Sub Apa Dragonului Strâmb
Volum de povestiri fantasy & fantastice
Coordonatori: Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan
în pregătire la editura Tritonic
Octavia de Daniel Timariu
– o povestire din seria Tenebre –
(fragment)
Cu o seară înainte fusesem să-l vizitez pe Pál, unul dintre nenumărații veri ai lui Farkaș, lovit de o mașină și dus de urgență la Județean. Am acolo un prieten din copilărie, Nuțu, care mă anunță de fiecare dată când se petrece ceva ieșit din comun. În seara aceea m-a sunat că un nebun, care mai mult mârâie decât vorbește, refuză orice ajutor. Când am ajuns, nu-mi venea să cred.
– Mai și pute a câine ud. Dracu știe de unde apar ăștia, unde dorm, în pădure?
Era întins pe un pat de rezervă, transpirat, cu osul femural rupt ieșindu-i de sub piele. Mi-a venit greață, nu înainte de a-i face semn că totul e în regulă. El nu s-a liniștit, dar cei doi polițiști erau vizibil ușurați.
– Îl cunoașteți, domnule?
– Domnul doctor, i-a corectat Nuțu.
– E clientul meu, i-am mințit politicos, ducându-mi un deget la tâmplă.
Am reușit într-un final să obțin pentru el o rezervă, unde am așteptat să vină medicul trimis de Farkaș.
– Ce s-a întâmplat?
Agitația îl sleise. Caninii îi ieșiseră din gură și lungi dâre de salivă se prelingeau pe lângă ei. Părul negru, scurt, era zburlit. Avea ochii neliniștiți și limba îi atârna într-o parte. Partea animalică, vârcolacul din el, prelua controlul trupului. Era rănit, iar noaptea se așternea tot mai repede. De ce nu venea odată Farkaș, de ce nu apărea medicul haitei?
A șoptit ceva, forțându-mă să-mi aplec urechea. Gâfâia și mirosea îngrozitor.
– Nu știu, totul tiltott. Numa’ ce ieșisem din pădure. Menekülő.
Îmi era neclar, ce voia să zică? Fugea sau era fugar? Cine îl fugărea? Și de ce s-a oprit? Atunci nu înțelegeam, totul era nou pentru mine. Prin sânge-mi curgea adrenalina în valuri, situația nu era prea bună. Nuțu, bunul meu prieten, bănuia unele lucruri, că prietenii mei nu erau chiar oameni obișnuiți, că nici eu nu mai eram eu, cel ce bătea munții Aninei, explorând peșterile și Cheile Nerei. Că moartea Laurei mă schimbase într-un fel de neînțeles pentru el. Prefera să stea deoparte. Nu punea întrebări, dar nici nu voia ca eu să-i dau mai multe detalii. Aveam o înțelegere nespusă și nu vedeam de ce aș fi rupt-o chiar atunci.
– Cine te-a accidentat?
– Autó.
Am dat din cap.
– Fugeai prin pădure, ai ieșit și te-a lovit mașina?
A dat la rândul lui din cap.
– Nici un zgomot. Az erdő felnőtt.
– Nu pricep.
– Atunci ieșit din ceață Kisasszony. M-am speriat tare, ea plâns mult și strigat la mine. Eu fugit cât putut, apoi totul a revenit și lovit autó.
Vedeam că suferă, dar nu-l puteam ajuta cu nimic. Doar să-i țin pe oameni departe de el și să-l ajut să lipăie niște apă. Vorbea tot mai greu, cuvintele, în română și maghiară, se împleteau cu mârâituri sonore. Ar fi fost bine ca Farkaș cu oamenii lui să ajungă cât mai repede, până nu se întâmpla o nenorocire.
E ciudat, peste mai mulți ani mă voi reîntâlni cu Pál chiar pe terasa casei mele din Moșnița Veche. La ei în pădure era o mare petrecere. Unul din vârcolacii lui Farkaș își adusese mireasă tocmai din Munții Pădurea Neagră. De mult timp cele două haite nu mai schimbaseră sânge și acum erau în culmea fericirii. Sute de vârcolaci veneau de prin munții Carpați și Balcanici pentru a vedea cu ochii lor noua alianță. Lupii, spuneau ei cu mândrie, își recăpătau vechile teritorii din Germania. Oamenii nu pot decât să se bucure. Până atunci, dădeau iama în proviziile de vin, bine ascunse sub casa mea.
Pál, cu trupul dezgolit, pe jumătate vârcolac, tocmai scosese din pivniță un butoi de cincizeci de litri când m-a văzut stând sub frunzișul viței-de-vie, cu o țigară între buze, admirându-i forța. Qiqirn, dulăul iadului, prietenul meu de nădejde, era cu ei, în negrul codrului, urmărind și învățând. Așa se exprimase el laconic când l-am întrebat ce dracu face acolo. Dar nu era doar el, mulți alți prieteni din Crâșma Satirului petreceau de trei zile. Numai eu, nici om, nici entitate, nu fusesem invitat, de parcă eram ruda cea săracă ce trebuie ținută în camera din dos până pleacă musafirii.
M-a salutat din cap și a dat să treacă pe lângă mine. A făcut câțiva pași, după care l-am auzit oftând și lăsând butoiul jos.
– Nu am apucat să-ți mulțumesc.
– Am și uitat.
De fapt, nu uitasem niciodată acea seară lungă în care trebuise să-l țin de mână și să-i cânt ca unui copil în așteptarea lui Farkaș.
– M-am luat cu altele, mai mult în pădure, știi tu. Timpul trece altfel. Eu mai rar prin oraș.
Am dat din mână împăciuitor.
– N-are nimic. Înțeleg.
– Nu vreau să crezi că sunt needucat, nu s-a lăsat el. Îmi știu obligațiile și cunosc legile care ne leagă. Vreau doar să spun că, tot timpul ăsta, am avut de gând să te caut și să-ți mulțumesc. Chiar așa!
Se ambala de unul singur și-mi părea rău să-l văd cum se punea într-o postură ridicolă. Dar dacă tot începuse să-mi răscolească memoria și dacă tot avea atâtea remușcări, am profitat.
– Uite… apreciez gestul tău, lămurește-mă cu ceva. Fă-mi un serviciu.
Și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, uitându-se lung la butoiul cu vin. Probabil că regreta slăbiciunea ce-l făcuse să se oprească.
– Păi da, sigur, dacă e ceva cu care să te ajut. Cu plăcere.
– Îmi ești dator, l-am făcut eu atent.
– Onoarea înainte de toate, a rostit el cu jumătate de glas.
– Ce ai văzut atunci, în seara aia, de te-a speriat atât de tare?