Fragment în avanpremieră: Mattias Edvardsson – O familie aproape normală

O familie aproape normală

Mattias Edvardsson

Traducere din suedeză de Iulia Dromereschi

Fragment

În noaptea dintre luni și marți, n-am închis un ochi. Eram măcinat de gânduri. Ce făcuse Stella? 

Am dat cu aspiratorul, am frecat podelele și dulapurile din bucătărie. Eram leoarcă de sudoare și tot mai furios. Îmi era teamă de propriile gânduri. Stella era fetița mea. Ce fel de tată eram, dacă nutream chiar și o fărâmă de suspiciune în legătură cu nevinovăția ei? Simțeam că mă sufoc și a trebuit să ies în grădină ca să iau puțin aer. 

Ulrika se închisese în birou. După câteva ore, am găsit-o dormind cu capul pe brațe, pe birou. Lângă ea se aflau o sticlă de vin și un pahar pe jumătate plin. I-am mângâiat părul, i-am adulmecat parfumul și am lăsat-o să doarmă. 

Dimineața, m-am așezat la masa din bucătărie, extenuat, am luat ziarul și am văzut o fotografie cu terenul de joacă pe care murise Christopher Olsen. Oare Stella fusese acolo și de ce? Am alungat gândul și am urcat la Ulrika. 

— Mă duc acolo. Vreau să văd cu ochii mei. 

— Ce să vezi? 

— Locul. Terenul de joacă.
— Nu cred că e o idee bună, a spus Ulrika. E mai bine să ne ținem cât mai departe posibil de toate.
Dar eu începusem să caut pe internet.
Până acum, informațiile despre crimă erau puține, însă era doar o chestiune de timp și, probabil, în doar câteva ore, aveau să curgă postările în diverse forme, pe rețelele sociale. Stella avea să primească, mai mult ca sigur, eticheta de vinovată. Nu iese fum fără foc, avea să se spună. Era cu atât mai delicat, cu cât era vorba despre fiica unui preot.
Puterea de a judeca le aparține oamenilor, indiferent de ceea ce consideră tribunalele, iar tribunalul oamenilor se bazează rareori pe aceleași dovezi precum tribunalele adevărate. De câte ori nu comentasem când un suspect fusese eliberat din lipsă de dovezi?
Am continuat, dar nu era suficient să citesc cuvinte și să văd imagini. Voiam să văd cu ochii mei și să mă aflu în miezul lucrurilor. 

Nu i-am spus Ulrikăi unde mă duc. Părea atât de sigură că Stella nu fusese implicată! Am urcat în mașină, cu un sentiment apăsător în piept.
La jumătatea drumului prin oraș, mi-a sunat telefonul. Pe ecran a apărut numele lui Dino.
— Poliția a interogat-o pe Amina. Nu-mi place că este implicată.
Vorbea repede, cu o asprime neobișnuită în glas.
— Ce-au vrut să știe? am întrebat, însă Dino nu mă asculta.
— Imaginează-ți că, la un moment dat, iese la iveală faptul că Amina este implicată într-o anchetă de crimă — și asta în timp ce ea își construiește o carieră în medicină. Nu dă bine deloc. 

— Trezește-te, Dino! Fiica mea e suspectă de crimă! Nu cred că Amina are probleme. 

A tăcut o clipă. 

— Știu, știu. Îmi pare rău. Doar că nu vreau ca Amina să sufere din cauza unui lucru în care n-a avut niciun amestec. 

Firește că nu avea intenții rele. Dino nu era nici sensibil, nici diplomat. De-atâtea ori a trebuit să-i îmblânzesc reacțiile pripite sau cuvintele nepotrivite, pe terenul de handbal. Dar, de data asta, și eu mă aflam sub presiune. 

— Crezi că Stella a fost cu adevărat implicată? am întrebat. 

— Firește că nu, însă aici e vorba despre o carieră în medicină. Amina nu știe nimic despre ce s-a întâmplat vineri. 

— Păi, nici Stella nu știe. 

— E atât de previzibil că s-a întâmplat tocmai acum. Cu siguranță, nu e prima dată când Amina intră în bucluc din cauza… 

N-a apucat să-și termine fraza. Nu era nevoie. I-am închis, cu degetul arătător tremurând. 

Lângă Bollhuset, am oprit mașina și am mers pe jos. În spatele unui gard adiacent clădirii, am găsit terenul de joacă. Din benzile de restricție care fuseseră montate de poliție rămăsese doar o bucată albă, lipită de un stâlp de felinar. Pe terenul de joacă, o fetiță care râdea zglobiu prinsese viteză într-un leagăn, iar unul dintre pantofiori îi sărise din picior. La mică distanță, tatăl ei stătea cu brațele deschise, în fața leagănului, în timp ce frățiorul fetiței ezita să se urce și el.

