Semnal editorial 146 + Fragment: În curând: OCHII ÎNTUNERICULUI, autor Dean Koontz

Editura RAO lansează OCHII ÎNTUNERICULUI, de DEAN KOONTZ

O conspirație virală… un coșmar frisonant

Un thriller scris în 1981, care pare să fi fost inspirat din realitatea anului 2020. Să fie oare încă o dovadă a faptului că viața reală poate fi mai șocantă decât ficțiunea, sau ceva mai mult decât atât? Citiți și decideți!

Tina Evans, o mamă îndurerată de pierderea fiului ei într-un nefericit accident rutier, primește ceea ce par a fi mesaje de pe lumea cealaltă. Însă când o misterioasă agenție federală face tot posibilul pentru a o împiedica să afle adevărul în privința lor, Tina pornește într-o adevărată cruciadă pentru a înțelege ce s-a întâmplat de fapt cu băiețelul ei. Iar adevărul, pe care îl descoperă împreună cu Elliot, un fost agent de informații devenit avocat, într-un laborator secret din munții High Sierra, e mai teribil decât și-ar fi putut imagina ea vreodată. Fiindcă atunci când omul devine armă biologică, cine mai poate fi în siguranță?

DESPRE AUTOR
Dean Koontz s-a născut în 1945 în Pennsylvania și, după ce a lucrat ca profesor de limba engleză și s-a ocupat de copiii defavorizați, și-a împlinit visul de a scrie odată cu primul său roman, publicat în 1968. De atunci a scris mai mult de 105 romane, nuvele și culegeri de povestiri, care au fost traduse în 38 de limbi și au fost publicate în peste 450 de milioane de exemplare.

APRECIERI

„O proză care curge vijelios, halucinant… Scriitorii «serioși» ar face bine să-i studieze tehnica.“
The New York Times Book Review

„Koontz a avut întotdeauna abilități narative aproape de nivel dickensian și o pricepere de a ne purta de la o pagină la alta pe care puțini romancieri o pot egala.“
Los Angeles Times

„Koontz stăpânește arta de a-l face pe cititor să creadă imposibilul… să se relaxeze și să-l savureze…“
Sunday Telegraph

FRAGMENT

5

Vivienne Neddler parcă maşina, un Nash Rambler 1955 vintage, lângă trotuar, în faţa casei Evans, având grijă să nu zgârie marginea albă a anvelopelor. Maşina era imaculată, într‑o stare mai bună decât erau multe maşini noi‑nouţe în vremurile acelea. Într‑o lume a uzurii planificate, Vivienne găsea plăcere în folosinţa temeinică, îndelungată, a tot ceea ce cumpăra, de la prăjitorul de pâine până la automobil. Îi plăcea să aibă grijă de lucruri.

Se întreţinea corespunzător şi pe sine. La şaptezeci de ani, cu o sănătate de fier, era o femeie micuţă şi voinică, cu un chip dulce ca o Madonă de Botticelli şi cu mersul hotărât al unui sergent de armată.

Coborî din maşină şi porni spre casă, cărând o geantă de dimensiunile unei valize mici. Ocoli intrarea principală, apoi trecu pe lângă garaj.

Lumina galbenă, sulfuroasă, a felinarului nu bătea până în capătul peluzei. Aleea şi laturile casei erau iluminate de lămpi de grădină de joasă tensiune.

Tufele de oleandru foşneau în adierea brizei. Deasupra, frunzele de palmier se atingeau unele de altele. Când Vivienne ajunse în spatele casei, luna nouă îşi făcu brusc apariţia din spatele unui nor subţire, ca un iatagan scos din teacă, şi umbrele şterse ale palmierilor şi arborilor de ceai tremurară pe pavajul curţii interioare, în lumina ei argintie.

Vivienne intră în casă pe uşa bucătăriei. Făcea curăţenie la Tina Evans de doi ani şi i se încredinţaseră cheile casei aproape de la început.

Casa era cufundată în tăcere, cu excepţia zumzăitului frigi‑ derului. Vivienne îşi începu treaba în bucătărie. Șterse suprafeţele şi aparatele electrocasnice, dădu cu buretele pe lamelele jaluzelelor Levolor şi spălă cu mopul podelele acoperite cu gresie mexicană. Făcu treabă bună. Credea cu tărie în valoarea morală a lucrului bine făcut şi întotdeauna îşi merita banii.

