A.J. Kazinski – Ultimul om bun (Niels Bentzon I: Den sidste gode mand, 2010) 656p., TPB, 13×20, Trei, 2012, Colecția Fiction Connection, Trad. Gabriela Alina Sauciuc, Red. Domnica Drumea, ISBN: 978-973-707-533-8

Nota Goodreads: 3.54 (2081 note)

Descrierea editurii: În Vechiul Testament există o legendă: pe pământ trăiesc treizeci şi şase de oameni buni care ne păzesc. Fără ei umanitatea ar dispărea. Dar aceşti oameni buni nu ştiu că ei sunt cei aleşi.

 

AU FOST ALEŞI 36. NU AU MAI RĂMAS DECÂT 2.
Beijing: un călugăr se prăbuşeşte mort în odaia lui. Un semn înfricoşător – un tatuaj? o arsură? – se întinde pe spatele lui şi în jos, pe şira spinării. Mumbai: un economist îndrăgit, un om care îi ajută pe săraci, moare pe neaşteptate. Pe corpul lui se regăsesc aceleaşi simboluri. Victimele sunt persoane implicate în acţiuni caritabile, toate purtând acelaşi semn al morţii. Veneţia: un poliţist întreprinzător încearcă să găsească legătura între toate aceste decese misterioase. Cine poate fi în spatele crimelor? Lui Niels Bentzon, inspector cu experienţă, îi revine sarcina de a-i găsi pe „oamenii buni” din Danemarca şi de a-i preveni. Însă Bentzon este antrenat să vadă răul din oameni, nu binele. Unul câte unul, oamenii sunt tăiaţi de pe lista lui. Le simte secretele şi nelegiuirile.  Tocmai când e pe cale să renunţe la cazul ce i-a fost încredinţat, Niels Bentzon o întâlneşte pe Hannah Lund, astrofizician strălucit, care suferă de pe urma morţii fiului ei şi a căsniciei sale ratate. Cu ajutorul lui Hannah, Bentzon reface puzzle-ul numeroaselor decese, scoţând la iveală un anumit tipar. Îşi dau seama că e vorba despre o crimă planificată perfect. Au avut loc treizeci şi patru de decese – mai urmează două, potrivit legendei. Dacă iau tiparul în considerare, Niels şi Hannah pot numi data şi locul în care se vor produce ultimele două crime. În Veneţia şi Copenhaga. Şi vor fi săvârşite acum. Un roman poliţist fenomenal, centrat pe moartea misterioasă a «oamenilor buni» şi pe măiestria detectivilor de a rezolva enigma… înainte de a fi prea târziu.”

Cam târziu m-am luat de această serie, știu și o recunosc. Sunt mult prea multe serii bune care sunt sărite din cauza timpului prea scurt, însă mă străduiesc și eu cât pot. Mai sunt multe la rând și știu și că am comis multe nedreptăți de-a lungul vremii. Am să încerc să le repar, după ce va crește ziua cu încă vreo zece ore. Sau când mă voi organiza ceva mai bine. În fine.  O serie din care la noi au apărut, până acum, trei volume. De aceeași autori (Anders Rønnow Klarlund şi Jacob Weinreich, cei care semnează sub numele comun A.J. Kazinski) a mai apărut, tot la editura Trei, în colecția Fiction Connection, și romanul de sine stătător „Sfânta Alianță” (în 2016, traducere de Ana Maria Tamaș). Însă acum am să încerc să aștern câteva idei despre acest prim volum.

Unul consistent, de peste 650 de pagini, dar care se citește extrem de repede. Și din care am rămas și cu ceva idei, contrar părerii preconcepute, că dacă citesc în cea mai mare viteză, rămân cu zero idei sau amintiri. Cum ziceam, o poveste care se citește ușor, în ciuda subiectului ușor morbid (sau poate tocmai de aceea? Nu, nu e cazul, nu de aceea m-a ținut în suspans și mi-a trezit curiozitatea). Se citește ușor pentru că are capitole extrem de scurte și de numeroase, autorii alternând decorurile (Veneția, respectiv Copenhaga, apoi mai toată Danemarca) și personajele principale, dublate de o excelentă serie de informații științifice valoroase care mai că m-au făcut să-mi iau agenda și pixul ca să mi le notez, atât mi s-au părut de interesante.

