Semnal editorial 46 + Fragment în avanpremieră: John Lawton – Black Out

Fragment în avanpremieră

Capitolul 3

„Până și polițaiul din spatele biroului din secția Stepney arăta de parcă ar fi fost scos de la naftalină pentru a înlocui un bărbat mai tânăr, trimis să facă instrucție de front în Aldershot sau Catterick.

— Da? spuse el.

„De ce“, se întrebă Troy, „nimeni nu mi se adresează cu «domnule»?“ Măcar o dată, cineva ar putea alege să ignore vârsta și să respecte gradul.

— Sergent Troy. Am venit să-l văd pe George Bonham. Își prezentă din nou legitimația. Polițistul o privi mijindu-și ochii. Troy ar fi putut la fel de bine să țină în mână un pește mort. Se întoarse către ușa deschisă din spatele lui și strigă:

— Dom’le sergent! A venit cineva să vă vadă.

Din camera din spate ieși un om cât un urs. Purta ghete numărul 49 și măsura binișor doi metri cu tot cu caschetă.

— Ce bine c-ai apărut, Freddie, spuse Bonham zâmbind larg. Ridică placa mobilă a tejghelei și trecu. Mâna întinsă a lui Troy fu prinsă pe moment, înainte să primească pe umăr o bătaie familiară, care păru să îi sfărâme coloana vertebrală.

— Hai să bem o ceașcă de ceai. Cred că ești înghețat. Nu te-am mai văzut pe-aici de secole! Secole, zic.

Leman Street fusese prima secție în care lucrase Troy, un soi de alma mater. Îl avusese pe George Bonham ca superior direct la vârsta de douăzeci și unu de ani – încă bucuros că fusese acceptat în Poliție în ciuda celor doi centimetri sub înălțimea minimă. Fusese instruit și protejat de către Bonham din motive pe care nici măcar nu se încumeta să le ghicească. Bonham fusese cel care îl îndrumase către misiunile sub acoperire. În 1939, Scotland Yard ceruse prezența lui Troy în rândurile sale. Soluționarea rapidă a unui caz spinos și lipsa de oameni îl urcaseră în grad ca sergent la câteva luni după izbucnirea războiului. Acum, la aproape douăzeci și nouă de ani, o întâlnire cu Bonham încă îl făcea să se simtă ca un copil.

În camera din spate, Bonham puse apă la fiert și luă de pe raft o cutie de ceai. Troy știa că plăcerea lui Bonham de a respecta ritualul de modă veche putea să prelungească prepararea ceaiului la nesfârșit. Privi în jurul său. Nu se schimbase nimic de când plecase la Yard: pereții aveau aceeași culoare a cojii de ou, întunecată în toate nuanțele de crem și de ocru din cauza fumului de țigară.

— Cred că ești înghețat, repetă Bonham.

— George, spuse Troy, sperând că nerăbdarea cu care trata ritualul nu era prea evidentă. Pot să-l văd?

— Nu pleacă nicăieri.

— Totuși, aș vrea să-l văd. Bonham merse încet până la fereastră, răsuci zăvorul și luă de pe pervaz un pachet lung, învelit în hârtie maro.

— Cum nu aveam gheață, m-am gândit că era singurul loc unde îl puteam ține. Nu s-ar putea strica într-o noapte ca asta, nu?

Așeză pachetul înghețat pe masa din mijlocul încăperii și trase de un colț al hârtiei. Conținutul se rostogoli țeapăn către capul mesei. Era un braț omenesc, aparținând unui bărbat, hăcuit fără finețe chiar deasupra cotului. Era brațul stâng, integral, cu tot cu degete, al treilea purtând încă un inel de aur. Antebrațul era acoperit cu o mânecă de haină din lână, purtând urmele unor colți de câine. Dedesubt se ițea o mânecă de cămașă care își pierduse albeața, încă prinsă cu un buton de argint. Troy privi atent. Apoi înconjură masa de două ori. Se opri, întoarse brațul cu palma în sus și studie mâna. Câteva minute se scurseră în tăcere. Când se sprijini de dulap și își desprinse privirea de braț, ceainicul fluieră, tulburând liniștea. Bonham îl goli și luă o porție din rația de ceai în scădere.

— Cine l-a găsit? întrebă Troy.

— Un puști. În după-amiaza asta.

— De unde l-a luat?

— Dintr-o zonă bombardată. Departe, spre est, către Green. A apărut din senin, l-a trântit cu pleosc și a fugit. Oricum, nu contează. Îl cunosc de când era în scutece. N-o să avem probleme să-l găsim. Părinții lui sunt vecinii mei de bloc.

— Va trebui să discut cu el.

Bonham așeză lângă braț ceainicul și două cești și privi în jos spre Troy.

— Cu siguranță nu în seara asta, Freddie. Nu poate fi atât de urgent.

— Cât de urgentă este o crimă?

— Cine a spus ceva despre crimă?

— Cine a trimis după Scotland Yard?

— E doar o măsură de precauție. M-am îngrijorat când s-a dovedit a nu fi unul dintre ai noștri.

— N-au apărut cadavre fără mâini? întrebă Troy.

— Am ținut o evidență strânsă. I-am verificat pe toți. Nu e localnic, aș putea să jur.

— Luna asta au fost raiduri masive. Londra e înțesată de cadavre. Am putea construi un zid din morții noștri.

— Nu e de-al nostru, îți spun.

— Oamenii mor în toată Londra, George.

— Nu și ăsta. Am pierdut câțiva săptămâna asta, prea înceți sau prea proști ca să ajungă la adăposturi. Dar sunt luați în evidență. Nu lipsește nimeni în zona mea. Am scos la suprafață și am identificat fiecare cadavru. Niciunul dintre ele nu avea un braț smuls.

— Brațul ăsta nu a fost nici smuls, nici sfâșiat de o bombă. A fost tăiat.

— M-am gândit să mă uit îndeaproape la asta.

— Cel puțin patru lovituri de lamă. Troy se aplecă mai aproape de capătul tăiat al ciotului, sprijinindu-și coatele pe masă. A fost ceva greu, cu un singur tăiș și lamă lată, care se îngustează treptat.

— Un satâr?

— Mai degrabă o macetă sau un cuțit Bowie.

Bonham îi dădu o ceașcă lui Troy. Mâna i se dezmorți dureros în contact cu căldura ei. Tresări și se întoarse din nou spre braț. Unghiile erau îngrijit tăiate, nici rupte, nici roase. Vârfurile degetelor erau puternic îngălbenite de nicotină – Troy ar fi putut jura că dăduse peste un fumător de Capstan –, dar lucrul curios erau semnele micuțe, petice întunecate de piele pătată și întărită. Un fel de arsuri sau de cicatrice provocate de opărire. Cele mai multe se vindecaseră deja, însă vreo două păreau mai recente, vechi de cel mult o lună. Troy simți o înțepătură de durere în vârful despicat al degetului mare. Sorbi băutura neplăcută la gust, o amintire vagă a unei cești de ceai zdravene, dinainte de război. Înconjură încă o dată vechea masă de ulm și se opri lângă Bonham, umăr la umăr – doar că umărul lui Bonham îl depășea cu mult pe al său.

— Ah, adăugă Troy, era deja mort când i s-a făcut asta. Bonham sorbi zgomotos din ceai.

— Să fiu al naibii, zise el încet.

— Unde e zona bombardată? întrebă Troy.

— Puștii îi spun grădina. E către Stepney Green. În mare parte a fost Cardigan Street, înainte ca Hitler să aibă grijă de ea.

— Era una dintre zonele mele de patrulare.

— Ei bine, poți să patrulezi din nou pe-acolo mâine.