De obicei, lucra în timpul zilei, nu noaptea. În după‑amiaza aceasta însă, în faţa unor aparate de joc care‑i purtaseră noroc, la Hotel Mirage, nu‑i venise să plece când lucrurile mergeau aşa de bine. Unii dintre cei pentru care lucra insistau ca ea să respecte programul stabilit şi nu priveau cu ochi buni nici câteva minute de întârziere. Dar Tina Evans înţelegea; ştia cât de importante erau jocurile mecanice pentru Vivienne şi nu se supăra dacă, uneori, schimba ora.

Vivienne era o „regină a păcănelelor“. Aşa se refereau angajaţii sălilor de jocuri la doamnele în vârstă, din oraş, a căror viaţă socială gravita în jurul aparatelor mecanice de joc, deşi acestea erau de mult depăşite. Reginele păcănelelor alegeau mereu cele mai ieftine aparate – cele care funcţionaseră în trecut cu monede de cinci şi de zece cenţi, iar acum, cu cele de douăzeci şi cinci de cenţi – niciodată pe cele care funcţionau cu
un dolar sau cu cinci. Trăgeau de maneta aparatului ore întregi, reuşind uneori să petreacă o după‑amiază întreagă în faţa unui aparat, cu doar douăzeci de dolari. Filosofia lor de joc era simplă: „Nu contează dacă pierzi sau câştigi, contează să rămâi în joc cât mai mult.“ Cu această atitudine şi cu ceva abilităţi de administrare financiară, reuşeau să reziste mai mult decât alţi amatori de jocuri mecanice, care se orientau către aparatele ce funcţionau cu bancnote, după ce‑şi pierduseră răbdarea la cele pe bază de monede; datorită răbdării şi perseverenţei, aceste regine ale păcănelelor ajungeau să câştige mai mult decât valurile de turişti care migrau în jurul lor. Chiar şi în prezent, când multe automate funcţionau pe bază de carduri valorice, reginele păcănelelor purtau mănuşi negre, care să le protejeze mâinile de murdărie în orele lungi de manipulat monede şi tras de manetă; jucau întotdeauna aşezate pe scăunel şi aveau grijă să alterneze braţele, ca să evite solicitarea excesivă a unuia singur – pentru orice eventualitate, aveau mereu la ele o sticluţă cu alifie pentru dureri musculare.

Reginele, care erau, cele mai multe, văduve şi fete bătrâne, luau adesea prânzul şi cina împreună. Se bucurau împreună când una dintre ele dădea lovitura; şi când una dintre ele murea, celelalte erau prezente, în grup, la înmormântare. Împreună, alcătuiau o comunitate ciudată, dar de nădejde, cultivând un sentiment plăcut de apartenenţă. Într‑o ţară care venera tineretul, cei mai mulţi vârstnici ai Americii tânjeau după un loc
unde să se simtă acceptaţi, dar, spre deosebire de regine, cei mai mulţi nu‑l găseau niciodată.

Vivienne avea o fiică, un ginere şi trei nepoţi în Sacramento. În ultimii cinci ani, după ce împlinise şaizeci şi cinci, aceştia o tot băteau la cap neîncetat să meargă să stea cu ei. Îi iubea ca pe ochii din cap şi ştia că erau sinceri când spuneau că vor ca ea să locuiască împreună cu ei; nu o invitau din obligaţie sau pentru că se simţeau vinovaţi. Și totuşi, nu voia să locuiască în Sacramento. După câteva vizite acolo, ajunsese la concluzia că era unul dintre cele mai plictisitoare oraşe din lume. Vivienne iubea agitaţia, luminile, zgomotul şi entuziasmul din Las Vegas. În plus, dacă s‑ar fi mutat în Sacramento, nu ar mai fi fost o regină a păcănelelor; n‑ar mai fi fost nimic special; ar fi fost doar o bătrână care locuieşte cu familia fiicei ei, făcând pe bunica, înregistrând trecerea timpului, în aşteptarea sfârşitului.

O astfel de viaţă ar fi fost insuportabilă.

Vivienne preţuia independenţa mai presus de orice. Se ruga să rămână sănătoasă, astfel încât să poată lucra şi trăi în continuare pe cont propriu, până când, într‑un sfârşit, va veni timpul să plece şi atunci, la aparatul de joc al vieţii, toate ferestruicile aveau să afişeze lămâi.