Niels Bentzon, personajul principal și cel care dă și titlul seriei scrise de A.J. Kazinski, este, așa cum îi stă bine unui personaj născocit de un autor nordic, croit parcă să nu placă celor din jur (sau cititorului): nu poate călători pe distanțe prea mari, toți îl consideră un anormal și un ciudat și-un încăpățânat, nevasta i-a plecat în celălalt capăt al pământului, tocmai în capitala Africii de Sud, iar el a rămas în Copenhaga, să se lupte cu sinucigașii și cu cei mai odioși criminali. Căci am uitat să vă spun că Niels Bentzon este negociator al Poliției din Copenhaga. Nu negociator care intervine în cazul în care un terorist sechestrează oameni nevinovați, ci negociator care încearcă să-i convingă pe sinucigași să nu-și ia viața. Nu chiar cel mai iscusit, din cauza fobiei de a călători pe distanțe mari, care-l împiedică să participe, de exemplu, la cursurile de perfecționare organizate periodic de FBI. Așa că-n locul lui merg alți colegi, iar el este doar o soluție de avarie. Lucru care însă se va schimba cu timpul. Și doar atât zic, căci ar însemna spoiler.

Bine, nu chiar. Așadar, de-a lungul și de-a latul mapamondului mor oameni buni în condiții suspecte. Treizeci și patru până acum, treizeci și patru de persoane preocupate nu de bunăstarea proprie și de preamărire, ci de bunăstarea celor din jur. Unii le-ar zice sfinți, alții le-ar zice altruiști, cert este că moartea lor face valuri. Pentru că au ajutat mulți oameni și pentru că mor într-un chip bizar: în chinuri groaznice, pe spate apărându-le și un tatuaj straniu. Sau un soi de tatuaj. Nimeni nu știe de ce mor acești oameni, cine îi omoară sau cum de le apare tatuajul pe spate. Sau de ce le apare acest tatuaj. Și cum cel mai ciudat polițist danez e tocmai Niels Bentzon, evident că lui i se încredințează acest caz la fel de ciudat. Lui, care nu e anchetator criminalist, ci negociator. Ciudată și mișcare șefului poliției, însă se dovedește că Niels face ce face și începe să înregistreze progrese.

Mai ales după ce o întâlnește pe astrofiziciana Hannah Lund, geniu și soție părăsită de soț, care, în urma unei drame cumplite (i s-a sinucis fiul de unsprezece ani, geniu și el), a rămas cu mințile zdruncinate. Însă se pare că ea l-ar putea ajuta, totodată, pe Niels Bentzon să afle cine și de ce îi ucide pe acești oameni buni.

Un excelent început de serie. Alert, întunecat și sumbru. Scriitură bună, umor, ironie acidă, acțiune, acțiune și iar acțiune. Dramă și crime ritualice, ce parcă nu-și au sensul. Ritualurile, adică, deși evident că și crimele nu au sens decât pentru nebunii care le comit. Povestea te face să te întrebi încă o dată ce naiba e în neregulă cu specia asta a noastră, de-a devenit atât de autodistructivă. I-am reproșat totuși latura prea pronunțat mistică (credința în Dumnezeu cel atotputernic, care nu cumva îi cheamă la El pe cei buni, după ce și-au îndeplinit misiunea pe acest pământ?, reîncarnare, urcarea la cer, coborârea în iad, lucruri de genul ăsta), lucru prezent de la un capăt la altul, care m-a făcut să-i scad din notă. Am apreciat în schimb modul în care sunt alternate planurile și informațiile mai mult decât generoase scoase la iveală de autorii danezi, lucru care a zgândărit fostul amator (și câștigător) de concursuri de cultură generală din mine. Per ansamblu, o lectură destul de accesibilă și un ritm frenetic, de nu ai timp să răsufli. Personajele… hmm! Noroc că am citit și cel de-al doilea volum și mai am nițel și îl termin și pe cel de-al treilea, altfel nu știu, zău, ce lucruri neplăcute aș mai fi avut de zis despre Niels. Așa însă… Dați-i o șansă acestui volum și acestei serii. A apărut acum ceva ani, volumul trei are și el vreun an și jumătate, dar eu aș zice că merită o șansă. Și poate, astfel, vor apărea și celelalte.

„Ministrul justiției, Angelino Alfano, nu era decât un lacheu de-al lui Berlusconi. Fostul secretar al coruptului prim-ministru devenise ministru al justiției pentru a putea urzi o rețea etanșă de legi care să-l țină pe Berlusconi departe de pușcărie.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *