Titlu: Helliconia #2. Vara
Autor: Brian Aldiss
Traducere din limba engleză de Cristina și Ștefan Ghidoveanu
Titlu original: Helliconia Summer
Hardcover, 608 p, 140×210 mm
ISBN 9786069000113
Colecţie: –
Domenii: Science-fiction
O serie legendară. Al doilea anotimp
Precomandă până pe 7 octombrie, livrare începând cu 8 octombrie
Sinopsis:
Odată cu următoarea Vreme a Frigului aveau să-și nimicească în întregime vechiul dușman. Vremea aceea încă nu sosise. Însă avea să vină.
După secole de primăvară, Helliconia trebuie să îndure o vară nemiloasă sub stăpânirea celor doi sori. Fagorii, vechii inamici ai oamenilor, sunt docili în acest anotimp. Totuși, își pot permite să aștepte, să profite de slăbiciunea umană, dar și de slăbiciunea regelui, care nu observă că numeroșii săi dușmani îl înconjoară și vor să-l distrugă. Avernus, stația terestră de observație, trimite pe planetă un voluntar, care aduce cu el o misterioasă „bijuterie malefică” ce nu rămâne neobservată.
Asta-i convingerea mea.
Și trebuie să trăim sau să murim potrivit convingerilor noastre.
Trilogia Helliconia de Brian Aldiss:
Helliconia. Vara
Helliconia. Iarna
Fragment în avanpremieră
II
CÂTEVA APARIŢII LA PALAT
Evenimentul de care se temea regina era deja în curs de desfășurare. Regele JandolAnganol pornise la drum către Gravabagalinien ca să divorțeze de ea.
Din capitala borlieneză Matrassyl avea să coboare cu o corabie pe râul Takissa până la Ottassol, de unde urma să ia un vas de coastă către apus, spre golful îngust din Gravabagalinien. JandolAnganol avea să-i ofere reginei sale, în fața unor martori, actul de divorț al Sfântului C’Sarr. Apoi aveau să se despartă, poate pentru totdeauna.
Acesta era planul regelui și îl urmărea cu înverșunare.
Însoțit de un sunet fastuos de trompete, escortat de membri ai Curții sale în straiele cele mai fine, regele JandolAnganol era purtat în caleașca de ceremonie pe dealul care cobora de la palat, pe străzile întortocheate ale Matrassylului, către docuri. Alături de el în caleașcă se afla un însoțitor singuratic: Yuli, fagorul lui favorit. Yuli nu era decât un pui, cu firele maronii de păr ale copilăriei încă vizibile prin blana albă. I se tăiaseră coarnele și stătea lipit de stăpânul lui, foindu-se nervos în așteptarea călătoriei.
Când JandolAnganol coborî din vehicul, căpitanul corabiei care-l aștepta înaintă și salută cu promptitudine.
— Pornim la drum îndată ce sunteți gata, zise JandolAnganol.
Regina lui plecase în exil chiar de la acest debarcader, cu vreo cinci zecimi în urmă. Grupuri de cetățeni se înșirau pe malul râului, dornici să-l vadă pe regele care avea o reputație atât de contradictorie. Primarul venise să-și ia rămas-bun de la monarhul său. Uralele nici nu se comparau cu vuietul care o însoțise la plecare pe regina MyrdemInggala.
Regele urcă la bord. Se auzi un răpăit de lemn, strident ca niște copite pe pavaj. Vâslașii începură să vâslească. Se întinseră pânzele.
În timp ce corabia se îndepărta lin de locul său de ancorare, JandolAnganol se întoarse brusc să se uite fix la primarul Matrassylului, care stătea țeapăn pe chei împreună cu însoțitorii săi ca să-și ia rămas-bun. Întâlnind privirea regelui, primarul își plecă fruntea cu supunere, dar JandolAnganol știa cât era omul de furios. Primarul detesta plecarea monarhului din capitală când orașul era amenințat din afară. Profitând de războiul Borlienului cu Randonan în vest, națiunile sălbatice din Mordriat, dinspre nord-est, se puseseră în mișcare.
Când chipul morocănos dispăru dincolo de pupa corabiei, regele întoarse capul către sud. Recunoscu față de el însuși că exista o oarecare justificare în atitudinea primarului. Din stepele înalte, frământate din Mordriat soseau vești că despotul războinic Unndreid Barosul se agita din nou. La comanda Armatei Borlieneze de Nord, pentru a i se ridica moralul, ar fi trebuit să fie numit ca general fiul regelui, RobaydayAnganol. Dar acesta dispăruse în ziua în care auzise de planul tatălui său de a divorța de mama lui.
