Nota Goodreads: 4.04 (105156 Note)
Trebuie să mărturisesc că urban-fantasy-ul nu este genul meu preferat, ba chiar ocolesc cu mare grijă miorlăielile ce au invadat piața de la o vreme încoace, cu vampiri sexy și domnișoare ce se transformă în pantere răzbunătoare la ceas de seară pentru a ucide alte creaturi ale nopții ce nu pot sta cuminți în lumea de dincolo. Însă genul de urban-fantasy cu detectivi (sau detective), ori cu tipi întorși din infern (mă refer aici la excelenta serie „Sandman Slim” a lui Richard Kadrey) sau vrăjitori necromanți plini de umori negru (seria „Johannes Cabal” a lui Jonathan L. Forward) chiar mă atrag și trebuie să recunosc fără jenă că le citesc cu mare plăcere. Un astfel de exemplu este și seria începută anul trecut de editura FinalChapter din Craiova, Dosarele Dresden, serie ce fusese achiziționată (cred că parțial, nu toată) acum ceva ani de editura Voyager: este o serie inteligentă, cu un personaj inteligent și cu o personalitate puternică, determinat să ducă la bun sfârșit ceea ce face, indiferent de pericolele care-l pândesc la tot pasul. Și sunt ceva pericole, având în vedere că în primul volum a fost nevoit să înfrunte un vrăjitor aproape invincibil și un scorpion mare cât un câine, iar în acest volum apar și vârcolacii, că doar e lună plină în Chicago, nu?
Descriere editurii: „Afacerea a mers slab. De fapt, afacerea a fost moartă. Ai crede că Chicago îi oferă ceva mai multă acțiune singurului vrăjitor profesionist din cartea de telefoane. Dar în ultima vreme, Harry Dresden nu îşi găsește nicăieri de lucru – nici în lumea normală, nici în cea magică. Dar tocmai când pare că nu își va mai permite următoarea masă, apare o crimă ce necesită abilitățile sale supranaturale. Un cadavru mutilat brutal. Urme de gheare misterioase. Lună plină. Ai trei șanse să ghicești – iar primele două nu se pun.” Da, ați citit bine, de data asta Harry Dresden dă piept nu cu o singură specie de vârcolaci (din acest volum am aflat cu stupoare că există mai multe specii de vârcolaci) ci peste mai multe: Hexenwulfen, oameni-lup, vârcolaci blestemați și licantropi. Ei, iar când toți aceștia încep să dea vina unul pe celălalt pentru crime brutale comise când apare luna plină, Harry Dresden trebuie să ajute poliția să rezolve cazul – pardon! – trebuie să facă el treaba poliției, pentru că detectiva Murphy a rămas la fel ca în primul volum: numai gura de ea. Harry, lasă-mă să-mi fac treaba și dă-te din calea mea. Însă Harry e cel care o salvează când un vârcolac aproape atotputernic atacă secția de poliție și pare imun la gloanțele obișnuite.
Seria Dosarele Dresden are puncte slabe și puncte tari, la fel ca orice serie sau roman de sine stătător. Tot aștept și după acest volum doi ca personajul principal feminin să scoată capul din nisip și să-și dea seama că are într-adevăr nevoie de singurul vrăjitor pe care-l poți găsi în cartea de telefoane a orașului Chicago: Harry Dresden. De acord, el este pe statul de plată al poliției, dar doar în calitate de consultant, dacă vrea să intervină în lupta dintre forțele oculte și poliție, este arestat pentru obstrucționarea justiției. Ei bine, ăsta mi s-a părut unul din punctele slabe ale seriei, alături de un alt clișeu, pe care l-am semnalat și când am povestit despre primul volum: Harry află lucruri multe și mărunte despre răufăcători, dar Doamne ferește să informeze și poliția sau pe Murphy (față de care am impresia că nutrește cam ce nutrea Mulder pentru Scully prin ultimele sezoane ale Dosarelor X), ci lasă că mai bine află el tot și le dă mură-n gură polițiștilor totul la final. Ei bine, în viața reală nu merge așa – nu lucrezi în echipă, te-ai ars; sau ești mâncat, cum este în cazul în acest al doilea volum, mult mai sângeros decât primul: capete smulse, inimi smulse, picioare smulse, masacre, mafioți eviscerați, și multă-multă manipulare. Doamne, ce rea poate fi specia umană, cât de coruptă și de ușor coruptibilă, de te face să te-ntrebi, cine sunt adevărații monștri? Omul blestemat cu sute de ani în urmă să se transformă într-un vârcolac înnebunit de furie când strălucește luna plină pe cer și care săracul s-a înconjurat de cercuri magice în propriul viloi ca să nu mai omoare oameni? Sau oamenii care cu dorințele lor monstruoase sunt mai monștri decât monștrii ăia din filmele de groază?
