Semnal editorial 38 + Fragment în avanpremieră: Mark Lawrence – Regele Spinilor

Regele spinilor

Mark Lawrence

Fragment în avanpremieră

„În noaptea aceea, adormit fiind, am văzut bebelușul prima oară, zăcând fără suflare în iarba înaltă de lângă tabăra noastră. M-am dus spre el, care era păzit de Gorgoth și Gog, care dormeau acum lângă el. Locul în care stătuse era acum gol. Am simțit o mireasmă, poate mosc alb. M-am întors în pat ridicând din umeri. Unele lucruri e mai bine să le uiți.

În a doua și a treia zi am călătorit de-a lungul fluviului Rhyme, care se întinde între Thurtan și vecinii lui de la est. Rhyme a fost odinioară grădina imperiului și pământul era îngrijit. Însă, dacă tot muți granițele unui stat peste o grădină de zeci de ori, în urmă rămân doar noroi și prăpăd.

La un moment dat am trecut printr-un câmp cu pietre vechi, sute, dispuse în șir, blocuri nu mai înalte decât un om, un pic mai late, toate dispuse una după alta, pline de mușchi și iarbă. Existaseră încă dinaintea sosirii Constructorilor, dinaintea grecilor, așa mi-a zis Lundist. O putere incomodă pulsa între monoliți și i-am dus pe Frați mai repede decât era prudent ca să ieșim de acolo.

În a patra zi a plouat răzleț, dar necontenit din zori și până pe înserat. Mergeam călare lângă Maical, care se legăna în șaua surului. Mereu călărea de parcă ar fi fost pe mare, aplecându-se ba în față, ba în spate, fără niciun pic de grație.

– Maical, îți plac câinii? l-am întrebat.

– Vita-i mai bună, mi-a zis el, sau mielul.

– Ei, asta e ceva nou! am zâmbit eu. Credeam că îți plac pentru că sunt idioate.

Habar n-am de ce îl tachinam pe Maical. Îmi plăcea oarecum de el.

Mi-am amintit cum mă întorsesem odată în tabără, după ce cercetasem orașul Mabberton de pe culmea domoală a mlaștinilor Ken. Urcasem de pe cărare, iar Gerrod își croia drum prin stufăriș și bumbac. La început crezusem că țipă o fată din sat, sufficient de prostuță să fie prinsă de Frați, dar erau, de fapt, doi flăcăi aplecați deasupra unui câine legat, pe care îl împungeau cu ceva ascuțit ca să-l facă să schelălăie.

O luasem iute pe lângă Gerrod și-i apucasem de păr, unul era brunet și altul roșcat. Îi târâsem în spate, folosindu-mă de greutatea corpului. Amândoi țipau și unul chiar se întinsese furios după mine. I-am despicat palma cât ai zice pește.

– Frate Jorg, n-ar fi trebuit să faci una ca asta! mă luase Gemt, ținându-și mâna tăiată, din care curgea sânge cu nemiluita. N-ar fi trebuit.

– Nu? îl întrebasem când Frații începeau deja să se adune în jurul nostru. Și unde am fost, Frate Gemt, cât timp tu îți exersezi tacticile de luptă pe potaia asta fără rost?

Jobe era lângă Gemt și se freca acolo unde îi smulsesem părul.

M-am uitat la câine, iar el a îngenuncheat ca să taie funia cu care era legat.

– Ai stat cu ochii pe oraș, a zis Gemt, acum roșu ca racul.

– Da, am fost în recunoaștere la Mabberton. Ca să mergem acolo cu elefantul surprizei, cum a zis cretinu’ de frate-tău. Și eu v-am zis doar să nu atrageți atenția.

Gemt scuipase și se folosea de mâna stângă ca să apese pe tăietura de la dreapta.

– V-am zis să nu atrageți atenția, și voi ați trezit tot căcatul ăsta de mlaștină, de la mormoloci la broaște râioase, cu un afurisit de câine care schelălăie. Bașca, am adăugat, întorcându-mă încet ca să văd pe toată lumea, știe oricine că e ghinion să chinui un câine prost. Dacă n-ați fi atât de proști și ați ști să citiți, v-ați da seama.

Makin fusese printre primii care se alăturaseră și zâmbea larg.

– Eu știu literele, a răspuns, uimindu-i pe mulți Frați. Și în ce carte-i aiasta, Frate Jorg?

– Marea carte a lu’ du-te în mă-ta, i-am zis.

– Deci e ghinion să le faci rău la câini? tot zâmbea el sfidător.

– Da, în preajma mea, da, i-am replicat.

Am clipit acum și ploaia încă îmi scălda fața pe drumul lung de lângă Rhyme. Am încercat să uit amintirea.