Lângă gardul viu din spatele lor, oamenii făcuseră un loc de comemorare. Lumânări, trandafiri și crini, fotografii și o cartolină pe care, cu litere roșii pe fundal negru, stătea scris „DE CE?“ cu majuscule. 

Fetița a sărit din leagăn, și-a ridicat pantoful și l-a pus înapoi în picior dintr-o singură mișcare, apoi a alergat spre tatăl ei, cu un chiot voios. 

— Sst, a admonestat-o el, privindu-mă. 

Am plecat capul în fața florilor și-a lumânărilor și m-am rugat în tăcere pentru Christopher Olsen. 

Înainte, îi văzusem chipul numai în materiale de pe internet și pe ecranul telefonului mobil, în fotografii dintr-un reportaj și de la o prezentare de afaceri. Acum, îl vedeam pentru prima dată într-un context diferit, ca pe un bărbat în carne și oase, o persoană care le lipsea altora și pe care o regretau. În cea mai mare dintre fotografii, privea direct în obiectiv, cu ochi strălucitori și cu un zâmbet care părea să amestece bucuria cu surprinderea, de parcă ar fi fost luat pe nepregătite de fotograf. Moartea este rareori mai palpabilă decât atunci când vezi cât de viu a fost cândva un om. 

Am fost copleșit de un sentiment brutal de neputință. Totul era dezgustător. Unui tânăr îi fusese luată viața chiar aici, pe pietricelele acestea care scrâșneau sub pantofi. Încă îți puteai da seama unde cursese sângele. 

Cum ar fi putut cineva să creadă, chiar și pentru o clipă, că Stella ar fi fost implicată în așa ceva? Am privit fotografiile lui Christopher Olsen. Părea un tip simpatic, cu ochi veseli și viitorul oglindit în priviri. Era o tragedie fără sens. 

M-am grăbit afară, pe pavaj, și am privit spre Pilegatan.

De ce pretinsese vecina aceea că o văzuse pe Stella aici, vineri? Cine era și de ce era atât de sigură? Dacă mințea în mod deliberat, cineva trebuia să-i explice unde ar fi putut duce asta. 

Și dacă nu mințea? Dacă Stella fusese aici? 

La capătul străzii am găsit casa galbenă, din secolul trecut, în care locuise Christopher Olsen. Am privit ferestrele frumoase și balcoanele elegante. Apoi am pus mâna pe poartă. Era deschisă. 

Nu știam dacă existau temeiuri legale care să mă împiedice să discut cu martora. Din punct de vedere moral, firește că era condamnabil, chiar dacă îmi promisesem că n-aveam s-o influențez. Voiam doar să înțeleg ce văzuse. Trebuia și să afle că Stella era o persoană reală, cu o familie foarte îngrijorată. Trebuia să i se explice foarte clar că nu era un joc. Trebuia să vadă că eram prezent.

***

Am urcat încet, cu pași nesiguri. Mirosea a cafea și a pâine coaptă. Cât de macabru! Cum putea cineva să coacă pâine în asemenea împrejurări? 

La primul etaj, m-am oprit ca să citesc plăcuța cu numele. Cu litere scrijelite pe metal lucios stătea scris C. Olsen. Vizavi erau două apartamente. În dreapta locuia cineva pe nume Agnelid, iar pe ușa stângă se afla un bilețel scris de mână, cu numele My Sennevall. Am recunoscut numele imediat. 

Soneria a răsunat strident, iar eu am încercat să-mi dau seama ce urma să spun. Trebuia să-i explic de ce mă aflam aici. În curând, de partea cealaltă a ușii am auzit niște pași târșâiți, podeaua a scrâșnit — și atât. Am mai sunat o dată. 

Oare stătea în spatele ușii și asculta? 

— Bună, am spus, cu glas scăzut. E cineva acolo? 

Am auzit broasca răsucindu-se și deschizându-se foarte lent. Ușa s-a crăpat atât de puțin, încât a trebuit să mă aplec într-o parte ca să deslușesc silueta din spatele ei. 

— Bună. Îmi cer scuze că am apărut așa.

Am văzut doar o pereche de ochi scânteietori, în beznă. 

— Mă numesc Adam Sandell. 

— Aha. 

— Pot să intru? 

A mai crăpat puțin ușa. 

— Vindeți ceva? 

Vocea ei suna ca a unui copil. 

— Vreau doar să-ți pun câteva întrebări despre Stella. Sunt tatăl ei. 

— Stella? 

A părut să stea pe gânduri. 

— Acea Stella? 

— Te rog. Vreau doar să știu. 

Încă ezitând, a scos lanțul de siguranță de la ușă, iar eu am intrat în holul slab luminat. Pe raftul pentru pălării se afla o beretă, pe cuier atârna o jachetă de ploaie, iar alături, o umbrelă. În rest, era complet gol. 