— Un fiu în care să ai încredere…, rosti JandolAnganol în bătaia vântului, cu o expresie plină de amărăciune.
Dădea vina pe fiul lui pentru călătoria în care pornise.
Așa că regele își întoarse profilul către sud, uitându-se după o demonstrație de loialitate. Pe lemnăria punții, umbrele velaturii formau desene complicate. Umbrele se dublară când Freyr se înălță în splendoare. Apoi Vulturul se duse la culcare.
Un baldachin de mătase oferea adăpost la pupa corabiei. Acolo rămase regele pentru cea mai mare parte a călătoriei de trei zile, cu însoțitorii alături. La câțiva metri dedesubtul punctului său de observație, sclavi umani aproape goi, în cea mai mare parte randonanezi, stăteau la rame, gata să ajute pânzele când vântul ar fi încetat să mai sufle. Mirosul lor plutea în sus din când în când, amestecându-se cu mirosurile de catran, de cherestea și de apă stătută din santină.
— Facem un popas la Osoilima, anunță regele.
La Osoilima, loc de pelerinaj aflat pe malul râului, avea să se ducă la sanctuar și să fie biciuit. Era un om religios și avea nevoie de bunăvoința lui Akhanaba, Atotputernicul, în încercarea care urma să vină.
JandolAnganol avea un fel de-a se purta distins și posac. La douăzeci și cinci de ani și o zecime sau două, era încă tânăr, dar avea chipul puternic brăzdat de riduri, care-i dădeau o aparență de înțelepciune, pe care dușmanii săi pretindeau că nu o avea.
La fel ca unul dintre șoimii săi, avea un fel autoritar de a-și ține capul. Către capul lui se îndrepta cea mai mare parte a atenției, ca și cum cârmuitorul națiunii ar fi fost întruchipat de țeasta sa. Înfățișarea lui JandolAnganol avea ceva de vultur, accentuată de nasul ascuțit ca o lamă de cuțit, de sprâncenele negre, aprige și de barba și mustața aranjate cu grijă, cea de-a doua ascunzând parțial o gură senzuală. Ochii îi erau întunecați și pătrunzători; privirea scăpărătoare a acelor ochi, căreia nu-i scăpa nimic, îi adusese în bazare porecla de Vulturul din Borlien.
Cei care-i erau apropiați și aveau darul de a înțelege caracterul oamenilor pretindeau că vulturul era mereu închis într-o colivie și că regina reginelor încă ținea cheia care l-ar fi putut elibera. JandolAnganol purta blestemul khmirului, mai bine descris ca o dorință trupească impersonală, bine înțeleasă în aceste anotimpuri fierbinți.
Deseori, mișcările rapide din cap, în contrast vizibil cu nemișcarea încordată a trupului, reprezentau ticurile nervoase ale unui om care spera să vadă încotro se putea întoarce în continuare.
Ceremonia de sub stânca înaltă din Osoilima se termină curând. Regele, cu sângele înfiltrându-se prin tunică, păși înapoi pe ambarcațiunea de lemn și începu a doua parte a călătoriei. Pentru că detesta duhoarea corabiei, regele dormea noaptea pe punte, întins pe o saltea din puf de lebădă. Puiul lui de fagor, Yuli, dormea lângă el, păzindu-l.
În urma corabiei regelui, păstrând o distanță discretă, se afla o a doua corabie, un vas pentru transportul vitelor ce fusese modificat. În el călătoreau soldații lui cei mai credincioși, Corpul Întâi de Gardă Fagorian. Se apropie protector de nava regelui la intrare în portul interior din Ottassol, în după-amiaza celei de-a treia zile de drum.
Steagurile atârnau pe catarge în arșița înăbușitoare din Ottassol. Mulțimea se aduna pe chei. Printre drapele și alte însemne ale patriotismului se aflau semne mai sumbre, care anunțau: „Vine pârjolul. Oceanele vor arde. Trăiți cu Akha sau muriți pentru vecie cu Freyr.“ Clerificii profitau de vremurile de îngrijorare generală și încercau să-i îngenuncheze pe păcătoși.
O fanfară mărșălui, plină de importanță, între două depozite și începu să cânte o piesă regală. Când coborî pe pasarelă, regele fu întâmpinat cu aplauze destul de reținute.
Veniseră să-l salute membri ai scritinei orașului și cetățeni importanți. Cunoscând reputația Vulturului, își scurtară discursurile, iar Maiestatea Sa le răspunse la fel de scurt.