Îmi place mult personajul lui Harry Dresden, în ciuda prostiei colosale de care dă uneori dovadă, deși nu e deloc un începător în ale vrăjitoriei, ba chiar are un demon uns cu toate alifiile captiv într-un craniu în pivnița în care face leacurile sale vrăjitorești. Însă el se aruncă precum un berbec cu capul înainte, neținând seama de ce s-ar putea afla dincolo de ușă, neținând seama de pericole, făcându-te uneori să te întrebi dacă nu cumva se crede nemuritor. Însă nu, nu este nemuritor, ba și sângerează din abundență atunci când este lovit, împușcat, tăiat, înjunghiat sau lăsat momeală pentru un vârcolac înnebunit de furie. Și, cu toate acestea, are tăria de caracter să refuze cel mai mare mafiot al orașului, pe Marcone, care vrea să-l angajeze pe un salariu indecent de mare, spunându-i nu în ciuda faptului că de-abia are ce pune pe masă. Iar aici intervine o altă dimensiune demnă de apreciat a personajului principal: cinstea, onestitatea. El vrea să facă lucrurile așa cum știe el, fără a apela la matrapazlâcuri, fără a-și însuși ce nu-i al său, fără a înșela lumea. De aceea este poate o specie pe cale de dispariție: un bărbat galant cu femeile și nemilos cu cei care comit atrocități, însă împotriva lor vrea să lupte cât de cinstit se poate.
Încă o chestie, ce are și nu are legătură cu volumul de față: dragi cititori, pentru ca o editură să poată scoate o serie întreagă (mai ales una atât de lungă cum e Dosarele Dresden, ce numără până acum cincisprezece volume, încă două fiind în curs de apariție), trebuie ca mai ales primul volum să se vândă, căci vânzările și, într-o mai mică măsură, dar nu lipsită de importanță, recenziile, părerile expuse liber, despre acea carte, reprezintă principalul feedback, principalul îndemn pentru editură să continue acea serie. Cea mai dezamăgitoare idee pentru o editură este exact aceasta: nu cumpăr primul volum până editura nu termină seria. Păi dacă primul volum nu se vinde, cu ce poate editura să scoată volumul doi? De acord, ne-am fript cu atâtea serii începute și neterminate, încât am devenit circumspecți, mai ales în cazul seriilor lungi. Dar ne-am întrebat de ce editurile au ajuns să abandoneze acele serii? Credeți că ele se vindeau în draci și editurile, masochiste și malefice, au decis să ne strice zilele și nopțile, abandonându-le așa, de florile mărului? Eu nu prea cred. Știți cum procedez eu (procedam, între timp am început să citesc mai tot ce apare nou aproape imediat cum apare, în măsura timpului liber)? Cumpăr seria de la primul volum, dar o citesc de-abia când e gata. Nu-i o idee grozavă, dar nu e nici foarte proastă. Așa că haideți să căutăm vinovați și în rândul nostru, al cititorilor cumpărători, atunci când o serie este abandonată. Le-aș propune ceva editurilor atunci când vor mai abandona o serie, deși sunt conștient că nu e deloc o idee grozavă și că nimeni nu vrea să de din casă: să spună public că din volumul unu al seriei cutare s-au vândut doar n exemplare dintr-un tiraj de y exemplare. Sunt sigur că ne-ar pune pe gânduri.
Și-un concurs, acușica, imediat: https://fansf.wordpress.com/2016/05/03/concurs-luna-nebuna-de-jim-butcher/.
Posted by Liviu
Dă-i timp lui Murphy…. se da pe brazdă in urmatoarele cărţi……va creste (ca personaj) odată cu seria….
Sper ca editura sa scoată seria completă….. o aştept mult timp in română…..