— Tu ești My? am întrebat. My Sennevall? 

Fata s-a dat înapoi și m-a privit fix. Era micuță și drăguță. Părul îi ajungea până la talie. Părea cam de vârsta Stellei. 

— Nu știu ce vreți, a spus. Am declarat deja totul la poliție. 

— Nu stau mult, i-am promis, încercând să arunc o privire în jur. 

Pereții erau goi. O singură lampă cu picior răspândea o lumină slabă în camera altfel întunecată. În fața ferestrei era un fotoliu bleumarin, peticit, care avea nevoie de reparații. Pe un raft al bibliotecii se aflau câteva obiecte de porțelan, dintre cele care se pot găsi la târgurile de vechituri. Niciun birou, niciun scaun, nicio altă piesă de mobilier. Doar un pat din anii ’90, nefăcut, într-un colț. 

— Bine, spuneți-mi ce doriți, a zis My Sennevall. 

Nu eram sigur ce voiam. 

— Îmi poți spune unde ai văzut-o? Trebuie să înțeleg ce s-a întâmplat. 

My Sennevall a clipit de câteva ori. 

— De obicei, stau aici, la fereastră, a spus ea, arătând spre fotoliul peticit. Îmi place să privesc. 

— Ce? 

— Tot ce se întâmplă. 

Mi s-a părut ciudat. Ce era cu fata asta? 

— Când ai văzut-o pe Stella? am întrebat. Ești sigură că era vineri? 

A pufnit. 

— Prima dată, în jur de ora douăsprezece și jumătate. 

— Prima dată? 

A încuviințat. 

— Stella a apărut pe bicicletă, foarte grăbită. A împins poarta cu toată puterea și a alergat înăuntru. 

My Sennevall a făcut câțiva pași lenți, a ajuns lângă fotoliu și a arătat pe fereastră. Vederea spre Pilegatan era excelentă. 

— Apoi, am văzut-o iar, cam la jumătate de oră după aceea. Se afla pe trotuarul acela de vizavi. Sub copac. 

Jumătate de oră mai târziu? My Sennevall văzuse o persoană despre care credea că era Stella nu doar o dată, ci de două ori în aceeași seară. 

— De unde știi că era Stella? O cunoști? 

A încuviințat. 

— Știu că lucrează la H&M. Am spus asta și poliției.

M-a privit din nou. Firește, My Sennevall era puțin cam stranie, însă nu exista nicio dovadă că ar minți. Cu siguranță văzuse pe cineva vinerea trecută și era convinsă că era Stella. M-am trezit gândindu-mă că nu arăta ca o persoană care să mintă. Un gând ciudat. 

— Recunoști pe oricine lucrează la H&M sau doar pe Stella? 

A pufnit iar. 

— Am o memorie neobișnuită a fețelor, a spus, privind pe fereastră. Memoria mea e foarte bună, în general. Remarc ce altora le scapă. 

— Să spunem că e așa, am răspuns. 

— V-am văzut fiica la H&M de multe ori. Când poliția mi-a arătat o fotografie, am fost sută la sută sigură. Au spus că este neobișnuit ca martorii să fie atât de convinși. 

M-am lăsat puțin în jos, ca să am aceeași perspectivă ca și cum aș fi stat în fotoliu, și am descoperit că aveam o vedere nestingherită spre partea de vizavi a străzii. 

— Apoi, m-am trezit fiindcă striga cineva. Sau plângea. Era un bărbat, în orice caz. 

— Asta când se întâmpla? 

— Tocmai mă dusesem la culcare, deci trebuie să fi fost în jur de ora unu. 

Exact cum spusese Blomberg. Ora unu. 

— Întotdeauna merg la culcare la ora unu. În fine, am alergat aici, la fereastră, și am privit o vreme. N-am văzut nimic, dar sunt convinsă că sunetele veneau de pe terenul de joacă de acolo. 

Am încercat să-mi imaginez cum arăta pe întuneric. Cu siguranță, existau câteva felinare pe trotuar, însă tot nu puteai desluși niciun detaliu la miezul nopții.

— De unde ești atât de sigură că era ea? am spus. Înțelegi că poți distruge viața cuiva, viața mai multor oameni, dacă numești persoana greșită? Trebuie să fii complet sigură. 

— Dar sunt. Așa am afirmat. 

Suna atât de naiv, aproape ireal. Părea ceva nebunesc: Stella să fie încuiată într-o celulă pe baza afirmațiilor acestei fete. 

Trebuia să mă calmez. Tot ce-mi doream era să o apuc pe My Sennevall și să o scutur. 

— Nu o cunoști pe Stella! Ai văzut-o doar la magazinul la care lucrează. Cum poți să spui că ești sigură? 

My Sennevall s-a uitat în ochii mei, cu o expresie plină de compasiune. 

— N-a fost prima dată când a venit aici.

You might also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: