Nominalizări: Locus Award Nominee for Best Fantasy Novel (2012), David Gemmell Legend Award Nominee for Best Fantasy Novel (2012), British Fantasy Award Nominee for Best Novel (2012), David Gemmell Ravenheart Award Nominee for Best Fantasy Cover Art (2012), Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy (2011)
Nota Goodreads: 4.29 (37001 note)
Descrierea editurii: „Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou. Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent la cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte. Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.”
Se spune că ritmul de apariției al seriilor la noi este mai mult decât lent. Că trec ani întregi între aparițiile volumelor unei serii și că uităm ce s-a întâmplat de la un volum la altul, ba uneori e nevoie să recitim volumul sau volumele anterioare ca să ne amintim cine ce face și de ce. Cel puțin acesta este cazul meu, care nu pot spune că mă pot lăuda cu o memorie chiar prodigioasă când vine vorba de personaje sau de detalii legate de anumite întâmplări. Există însă serii care trebuie savurate pe îndelete, cel mult un volum pe an, căci autorii lor sunt mai boemi, au și alte joburi, lucrează la mai multe serii în paralel sau pur și simplu simt nevoia să acorde o atenție deosebită fiecărui volum în parte, scriind cu anii la el sau cizelându-l până când consideră că a atins perfecțiunea. După părerea mea, un volum pe an sau la un an și jumătate diferență este ok în cazul lui Joe Abercrombie. Omul nu funcționează după aceleași principii precum Brandon Sanderson, nu are o armată de asistenți în spate care să-i sistematizeze operele și nici nu scrie pe bandă rulantă, inundând piața cu câte un volum sau două pe an. Eu unul nu mă supăr dacă citesc cel mult un volum pe an de Abercrombie, nu risc o supradoză, nici o dependență și mă pot bucura pe îndelete de fiecare volum nou apărut.
E drept că parcă s-a mai diluat ceva de la primele trei volume care alcătuiesc prima parte, prima secvență a seriei „Prima Lege”, parcă nu mai e același zvâc ca acolo, însă talentul rămâne talent. E drept că nici nu mai beneficiază de aportul a două personaje senzaționale, Sand dan Glokta, inchizitorul schilod și monstruos de cinic, și Logen Nouădegete, zis și Sângerosul Nouă, o creatură însetată de sânge, devenită personaj de legendă cu care să-i sperii chiar și pe cei mai înveterați asasini și tipi de joasă speță, care, în principiu, nu se sperie cu una, cu două. Însă Joe Abercrombie exact la acest capitol excelează și în următoarele volume, cele așa-zis de sine stătătoare din universul seriei „Prima Lege”, „Dulce răzbunare” (despre am scris acum doi ani, aici) și „Eroii”, căci în privința volumului șase, „Red country” (din surse directe, Logen Nouădegete reapare, în sfârșit, în acest al șaselea volum, deci toți cei care afirmă că a fost omorât de Dow cel Negru mint cu nerușinare), încă nu mă pot pronunța, dat fiind că nu l-am citit: la personaje.
O adevărată panoplie de personaje din cele mai diverse, de la lași, pungași și trădători, pentru care înjunghiatul pe la spate a devenit o adevărată trăsătură de caracter, chiar o virtute, am putea spune, și până la oameni de onoare, puțini, foarte puțini, de-i poți număra pe degetele Sângerosului Nouă, puține și pline de cicatrice, cum sunt ele, personaje de care te atașezi imediat, alături de care suferi sau te bucuri deopotrivă, dar și pe care ajungi să le disprețuiești, să le detești sau să le urăști cu patima cu care-i urăsc și ele, la rândul lor, pe cotropitori. Numai aici, în acest al cincilea volum, avem asasini nemiloși, trădători, tâlhari, scorpii care nu mai știu cum să ticluiască planuri pentru a-și vedea soțul cocoțat cât mai sus în ierarhie, soldați de elită care se lamentează și-și plâng de milă, deși ar fi capabili să căsăpească ei singuri o întreagă armată (sunt senzaționale înfruntările care-l au în centru pe Bremer dan Gorst, de mult n-am mai întâlnit asemenea scene), generali incompetenți și lași, mercenari lacomi și lipsiți de onoare, caporali care preferă să tragă un pui de somn la umbra unui copac, ferindu-se cu dibăcie de confruntările directe cu dușmanul, lași care se ascund prin dulapuri și apoi sunt confundați cu eroii neînfricați, conducători de trupe care uneltesc tot timpul și nu mai știu cum să se sape unul pe altul și să se înjunghie pe la spate, pentru a-i intra în grații tartorului suprem și mulți, mulți alții.