În timp ce dădea cu mopul în ultimul colţ al bucătăriei, gândindu‑se ce plictisitoare ar fi fost viaţa fără prietenele ei şi fără jocurile mecanice, auzi un zgomot. În partea din faţă a casei. În sufragerie.

Încremeni, ascultând.

Motorul frigiderului se opri. Se auzea ticăitul delicat al ceasului. După o pauză lungă, un zdrăngănit scurt, venind dintr‑o altă încăpere, o făcu să tresară. Apoi se lăsă din nou linişte.

Merse şi deschise sertarul de lângă chiuvetă şi alese un cuţit din grămadă.

Nici nu se gândi să sune la poliţie. Dacă i‑ar fi chemat şi ar fi fugit apoi din casă, era posibil ca aceştia, când ajungeau, să nu mai găsească pe nimeni. Ar fi gândit despre ea că era o biată bătrână nesăbuită. Iar Vivienne Neddler nu voia să dea nimănui ocazia s‑o considere nesăbuită.

Pe lângă asta, în ultimii douăzeci şi unu de ani, după ce Harry al ei murise, îşi purtase singură de grijă. Și se descurcase de minune.

Păşi afară din bucătărie şi căută cu mâna întrerupătorul, în dreapta uşii. Sufrageria era goală.

În camera de zi, aprinse lampa Stiffel. Nici acolo nu era nimeni.

Se pregătea să se‑ndrepte spre birou, când observă ceva ciudat la cele patru fotografii de 20 x 25 cm, înrămate şi agăţate pe perete deasupra canapelei. Aranjamentul fusese întotdeauna alcătuit din şase fotografii, nu patru. Dar nu faptul că două dintre acestea lipseau îi atrase atenţia lui Vivienne. Cele patru aflate încă pe perete se legănau la stânga şi la dreapta, pe cuiele care le susţineau. Nu era nimeni lângă ele şi, cu toate acestea, dintr‑odată, două fotografii începură să se scuture violent, apoi zburară, pur şi simplu, de la locul lor, prăbuşindu‑se pe podea, în spatele canapelei bej de velur.

Acesta fusese zgomotul pe care‑l auzise din bucătărie – zornăitul acela.

– Ce naiba?

Cele două fotografii rămase pe perete se desprinseră şi ele, subit, de la locul lor. Una căzu în spatele canapelei, cealaltă se rostogoli pe canapea.

Vivienne clipi nedumerită, incapabilă să înţeleagă ce se întâmplase. Fusese un cutremur? Nu simţise casa mişcându‑se; ferestrele nu se zgâlţâiseră. Orice trepidaţie, atât de slabă încât să nu se facă simţită, ar fi fost prea uşoară pentru a smulge fotografiile de pe perete.

Merse lângă canapea şi ridică fotografia care căzuse pe perne. O ştia bine. O ştersese de praf, de nenumărate ori. Era un portret al lui Danny Evans, aşa cum erau şi celelalte cinci. În fotografia din mâinile ei, Danny avea nouă sau zece ani, era un băiat dulce cu părul castaniu, ochii negri şi un zâmbet adorabil.

Vivienne se întrebă dacă nu cumva fusese un test nuclear; poate că asta provocase zgâlţâiala. Poligonul de Teste Nucleare din Nevada, unde se desfăşurau detonări de câteva ori pe an, era la mai puţin de 160 de kilometri distanţă, la nord de Las Vegas. De fiecare dată când armata încerca o armă de mare performanţă, hotelurile înalte din Las Vegas se legănau şi toate casele se zguduiau un pic.

Dar nu, asta se întâmplase în trecut: Războiul Rece se încheiase şi trecuse multă vreme de când nu mai avuseseră loc teste nucleare în deşert. În plus, cu câteva minute mai devreme, casa nu se scuturase deloc, doar fotografiile fuseseră afectate.

Nedumerită, încruntându‑se gânditoare, Vivienne lăsă cuţitul, trase de un colţ al canapelei şi recuperă toate fotografiile din spatele acesteia. Încă cinci, pe lângă cea care căzuse pe canapea; două dintre acestea erau responsabile pentru zgomotul care o atrăsese în sufragerie, celelalte trei se desprinseseră din cuie sub ochii ei. Le aşeză la locul lor, apoi împinse canapeaua înapoi la perete.

Un sunet ascuţit, electronic, traversă casa: aiii‑eee… aiii‑eee… aiii‑eee…

Vivienne icni şi se întoarse. Era tot singură.

Primul ei gând fu: alarma.

Însă casa familiei Evans nu avea instalat un sistem de alarmă.

Vivienne se strâmbă, în vreme ce sunetul creştea în intensitate, ţiuind pătrunzător. Ferestrele de lângă ea şi tăblia groasă, de sticlă, a măsuţei de cafea vibrau. Rezonanţa i se transmise în dinţi şi în oase.

Nu reuşea să identifice sursa sunetului. Părea să vină de peste tot.

– Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici?

Nu se deranjă să ridice cuţitul, pentru că era convinsă că problema n‑avea de‑a face cu vreun intrus. Era cu totul altceva, ceva foarte straniu.

Traversă încăperea până în holul dintre dormitoare, băi şi birou. Aprinse lumina. În hol, zgomotul era şi mai intens. Sunetul pătrunzător se izbea de pereţi în spaţiul îngust, generând ecou după ecou.

Vivienne privi la stânga şi la dreapta, apoi se îndreptă spre uşa închisă din capătul holului. Fostul dormitor al lui Danny.

În hol, aerul era mai rece decât în restul casei. La început, Vivienne crezuse că diferenţa de temperatură era doar o părere a ei. Însă cu cât se apropia de capătul holului, cu atât se făcea mai frig. Când ajunse în dreptul uşii închise, avea pielea zburlită şi dinţii îi clănţăneau.

Treptat, curiozitatea făcu loc fricii. Ceva nu era în regulă. O prezenţă ameninţătoare părea să comprime aerul din jurul ei.

Aiii‑eee…aiii‑eee….

Cel mai inteligent lucru ar fi fost să se întoarcă, să se depărteze de uşă şi să iasă din casă. Dar nu mai era total stăpână pe ea însăşi; parcă mergea în somn. În ciuda temerilor, o forţă pe care o simţea, fără s‑o poată însă defini, o atrăgea inexorabil spre camera lui Danny.

Aiii‑eee… aiii‑eee…. aiii‑eee….

Întinse mâna să apuce mânerul uşii, dar se opri, nevenindu‑i să‑şi creadă ochilor. Clipi de câteva ori, cu repeziciune, închise ochii, îi redeschise, dar mânerul era în continuare acoperit de un strat subţire, neregulat, de gheaţă.

În cele din urmă, îl atinse. Gheaţă. Aproape că i se lipi pielea de el. Îşi trase mâna şi privi degetele umede. Umezeala se adunase pe mânerul din metal, apoi îngheţase.

Dar cum era posibil? Cum să se formeze gheaţă într‑o casă care era bine încălzită, într‑o noapte în care temperatura afară era cu zece grade peste punctul de îngheţ?

Țipătul electronic începu să ţiuie din ce în ce mai rapid, dar la fel de intens ca până atunci, pătrunzând‑o până în oase.

„Stop, îşi spuse Vivienne. Pleacă de aici. Ieşi cât poţi de repede.“

Dar îşi ignoră sfatul. Îşi scoase bluza din pantaloni şi acoperi cu capătul ei mânerul îngheţat, ca să îşi protejeze mâna. Răsuci, dar uşa nu se deschise. Frigul extrem făcuse lemnul să se contracte şi să se deformeze. Puse umărul pe tăblia uşii, împinse uşor, apoi mai tare şi, în cele din urmă, uşa se deschise spre interior.

(…)

7

Uşa deformată gemu şi scârţâi în timp ce Vivienne Neddler o împingea ca s‑o deschidă.

Aiii‑eee… aiii‑eee…

Un val de aer îngheţat năvăli afară din încăpere, pe hol.

Vivienne pipăi, căutând întrerupătorul, îl găsi şi intră cu teamă. Camera era goală.

Aiii‑eee… aiii‑eee…

Staruri ale baseballului şi monştri din filme de groază se holbau la ea din afişele de pe pereţi. Trei aeromodele alambicate atârnau din tavan. Toate aceste lucruri erau aşa cum fuseseră dintotdeauna, aşa cum le găsise prima oară când venise să lucreze acolo, înainte de moartea lui Danny.

Aiii‑eee… aiii‑eee… aiii‑eee…

Țipătul acela exasperant, electronic, venea dintr‑o pereche mică de boxe agăţate pe peretele de la capătul patului. Aparatul de radio cu CD‑player încorporat era aşezat pe una din noptiere.

Deşi identificase sursa zgomotului, Vivienne nu‑şi dădea seama de unde venea frigul acela cumplit. Nu era deschisă nicio fereastră şi, chiar să fi fost, noaptea nu era atât de rece încât să justifice îngheţul acela.

Imediat ce întinse mâna spre aparatul de radio, ţipătul ca de strigoi conteni. Tăcerea neaşteptată era apăsătoare.

Treptat, pe măsură ce ţiuitul din urechi i se estompa, Vivienne recunoscu şuieratul moale, în gol, al boxelor pornite. Apoi îşi auzi propria inimă bubuind în piept.

Carcasa metalică a aparatului de radio sclipea acoperită de un strat casant de gheaţă. Îl atinse, mirată. O frântură se desprinse şi căzu pe noptieră. Nu se topi; încăperea era rece.

Fereastra era îngheţată. La fel şi oglinda şifonierului, în care imaginea ei se reflecta neclară şi distorsionată, stranie.

Afară, noaptea era răcoroasă, dar nu geroasă. Zece grade. Poate douăsprezece.

Afişajul electronic al radioului se aprinse şi cifrele portocalii începură să se schimbe, parcurgând cu repeziciune banda de frecvenţă, trecând de la un post la altul. Câteva note muzicale, câteva secunde dintr‑o discuţie moderată, câte un cuvânt rostit de vocea gravă a unui prezentator de ştiri sau a altuia şi fragmente din diverse reclame radiofonice se succedau într‑o cacofonie sonoră. Odată ajuns la finalul lăţimii de bandă, indicatorul îşi începu drumul înapoi.

Tremurând, Vivienne opri radioul.

Cum ridică degetul de pe buton, aparatul porni din nou, singur.

Vivienne se holbă la el, speriată şi nedumerită.

Afişajul electronic reluă cursa de‑a lungul bandei de frecvenţă şi fragmente de cântece răsunau puternic în boxe.

Apăsă încă o dată butonul PORNIT/OPRIT.

După o secundă de tăcere, radioul porni din nou.

– Asta e curată nebunie, spuse Vivienne, tremurând.

Când închise pentru a treia oară radioul, ţinu degetul apăsat pe buton. Timp de câteva secunde, fu convinsă că‑l simţea opunând rezistenţă sub vârful degetului ei, încercând să se deschidă.

Deasupra, cele trei aeromodele începură să se mişte. Fiecare dintre ele era agăţat de un fir subţire de gută, legat de câte un cârlig bine fixat în tavan. Avioanele se legănau, se smuceau, se răsuceau şi tremurau.

„E doar un curent de aer.“

Dar nu simţea nicio adiere.

Aeromodelele începură să salte violent, în sus şi în jos, agăţate de firele lor subţiri.

– Dumnezeu să‑mi ajute! rosti Vivienne.

Unul dintre avioane începu să se rotească în cercuri strânse, din ce în ce mai repede, apoi în cercuri mai largi, micşorând treptat unghiul dintre firul de care era susţinut şi tavanul dormitorului. După câteva secunde, şi celelalte două aeromodele îşi încetară dansul haotic şi începură să se învârtă precum primul avion; păreau că zboară şi sub nicio formă nu putea pune această mişcare controlată pe seama unui curent de aer întâmplător.

Fantome? Un strigoi?

Dar ea nu credea în fantome. Nu exista aşa ceva. Vivienne credea în moarte şi în taxe, în iminenţa câştigurilor la aparatele de joc, în bufetele de la cazinouri de tip „mănânci‑cât‑vrei“ cu 5,99 dolari de persoană, în Dumnezeu cel Atotputernic, în răpirile extraterestre şi în existenţa lui Bigfoot, dar nu credea în fantome.

