jones avea un adăpost, parcă în partea din față a casei, dar nu era sigur, și oricum era prea târziu să se mai întoarcă acolo. A luat-o la fugă spre cotețul găinilor, s-a mai uitat o dată în urmă și a văzut cum monstrul înainta tot mai mult, apoi a continuat să alerge până la micul acaret, în timp ce se ruga să nu fie încuiat. A tras de zăvorul rudimentar – o bucată de lemn ce oscila prinsă într-un cui și se fixa într-o scobitură din tocul ușii. A închis zăvorul după el. Pentru o clipă, l-a învăluit un întuneric absolut, până când a început să vadă lumina slabă ce se strecura printre scânduri, în timp ce continua să gâfâie, aproape sufocat de la alergare și de mirosul de pene și găinaț. Și-a pipăit buzunarul în căutarea inhalatorului, în timp ce cu ochii minții îl vedea pe masă, lângă televizor. Chinuindu-se să-și stăpânească plânsul, auzea bestia urlând afară. O fi trecut momentul ei culminant? Se îndepărta deja? S-a întins pe jos, fără să țină cont de găinațurile moi și albicioase care i-au îmbibat pânza pantalonilor și a scrutat printre scânduri. Dacă furtuna își schimbase direcția pentru un timp, o făcuse doar pentru a reveni cu și mai multă forță. A văzut-o cum se apropia străbătând pajiștea ca o creatură vie, compusă din tot ceea ce târa cu ea din locurile pe unde trecuse. Și-a întors privirea spre interiorul cotețului și abia atunci, cu ochii obișnuiți deja cu semiîntunericul, a văzut păsările. Găinile stăteau claie peste grămadă, formând un grup tăcut și compact într-unul dintre colțurile cotețului. Știau că urmau să moară și în clipa aceea a știut și el. Tremurând din cap până în picioare, s-a târât spre găini, s-a ghemuit cât de tare a putut și s-a îngropat printre ele, doar un moment, exact înainte ca furtuna să lovească ferma. Supunerea tăcută cu care găinile își acceptaseră destinul a explodat într-o văicăreală de cotcodăceli lungi și profunde, asemănătoare țipetelor omenești de panică adâncă. Albert a țipat și el, chemându-și mama, simțind aerul care-i țâșnea din plămâni și având în minte micile alveole pe care medicul i le arătase într-un desen, strânse în ele însele, incapabile de a primi oxigen. Dar chiar și așa, a urlat, golindu-se pe dinăuntru, concentrându-se să audă acel țipăt ce-i părea al unui copil foarte mic. Și-a dat seama că venise sfârșitul, atunci când, o clipă mai târziu, nu a reușit să se mai audă, căci răgetul bestiei de afară acoperea totul. Tot ce a mai simțit înainte ca cotețul să se prăbușească peste el, a fost căldura urinei ce i se scurgea de-a lungul picioarelor.