— Băiatul locuiește în blocul tău?

— La parter, în partea din spate. Îl cheamă Terence Flanagan, zis și Tub. N-a avut necazuri, din câte știu. Bătrânu-său le cam trage la măsea, dar mai degrabă îl răsfață pe băiat decât să-l ia la curele când se îmbată. Cunoști genul. Când îl apucă amocul, îl îngroapă pe puști în tot ce are în buzunar, de la un sfert de penny la patru pence. Mamă-sa e soi bun, în schimb – îl ține pe calea cea dreaptă.

— Pot să vorbesc cu el dimineață?

— Dacă te trezești destul de devreme. Vrei să rămâi peste noapte?

— Ar fi în regulă, George?

— Nicio problemă, e spațiu destul. În fond, locul e pe jumătate gol.

Troy știa cum stau lucrurile, de fapt. Bonham și soția sa, Ethel, crescuseră trei copii în tot atâtea camere. Două dormitoare prin care se putea trece și o sufragerie mai mică de nouă metri pătrați, cu o bucătărie liniară care includea și baia. Singurul motiv pentru care lui Bonham nu i se părea înghesuit era că nu locuise niciodată altundeva, iar singurul motiv pentru care descrisese locul drept pe jumătate gol era că cei trei fii ai săi erau în marină, iar soția sa fusese ucisă în campania Blitz din 1940. Troy mâncase de multe ori acasă la soții Bonham la sfârșitul anilor 1930, pătrunzând în viața lor drept cel mai tânăr băiat care intrase la Portsmouth. Familia îl adoptase, îl hrănise și, din punctul de vedere al lui Troy, îl educase în timpul primului său an ca polițist.

Bonham își îndesă cascheta sub braț ca pe un cap de stafie și se pregăti de plecare. Troy luă brațul.

— Cred că glumești, spuse Bonham.

— Deloc. Îl luăm cu noi.

— Fă-ți pe plac.

Troy rulă brațul înapoi în hârtia maro și îl puse subsuoară, ca pe o baghetă franțuzească.

Bonham deschise dulapul și puse în caschetă un pachet mic, învelit cu hârtie de ziar pătată de sânge.

— O mică tratație. Îi zâmbi lui Troy. Zâmbetul se transformă într-un rânjet atotștiutor. Măcelarul mi-e prieten. Ne-am văzut chiar săptămâna asta. Ar trebui să ne-ajungă la amândoi.

Atinse cascheta la fel cum și-ar fi atins nasul, de parcă ar fi împărtășit cu Troy un secret vital.

— Ăsta mi-e de-ajuns, spuse Troy atingând brațul înghețat.

— Acum îți arde ție de glume, răspunse Bonham.”

Descriere:

Băiatul se holbă, nevenindu-i să creadă ceea ce putea vedea limpede pentru prima dată: câinele lățos îi lăsase la picioare ciotul zdrențuit al unui braț omenesc. 

În Londra celui de-al Doilea Război Mondial, un detectiv cu origini rusești și sentimente confuze față de patria pe care o servește trebuie să rezolve cel mai dificil caz de până atunci – un șir de crime macabre și dispariții misterioase. Victimele? Refugiați germani și polonezi care fac parte dintr-o echipă de cercetare științifică ce promite idei revoluționare. Alianțe secrete, spioni, femei fatale și o lume măcinată de război îl pun în fața unor provocări neașteptate. 

E o crimă. Nu e vorba despre fapta unui om furios, disperat, care o ia razna și ucide. Făptașul a planificat totul pentru a scăpa cu fața curată.

Oricine a putut face asta o dată o poate face din nou.

• Titlu: Black Out
• Traducere din limba engleză și note de Iulia Dromereschi
• hardcover, 472 p, 140 x 210 mm
• ISBN 9786068673998
• Autor: John Lawton
• Colecţie: Noir Masters
• Domenii: Noir

Posted by Liviu