– Frate Maical, mai ții minte câinele pe care l-a găsit fratele tău înainte să ajungem la Mabberton? l-am întrebat. Cu siguranță nu. Maical nu prea ținea minte nimic.

– Era pentru fratele tău. A avut un accident a doua zi.

El s-a încruntat nedumerit și a dat ușor din cap:

– Toată lumea știe să nu pună durere în mâncare. Se acrește carnea.

– Altă perspectivă nouă, Frate Maical, am oftat. Știam că e un motiv pentru care te țin aproape.

Câinele s-a întors în dimineața următoare, înainte să ajungem în Mabberton, de parcă ar fi fost prietenul lui. Nu a plecat până nu l-am lovit bine. E o lecție gratuită ca să vadă cum merge lumea.

Maical doar a zâmbit absent și și-a văzut de drum.

Heimrift se află în ducatul Maladon, un ținut unde mările flămânde udau puținul din Danemarca pe care nu îl puteau înghiți. Din Înălțimile Renar e o cale bătătorită și, cum trebuia s-o luăm pe căi ocolite, urma să dureze săptămâni. Pe drum deprinzi obiceiuri. Al meu era să mă duelez cu sabia alături de Sir Makin în fiecare seară, înainte de apus. Arta de a mânui spada era de interes pentru mine. O provocare nouă este soluția pentru a nu te mai întoarce în trecut.

Văzusem sabia ca pe un fel de a semăna moarte într-o mulțime. Cu Frații mă regăseam adesea în mijlocul unui dușman nepriceput, mai interesat să fugă decât să se lupte, și mă foloseam de sabie ca să-l răpun. Sigur că mă mai confruntasem și cu adversari mai buni, cu soldați trimiși să ne oprească, cu mercenari iscusiți, puși să păzească căruțele negustorilor și alți bandiți cu frații lor, dorindu- și ce aveam.

Când l-am văzut pe campionul lui Katherine luptându-se cu Sir Makin și mai târziu, când m-am duelat cu Prințul de Arrow, am înțeles diferența dintre truditor și artist. Desigur, există un timp când trebuie să fii artist și să nu-ți faci griji că un fermier se furișează în spatele tău și îți bagă o furcă în gât când tu te fălești cu fentele și paratul loviturilor.

Așa că mă antrenam cu Makin în fiecare zi, călindu-mi mușchii, învățând să simt diferențele subtile prin tăiș chiar și atunci când e lovit atât de tare, că-ți dorești doar să lași sabia din mână. Și, ori de câte ori progresam, folosea alte mișcări, mai abile. Începeam să-l urăsc un pic.

După ce ai lovit de multe ori cu sabia, după ce ai trecut adesea prin lupte, poți să sesizezi un anumit ritm. Nu ritmul adversarului, ci cum să spinteci și cum să forțezi, de parcă ochii tăi ar citi primele indicii ale fiecărei acțiuni și ar preface-o într-o muzică pe care să dansezi. Am auzit doar șoapte ale refrenului, dar, ori de câte ori se întâmpla, Makin devenea brusc atent și începea să transpire ca să mă țină la distanță. Auzeam doar părți șoptite din cântec, dar îmi doream să fac un efort, știind că e acolo.

Dacă o iei la nord și apoi la est dinspre Înălțimile Renar, trebuie să treci fluviul Rhyme. Fiindcă apa are o lățime de patru sute de metri la toate punctele de trecere unde ajungi fără armată, ai nevoie de luntraș.

Există o alternativă. Un pod în orașul liber Remagen. E o minune cum un pod se poate întinde pe un curs de apă așa de lung și am hotărât să văd cu ochii mei, în loc să mă tocmesc cu proprietarul vreunei bărci șubrede din amonte.

Am ajuns în Remagen prin dealurile Kentrow, șerpuind prin numeroase văi înguste – ravene pline de pietre, unde caii se pot lovi. Plictiseala de pe drum nu mă deranja când mergeam mile întregi ca să facem rele și să furăm sau și una, și alta. Însă, de când am ajuns în Thar, tăcerile lungi mi se par o corvoadă. Mintea mi-o lua pe cărări întunecate. Nu știu în câte feluri poate fi recompusă Katherine, cu un pumnal lipsă și un bebeluș mort, dar cred că am ținut cont de toate și pe îndelete. Știam unde e răspunsul și îmi dădeam seama că nu vreau să îl aflu. Cel puțin nu atât de mult încât să deschid cutia.

La 9 ani, Jorg a jurat că-și va răzbuna mama și frații și până la 15 ani a reușit. Acum are 18 ani și a ajuns deja rege, dar trebuie să țină cu dinții de ce a obținut prin trădare și vărsare de sânge.