Uşile glisante ale şifonierului începură să alunece pe şinele lor şi Vivienne Neddler avu sentimentul că ceva îngrozitor avea să iasă din adâncul întunecat al acestuia, o creatură cu ochii roşii ca sângele, scrâşnind din dinţii ascuţiţi. Simţi o prezenţă, prezenţa cuiva care voia s‑o înhaţe, şi ţipă, în timp ce uşa dulapului se deschise complet.

Dar în şifonier nu era niciun monstru. Erau doar haine. Doar haine.

Și totuşi, fără să le atingă cineva, uşile alunecară la loc, închizându‑se… apoi se deschiseră din nou…

Avioanele continuau să se rotească.

Aerul deveni şi mai rece.

Patul începu să se mişte. Capătul dinspre picioare se ridică în aer, la opt sau zece centimetri de podea, apoi se prăbuşi cu zgomot pe rotilele ce‑i fuseseră montate pentru a proteja covorul. Se ridică din nou. Plutea deasupra podelei. Arcurile saltelei începură să cânte, atinse parcă de nişte degete metalice.

Vivienne se retrase cu spatele spre perete, cu ochii măriţi şi cu pumnii strânşi pe lângă corp.

Patul se opri, la fel de spontan cum începuse să salte. Uşile dulapului de haine se închiseră cu un zgomot strident – şi rămaseră închise. Aeromodelele încetiniră, rotindu‑se din ce în ce mai lent, în cercuri din ce în ce mai înguste, până când se opriră şi rămaseră nemişcate.

În încăpere era linişte.

Nimic nu mişca.

Aerul începea să se încălzească.

Inima lui Vivienne începu să bată mai liniştit, revenindu‑şi din goana nebunească în care o ţinuse în ultimele minute. Se cuprinse cu braţele, scuturată de un fior.

O explicaţie logică. Trebuia să existe o explicaţie logică.

Dar nu‑şi putea imagina care ar fi fost aceea.

Pe măsură ce aerul din cameră se încălzea, mânerul uşii, carcasa radioului şi alte obiecte metalice îşi lepădară învelişul de gheaţă, lăsând mici băltoace pe mobile şi urme umede pe covor. Ferestrele brumate se limpeziră şi, pe măsură ce oglinda îngheţată îşi recăpătă claritatea, imaginea distorsionată a lui Vivienne reveni la aceea firească.

Acesta era dormitorul unui băieţel, o încăpere ca atâtea altele.

Cu excepţia, desigur, a faptului că băieţelul care o ocupase era mort de un an. Și poate că revenise, ca să bântuie locul unde trăise.

Vivienne fu nevoită să‑şi reamintească singură că nu credea în fantome.

Totuşi, probabil era o idee bună ca Tina Evans să scape de lucrurile lui, o dată pentru totdeauna.

Vivienne nu avea nicio explicaţie logică pentru ceea ce tocmai trăise, dar un lucru ştia cu certitudine: n‑avea să spună nimănui ce văzuse acolo, în noaptea aceea. Indiferent cât de convingător şi cu câtă precizie ar fi descris cele întâmplate, nimeni n‑ar fi crezut‑o. Ar fi dat din cap, zâmbind prefăcut, şi ar fi declarat că trebuie să fi fost, cu adevărat, o experienţă bizară şi terifiantă, dar în tot acest timp şi‑ar fi zis că biata Vivienne începea, în sfârşit, să se senilizeze. Mai devreme sau mai târziu, aiurelile astea despre fantome ar fi putut ajunge la urechile fiicei ei, în Sacramento, şi atunci presiunile ca ea să se mute acolo ar fi devenit insuportabile. Vivienne nu avea nici cea mai mică intenţie să‑şi pericliteze preţioasa independenţă.

Părăsi dormitorul şi se întoarse în bucătărie, unde‑şi turnă două păhărele din cel mai bun whisky al Tinei Evans şi le bău. Apoi, cu stoicismul caracteristic, reveni în dormitor şi şterse urmele de apă lăsate de gheaţa topită, după care îşi continuă treaba.

Refuza să lase un strigoi s‑o sperie.

Poate însă era o idee bună să treacă pe la biserică, duminică. Nu mai fusese la biserică de ceva timp. Poate că asta avea să‑i facă bine. Nu în fiecare săptămână, fireşte. O slujbă sau două pe lună. Și o spovedanie, din când în când. Nici nu mai ştia cât trecuse de la ultima spovedanie. Paza bună trece primejdia rea.