De data asta, în acest al cincilea volum, Abercrombie îi cam lasă în pace pe membrii trupei de mercenari al cărei conducător a fost celebrul Sângerosul Nouă, acum dispărut dintre cei vii sau plecat pe cine știe ce alte meleaguri, în căutare de trupuri noi și numai bune de spintecat, și se ocupă de o serie nouă de personaje, pe care o puteți găsi notată în primele trei pagini ale poveștii. Pe de o parte îi avem pe cei din Uniune, sosiți în Nord ca să stârpească odată pentru totdeauna amenințarea teribilă a încăpățânaților și dârjilor sălbatici nordici, în frunte cu Dow cel Negru, cel despre care se spune c-a reușit minunea minunilor, adică să-i facă de petrecanie lui Logen Nouădegete, după ce acesta, la rândul său, îi făcuse de petrecanie fostului rege al nordicilor, Bethod, iar de partea cealaltă avem cea mai trăsnită trupă asamblată vreodată pentru a se opune oștirii Uniunii: triburi nordice înveșmântate în blănuri și înarmate cu fierătanii ascuțite cu aspect înfricoșător, mercenari tocmiți pe galbeni mulți de Dow cel Negru sau flăcăi lați în umeri, care-au abandonat munca la câmp, aducătoare de puține satisfacții, pentru a se umple de glorie pe câmpul de luptă, străbătuți de un sentiment patriotic deosebit când aud că nenorociții de unioniști au dat buzna să le ocupe pământurile lăsate lor de strămoșii care le cuceriseră vărsând râuri de sânge și așa mai departe.
Dar mai sunt, nu vă temeți, v-am zis doar că punctul forte al acestor volume noi sunt tocmai personajele și nu se cade să dau totul din casă, răpindu-vă plăcerea să le descoperiți voi înșiși pe parcursul celor peste șapte sute de pagini care alcătuiesc acest nou volum. Să nu uit cine mai apare: Caul Fiori-îți-dau, un personaj fără un ochi, de-a dreptul înspăimântător și care pare cel mai stabil psihic dintre toți, până la un moment dat, Copoiul, aliatul de odinioară al lui Logen Nouădegete, trecut acum de partea Uniunii, căci pe Dow cel Negru, fostul tovarăș, îl consideră nu numai labil psihic, maniac însetat de sânge și brută lipsită de discernământ, ci și un adevărat pericol atât pentru popoarele nordice, cât și pentru oamenii din jurul său, firește, Dow cel Negru, despre care nu-mi mai aduc aminte mare lucru din volumele anterioare, decât că este, desigur, o brută uriașă însetată de sânge, plus, favoritul meu dintre toți, Bremer dan Gorst, soldat de elită și campion absolut, din păcate „binecuvântat” de mama natură cu un glas pițigăiat ca de fetiță, fost protector al regelui Uniunii, acum căzut în dizgrație după ce-a picat, nu demult, într-o capcană mișelească ce era gata să se soldeze cu un regicid și decăzut la stadiul de observator regal al colosalelor înfruntări din preajma dealului pe care stau cocoțați, indiferenți la zbaterile celor de dedesubt, Eroii, statui colosale, cioplite pentru a-i onora, desigur, pe eroii de odinioară ai nordicilor.
N-am să vă plictisesc cu dualitatea bine-rău, cu povești despre moralitate și jocuri politice sau strategice, ori cu antieroii ridicați la rang de eroi în scrierile lui Abercrombie sau cu faptul că fiecare este un cinic până în măduva oaselor, care nu înțelege rolul războiului, dar care-l practică bucuros și nu-și poate găsi locul nici măcar atunci când încep să-i scârțâie oasele bătrâne, nici cu faptul că fiecare are dreptate în felul său, că fiecare posedă un adevăr și că adevărul are atâtea fațete câte personaje ajung să îl enunțe. În schimb, pot spune că Abercrombie, deși nu e într-o formă maximă, izbutește totuși să te țină cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, în ciuda faptului că ai cam puțină magie, cam puțin fantastic într-o poveste fantasy (vreo două dispariții în neant din partea vrăjitoarei înveșmântate în bandaje care se spune că l-ar proteja și sfătui pe Dow cel Negru) și că a ajuns să mă exaspereze tachinarea asta, aluziile astea nesfârșite ale autorului în privința lui Logen Nouădegete: păi dacă tot îl iubește lumea atâta și se vede clar că și pentru autor este personajul favorit, atunci de ce nu-l readuci la viață? De ce tot bați apa-n piuă, de ce tot bați șaua să priceapă iapa, că a scăpat, că n-a scăpat, că va apărea, că nu va apărea (va apărea, v-am mai spus, dar nu aici) și așa mai departe? Ca să ne faci să citim și următorul volum? Păi nu se știe deja că-l vom citi? Pe el și următoarele, până când se va sătura autorul să mai scrie povești cu antieroi? Recomandată!
Mi-a placut mult romanul, personaje excelent conturate si scene de lupta bine puse in scena. Mie mi-e dor de Ferro Maljinn. 😀 Sper sa mai scrie despre ea.
Ferro, Ferro… Parcă e războinica cu care are la un moment dat o aventură, dar și o dispută, Logen Nouădegete?
Asta am remarcat și eu în recenzie, personajele sunt punctul forte al autorului.
Da, e razboinica aceea cu sange de demon care intra in „trupa” lui Bayaz, alaturi de Logen si ceilalti.