— Ne bucurăm întotdeauna să vizităm Ottassol, portul nostru principal, și să-l găsim înfloritor. Nu pot rămâne aici prea mult. Evenimentele se derulează rapid. Intenția mea neclintită este să divorțez de regina MyrdemInggala printr-un act de divorț emis de Marele C’Sarr Kilandar al IX-lea, Cârmuitorul Sfântului Imperiu Pannovalan și Părintele Suprem al Cultului lui Akhanaba, ai cărui slujitori suntem. După ce îi voi fi înmânat actul, așa cum trebuie să fac după lege, când Sfântul C’Sarr primește actul înapoi, o să fiu liber să o iau, și o voi lua, ca soție legitimă pe Simoda Tal, Fiică a Oldorandoului. Astfel voi întări prin legături matrimoniale alianța dintre țara noastră și Oldorando, o legătură străveche, și voi confirma parteneriatul nostru în cadrul Sfântului Imperiu. Uniți, dușmanii noștri comuni vor fi înfrânți, iar noi vom atinge măreția, ca în vremurile bunicilor noștri.
Se auziră câteva urale și aplauze. Cea mai mare parte a publicului se repezi să vadă cum debarcă soldații fagori.
Regele își lăsase deoparte keedrantul obișnuit. Îmbrăcase o tunică în galben și negru, fără mâneci, care-i etala brațele musculoase. Avea pantaloni de mătase galbenă, strâmți pe picior. Cizmele răsfrânte erau din piele de culoare închisă. Purta la brâu o sabie scurtă. Părul lui negru era împletit în jurul cercului de aur al lui Akhanaba, prin al cărui har domnea asupra regatului. Stătea în picioare, cu ochii ațintiți asupra comitetului de primire.
Poate că așteptau ceva mai practic din partea lui. Adevărul era că regina MyrdemInggala își atrăsese aproape la fel de multă afecțiune în Ottassol ca în Matrassyl.
Cu o scurtă privire către suită, JandolAnganol se întoarse și se îndepărtă cu pași apăsați.
În fața lui se întindeau râpele joase de loess. O fâșie de pânză galbenă fusese întinsă pe chei pentru ca regele să calce pe ea. El o ocoli, se îndreptă spre trăsura care-l aștepta și urcă. Lacheul închise ușa, iar vehiculul porni de îndată. Intră pe sub o arcadă și ajunse imediat în labirintul Ottassolului. Garda fagoriană îl urmă.
JandolAnganol, care ura multe lucruri, își ura palatul din Ottassol. Dispoziția nu i se îmbunătăți când văzu că era întâmpinat la poartă de către vicarul regal, glacialul AbstrogAthenat cel cu față de târfă.
— Marele Akhanaba să vă binecuvânteze, sire! Ne bucurăm să vedem chipul Maiestății Voastre și să avem parte de prezența voastră printre noi, chiar când sosesc vești proaste de la Armata a Doua din Randonan.
— O să ascult problemele militare de la militari, rosti regele și păși mai departe în sala de primire. Palatul era răcoros, și rămânea răcoros pe măsură ce anotimpurile deveneau tot mai fierbinți, dar construcția lui subterană îl deprima. Îi amintea de cei doi ani de preoție pe care-i petrecuse în Pannoval în copilărie.
Tatăl lui, VarpalAnganol, extinsese mult palatul. Așteptând laude de la fiul său, îl întrebase dacă îi place. „Este rece, complicat, prost gândit“, fusese răspunsul prințului JandolAnganol.
Era tipic pentru VarpalAnganol, niciodată un artist într-ale războiului, să nu aprecieze că palatul subteran nu putea fi nicicum apărat cu eficacitate.
JandolAnganol își amintea ziua în care fusese invadat palatul. Avea trei ani și o zecime. Se distra cu o sabie de lemn într-o curte subterană. Unul dintre pereții netezi de loess se năruise. Prin el se năpustiseră mai mult de zece rebeli înarmați. Săpaseră neobservați un tunel prin pământ. Pe JandolAnganol încă îl contraria amintirea țipătului îngrozit, apoi se repezise la ei cu sabia de jucărie.
Din întâmplare, în curte avea loc schimbarea gărzilor, astfel încât soldații erau cu armele pregătite. După o încăierare furioasă, invadatorii fuseseră uciși. Tunelul fusese mai târziu încorporat în proiectul palatului, în timpul uneia dintre răscoalele pe care VarpalAnganol nu reușise să le reprime cu destulă duritate.
Bătrânul era acum prizonier în fortăreața din Matrassyl, iar curțile și pasajele palatului din Ottassol erau păzite de santinele umane și ancipitale. Ochii lui JandolAnganol aruncară o privire către oamenii tăcuți în timp ce trecea pe lângă ei pe coridoarele șerpuite; dacă unul s-ar fi clintit măcar, era hotărât să-l omoare.