Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite.
Apoi, una dintre ele dispare.
Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependentă de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică.
Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu.
Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legătură dintre familie și destin.
„Nu e doar un mystery pe care nu-l poți lăsa din mână, ci și un roman profund și puternic al unei scriitoare care dovedește o imensă compasiune față de propriile personaje. Un râu lung și luminos te duce cu gândul la cele mai reușite opere ale lui Dennis Lehane sau David Simon. M-am trezit zăbovind îndelung la ultimele pagini, căci pur și simplu îmi doream să nu se mai termine. Mi-a plăcut enorm această carte!” PAULA HAWKINS, autoarea romanului Fata din tren
„Un râu lung și luminos este un roman remarcabil de profund și emoționant despre legături de familie și răni din copilărie imposibil de vindecat. Este, de asemenea, un mystery fascinant și cu un ritm perfect. Mi-a plăcut la nebunie fiecare pagină!” DENNIS LEHANE, autorul romanului Shutter Island
„Inteligent meșteșugit. […] Cu o pleiadă de personaje puternice și o intrigă plurivalentă, acest roman va satisface atât gusturile amatorilor genului, cât și ale celor care apreciază ficțiunea literară.” Publishers Weekly
AUTOR(I): LIZ MOORE
TIP COPERTĂ: SOFTCOVER
ISBN: 9786067939552
FORMAT: 13 X 20 CM
EDITURA: CORINT
AN APARIȚIE: 2021
NUMĂR PAGINI: 576
TRADUCERE: CARMEN ION
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
ACUM
UN CADAVRU PE ȘINELE DIN GURNEY STREET. SEX feminin, vârsta incertă, supradoză probabil, zice dispecerul.
Kacey, îmi spun. E o zvâcnire, un reflex, ceva ascuțit și subconștient care trăiește în mine și transmite același mesaj către baza creierului meu de fiecare dată când se raportează găsirea unui cadavru de femeie. Și pe urmă, acea parte mai rațională din mine intervine târându‑se letargic, neinspirat, un soldat supus și posac ce îmi reamintește probabilitățile și statisticile: nouă sute de victime ale supradozelor înregistrate anul trecut în Kensington. Kacey nu s‑a numărat printre ele. Mai mult decât atât, mă ia la rost santinela, pari să fi uitat îndatoririle unui profesionist. Îndreaptă‑ți umerii! Afișează un mic zâmbet! Păstrează‑ți fața relaxată, nu te încrunta, nu îți sălta bărbia! Fă‑ți treaba!
L‑am pus pe Lafferty să răspundă la stația radio toată ziua, ca să se obișnuiască. Acum dau din cap spre el, iar el își drege glasul și se șterge la gură. E agitat.
— 2613, zice el.
Numărul mașinii noastre. Corect.
Dispecerul continuă. Apelul a fost anonim. Efectuat de la un telefon cu fise, unul dintre cele care încă se mai înșiră pe Kensington Avenue, și singurul, din câte știu eu, încă funcțional.
Lafferty se uită la mine. Eu mă uit la el. Gesticulez. Mai mult. Cere mai multe lămuriri.
— Am înțeles, spune Lafferty în stație. Terminat.
Incorect. Ridic stația radio la gură. Pronunț cuvintele clar.
— Alte informații de localizare? întreb.
*
Termin conversația și îi mai dau câteva indicații lui Lafferty, amintindu‑i să nu se teamă să discute simplu și direct cu dispeceratul – mulți agenți începători au ten‑ dința de a vorbi într‑un mod pompos, masculin, deprins probabil din prea multe filme văzute la cinema ori din serialele TV – și să extragă cât mai multe detalii cu putință.
Dar, înainte să apuc să termin, Lafferty mă întrerupe și repetă: Am înțeles.
Mă uit la el.
— Excelent! îi răspund. Mă bucur că ai priceput!
Nu îl cunosc decât de o oră, dar am senzația că l‑am ghicit. Îi place să vorbească – am aflat deja despre el mai multe decât va afla el vreodată despre mine – și vrea să pară altfel decât este. Un aspirant. Cu alte cuvinte, un prefăcut. Un om atât de înspăimântat de ideea de a i se spune că e sărac, slab de înger ori prost, încât nu e dispus să‑și recunoască niciodată carențele. Eu, pe de altă parte, sunt foarte conștientă că trăiesc în sărăcie. Mai mult ca oricând acum, când cecurile de la Simon au încetat să mai vină. Dar slăbiciuni am? De bună seamă, cel puțin în anumite privințe: sunt încăpățânată, probabil, îndărătnică precum un catâr, refuz orice ajutor, chiar și atunci când mi‑ar prinde bine. Temătoare și fizic: nu sunt primul polițist care să se arunce în bătaia glonțului pentru a‑și salva un prieten, și nici primul care să se ofere să pornească în urmărirea unui atacator aflat pe fugă. Săracă: da. Slabă de înger: da. Proastă: nu. Proastă nu sunt.
ÎN DIMINEAȚA ASTA AM ÎNTÂRZIAT LA APEL. DIN NOU. Mi‑e rușine să recunosc că este pentru a treia oară în ultima lună, și urăsc să întârzii. Mai mult ca orice, un bun agent de poliție este punctual. Când am intrat în zona comună a clădirii – un spațiu banal, luminos, lipsit de orice mobilier și împodobit doar cu niște afișe ce se cojesc pe pereți –, l‑am găsit pe sergentul Ahearn așteptându‑mă cu brațele încrucișate la piept.
— Bine ai venit, Fitzpatrick! a zis el. Astăzi vei patrula cu Lafferty în mașina 2613.
— Cine e Lafferty? am întrebat pe negândite și fără intenția de a glumi.
În colțul încăperii, Szebowski a scos un hohot de râs răsunător.
Ahearn mi‑a răspuns, arătând cu degetul:
— Ăsta e Lafferty.
Da, iată‑l, Eddie Lafferty, în a doua lui zi de muncă la secție. Stătea în capătul opus și se uita la raportul lui de activitate, gol. Mi‑a aruncat o privire scurtă, temătoare. Pe urmă s‑a aplecat, de parcă zărise ceva murdar pe pantofii proaspăt lustruiți, strălucitori. Și‑a mușcat buzele. A fluierat ușor. La acel moment, aproape că mi‑a părut rău pentru el.
Și pe urmă a urcat în scaunul pasagerului.
*
Fapte aflate despre Lafferty în prima oră petrecută împreună: are patruzeci și trei de ani, cu unsprezece mai mult decât mine. A intrat târziu în poliția din Philadelphia. Până în urmă cu un an, când a trecut testul de admitere, a lucrat în construcții. (Spatele e de vină, zice Eddie Lafferty. Îmi dă de furcă și acum uneori. Dar să nu spui la nimeni!) Tocmai a încheiat stagiul de pregătire de teren. Are trei foste soții și trei copii aproape adulți. Are o casă de vacanță în Munții Pocono. Îi place să ridice greutăți. (Sunt pasionat de gimnastică, susține Eddie Lafferty.) Suferă de tulburări de reflux gastroesofagian și, ocazional, de constipație. A copilărit în South Philadelphia și acum locuiește în cartierul Mayfair. Împarte abonamentul la meciurile echipei de fotbal Eagles cu șase prieteni. Ultima soție avea douăzeci și ceva de ani. (Poate că asta a fost problema, zice Lafferty, era imatură.) Joacă golf. A adoptat două corcituri de pitbull, Jimbo și Jennie. În liceu a jucat baseball. Iar unul dintre colegii lui de echipă a fost sergentul plutonului nostru, Kevin Ahearn, iar el, sergentul Ahearn, este de fapt cel care i‑a sugerat să se înscrie în poliție. (Cumva, asta are sens pentru mine.)
Fapte aflate de Eddie Lafferty despre mine în prima oră petrecută împreună: îmi place înghețata de fistic.
*
Toată dimineața, în timpul foarte rarelor pauze de vorbire făcute de Eddie Lafferty, m‑am străduit să strecor în conversație doar informațiile de bază despre ceea ce ar fi trebuit să știe despre cartier.
Kensington e unul dintre cartierele mai noi din ceea ce, judecând după standardele americane, e foarte vechiul oraș Philadelphia. A fost înființat în anii 1730 de către un englez, Anthony Palmer, care a achiziționat o mică parcelă oarecare de teren căreia i‑a dat nu‑ mele unei reședințe regale – la vremea aceea, preferata familiei monarhice britanice. (Poate că Palmer era și el un prefăcut. Sau, mai drăguț spus, un optimist.) Capătul estic al Kensingtonului de azi se află la un kilometru și jumătate distanță de fluviul Delaware, însă la momentul apariției sale se învecina direct cu el. Prin urmare, cele dintâi industrii din zonă au fost construcția de vapoare și pescuitul, iar pe la mijlocul secolului al XIX‑lea a început lunga sa istorie ca important centru de producție. La apogeu, cartierul se mândrea cu fabrici de oțel și fier, textile și – poate în chip cât se poate de potrivit – medicamente. Numai că, un secol mai târziu, odată cu fabricile dispărute în număr mare, Kensington a intrat în declin economic, mai întâi unul lent, apoi tot mai rapid. Mulți rezidenți s‑au mutat spre centrul orașului sau l‑au părăsit cu totul, în căutare de lucru; alții au rămas, fie din loialitate, fie amăgindu‑se cu perspectiva unei schimbări. Astăzi, Kensington e locuit în proporții aproape egale de americani irlandezi sosiți în secolele al XIX‑lea și al XX‑lea, și de o populație mai nouă alcătuită din familii portoricane sau cu alte origini latino‑americane, căreia i se adaugă grupuri care și‑au tăiat succesiv felii tot mai mici din graficul reprezentării demografice: afro‑americani, asiatici din Orientul Îndepărtat, caraibieni.
Kensingtonul actual e străbătut de două artere principale: Front Street, care se întinde către nord până spre capătul estic al orașului, și Kensington Avenue – mai cunoscută sub numele de Ave, o apelațiune fie prietenoasă, fie disprețuitoare, în funcție de cel care o rostește –, care începe de la Front și virează către nord‑est. Trenul de suprafață Market‑Frankford – sau, mai pe scurt, El, căci un oraș care își zice Philly nu poate lăsa neabreviat niciun element de infrastructură – circulă direct pe deasupra ambelor artere, așa că amândouă străzile rămân, în mare parte a zilei, în umbră. Grinzi mari din oțel sprijină linia ferată, iar pilonii albaștri au fost plantați la distanțe egale de nouă metri, ceea ce conferă întregii structuri aerul unei omizi gigantice și amenințătoare care planează pe deasupra cartierului. Majoritatea tranzacțiilor (narcotice ori sexuale) care se desfășoară în Kensington încep pe una dintre cele două artere și se sfârșesc într‑una dintre numeroasele străduțe care le traversează sau, și mai des, într‑una dintre casele abandonate ori pe unul dintre
terenurile virane ce împânzesc străzile și aleile lăturalnice. Pe străzile principale se înșiră saloane de manichiură, tarabe cu mâncare de luat la pachet, magazine cu telefoane mobile, mărfuri de strictă necesitate, produse ieftine, electrocasnice, precum și case de amanet, cantine ale săracilor și alte sedii ale organizațiilor caritabile și baruri. Peste aproape o treime din fațade au fost trase obloanele.
Și totuși – aidoma blocurilor care răsar acum în stânga noastră pe o parcelă lăsată în paragină după ce o bilă a demolat fabrica pe care o adăpostea –, cartierul se dezvoltă. Noi baruri și alte afaceri se îngrămădesc la periferie, spre Fishtown, locul copilăriei mele. Fețe noi și tinere apar în spatele acestor afaceri: grave, elegante, naive, ușor de manipulat. Așa încât primarul e tot mai îngrijorat. Avem nevoie de mai multe patrule, zice primarul. Mai multe patrule, mai multe patrule, mai multe patrule.
*
Azi plouă cu găleata, așa că sunt nevoită să conduc mai încet decât o fac de obicei atunci când răspund unei solicitări primite de la dispecerat. Pe măsură ce înaintez, îi povestesc lui Lafferty despre afacerile pe lângă care trecem și proprietarii lor. Descriu infracțiuni recente despre care cred că ar trebui ca el să știe (de fiecare
dată, Lafferty fluieră și clatină din cap). Numesc aliații. Pe străzi defilează obișnuitul amestec de oameni în căutarea unei doze ori iviți imediat după injectarea uneia. Jumătate din populația de pe trotuare pare gata să se topească încet în pământ, incapabilă să se țină pe picioare. Slăbănogii din Kensington, așa le spun glumeții. Eu nu fac niciodată glume pe seama lor.
Din cauza vremii, câteva dintre femeile pe lângă care trecem cară umbrele după ele. Poartă căciuli și jachete îmblănite, blugi și teniși murdari. Sunt cam de toate vârstele, de la adolescente la bătrâioare. Cele mai multe sunt caucaziene, însă dependența nu face discriminări, așa că toate rasele și religiile se întâlnesc aici. Nu sunt machiate, poate doar un cerc mare și negru de dermatograf care le conturează ochii. Cele care prestează pe Kensington Avenue nu poartă nimic care să trădeze faptul că sunt ieșite la produs, dar toată lumea știe cu ce ocupă: privirea lor spune totul, acea privire lungă și lacomă pe care le‑o aruncă șoferilor din fiecare mașină, fiecărui bărbat aflat în trecere. Le cunosc pe cele mai multe dintre ele, și cele mai multe dintre ele mă cunosc și ele.
— Asta e Jamie, i‑o arăt eu lui Lafferty. Și ea e Amanda. Iar cealaltă e Rose.
A ști cum le cheamă face parte din pregătirea lui, așa consider eu.
Depășim un cvartal și, la intersecția Kensington cu Cambria, o văd pe Paula Mulroney. Azi e în cârje și țopăie nefericită pe un picior, stând cu capul descoperit în ploaie, căci n‑are cum să țină în mână și‑o umbrelă. Jacheta ei de blugi a căpătat o nuanță închisă și neplăcută de albastru. Ar trebui să intre la adăpost.
Îmi arunc iute privirea în jur, în căutarea lui Kacey. În această intersecție lucrează de obicei ea și Paula. Din când în când se ceartă și se despart, și una dintre ele se duce să stea pentru o vreme într‑un alt colț de stradă, dar după o săptămână le văd din nou aici, ținându‑se de braț voioase, Kacey, cu o țigară atârnând în gură, Paula, cu o sticlă de apă, de suc sau de bere vârâtă într‑o pungă de hârtie.
Astăzi, Kacey nu se vede nicăieri. Și abia acum îmi dau seama că nu am mai zărit‑o de ceva vreme.
Paula vede că ne apropiem și‑și mijește ochii pentru a descoperi cine se află în interiorul mașinii. Ridic două degete de pe volan; e un salut. Paula se uită la mine, apoi la Lafferty, după care își ridică ușor chipul spre cer.
— Asta e Paula, îi explic eu lui Lafferty.
Mă gândesc că aș putea să‑i spun mai multe. De pildă, că am fost colege de școală. Că îmi e prietenă de familie. Că e prietena surorii mele.
Dar Lafferty a trecut deja la un alt subiect: de data asta, este vorba de arsurile stomacale care i‑au dat de furcă mai tot anul.
Nici nu știu ce răspuns să‑i dau.
— Ești întotdeauna la fel de tăcută? zice el dintr‑odată.
E prima întrebare pe care mi‑o pune după cea referitoare la preferințele mele în materie de înghețată.
— Sunt doar obosită, îi răspund.
— Înaintea mea ai avut mulți parteneri? întreabă Lafferty, apoi râde, ca și cum ar fi făcut o glumă bună. Scuze, n‑a sunat bine! adaugă.
Rămân tăcută destul de mult timp.
Și pe urmă spun:
— Doar unul.
— Cât timp ați lucrat împreună?
— Zece ani.
— Ce s‑a întâmplat cu el?
— Primăvara trecută s‑a rănit la genunchi, îl lămuresc eu. Va sta un timp în concediu medical.
— Cum s‑a rănit? întreabă Lafferty.
Nu știu dacă asta e treaba lui, dar îi răspund:
— La muncă.
Dacă Truman va vrea ca lumea să‑i audă toată povestea, n‑are decât.
— Ai copii? Sau soț? zice Lafferty.
Mi‑aș dori să revină la vorbitul despre sine.
— Un copil. Fără soț, îi răspund.
— Serios? Câți ani are?
— Patru. Aproape cinci.
— O vârstă bună, comentează Lafferty. Mi‑e dor de vremea când ai mei erau de vârsta asta.
*
Când opresc la punctul de intrare în zona cu șine indicată de dispecerat – o gaură făcută de mâna omului în gard cu ani în urmă și pe care nimeni nu s‑a obosit să o repare – văd că am ajuns înaintea unității medicale.
Mă uit la Lafferty, cântărindu‑l din ochi. Pe neașteptate, simt un fior de compasiune pentru el, pentru ceea ce urmează să vadă. Pregătirea de teren a făcut‑o la secția 23, de lângă noi, care are o rată a criminalității mult mai scăzută. În plus, presupun că a făcut mai mult patrulare pe jos și controlul mulțimilor, genul ăsta de lucruri. Nu sunt sigură că a răspuns vreodată unei asemenea alerte de la dispecerat. Există prea puține moduri de a întreba pe cineva câți morți a văzut la viața lui, așa încât, într‑un final, decid să‑i pun o întrebare
vagă:
— Ai mai făcut asta?
Clatină din cap.
— Nu.
— Ei bine, acum o să ai ocazia, rostesc eu voioasă.
Nu prea știu ce altceva aș putea spune. Nu există căi de a pregăti pe cineva suficient de bine.