Premii: Locus Award for Fantasy Novel 2019, Mythopoeic Fantasy Award for Adult Literature 2019, Audie Award for Fantasy 2019, ALA Alex Award 2019
Nominalizări: Hugo Award Nominee for Best Novel 2019, Nebula Award Nominee for Best Novel 2018, Dragon Award Nominee for Best Fantasy Novel 2019, Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy 2018
Nota Goodreads: 4.25 (53512 note)
Descrierea editurii: „Miryem provine dintr-o familie de cămătari, dar incapacitatea tatălui ei de a recupera datoriile îi aduce familia în pragul sărăciei. Așa că Miryem trebuie să preia inițiativa și devine imună la încercările sătenilor de a o îmbuna. Când bunicul ei îi împrumută o pungă cu bănuți de argint, Miryem se întoarce cu ea plină de aur. Dar reputația că poate transforma argintul în aur îi aduce mai multe necazuri decât bucurii, mai ales când destinul ei se leagă de cel al creaturilor de gheață care bântuie pădurile și al căror rege vrea s-o exploateze din motive ce-i rămân lui Miryem necunoscute.”
Încă un excelent roman fantasy de sine stătător de la autoarea superbului „Aleasa Dragonului” (Uprooted, 2016), care a luat o căruță de premii la momentul apariției (și despre care am scris și eu la scurt timp de la apariția în limba română, aici). Am așteptat cu mare nerăbdarea traducerea. Căci se traduc prea multe cărți bune la noi ca să-mi mai rămână timp și pentru a citi în engleză (în afară de ce citesc în original, când traduc). Parcă am știut de ce am așteptat să vină iarna – bine, e un fel a spune să vină iarna, date fiind temperaturile primăvăratice de până în Crăciun – căci frigul care răzbate parcă dintre paginile acestei povești despre iarnă, zăpadă, ger, sacrificii, prietenie și greutăți e suficient să te facă să simți că e iarnă.
Așadar, avem de-a face cu mai multe personaje principale. Într-un sat parcă uitat de lume, izolat la marginea unei păduri colosale, iarna e grea și omătul mare, iar oamenii o duc foarte greu din această pricină, trăind de azi pe mâine și nefiind uitați, desigur, de cei trimiși an de an să încaseze birurile. Lumea din poveste este medievală, deci greutățile și lipsurile și înapoierea sunt la ordinea zilei. Colac peste pupăză, iarna pare că nu se mai termină, grăunțele nu pot fi semănate căci e prea ger și stratul de zăpadă e prea gros, iar din pădurea cea enormă și deasă dau năvală, din când în când, creaturi legendare și, tocmai din acest motiv, înfricoșătoare, supranumite Străvechii. Un soi de cavaleri înveșmântați în armuri parcă făcute din gheață, ce au grijă să-i pedepsească pe cei suficient de necugetați să se abată de la drumul prestabilit prin pădure sau să îndrăznească să vâneze animalele albe, rezervate doar lor, Străvechilor.
În acest sătuc amărât trăiește Miryem Mandelstam, fiică de evrei cămătari. Numai că tatăl ei este cel mai incompetent cămătar din toate timpurile, mai incompetent chiar și decât fiscul nostru când vine vorba să confiște averile ilicite ale hoților și să recupereze prejudiciile de la marii infractori. Așa că stau și fac foamea în casă și tremură de frig, în loc să bată pe la ușile celor împrumutați și să-și ceară drepturile, căci tatăl ei are suflet prea bun și nu îndrăznește să-i supere pe săteni. Însă, într-o bună zi, când mama lui Miryem se îmbolnăvește și e gata să moară, Miryem ia situația în propriile mâini și pornește pe la ușile datornicilor, amenințându-i cu legea dacă nu i se dă înapoi ce i se cuvine. Și astfel devine cămătăreasa șefă, preluând rolul tatălui ei.
Numai că treburile astea sunt prea mult pentru ea, așa că decide să-și angajeze un ajutor. Iar acest ajutor vine din partea Wandei Vitkus, al doilea personaj principal al poveștii. Aceasta este o fată solidă și muncitoare, care din păcate are parte de un tată bețiv și violent, ce e dispus să o vândă pe un urcior cu băutură, dacă cineva ar fi dispus să plătească un asemenea preț pe fiica lui. Soția acestuia a murit odată cu nașterea celui de-al cincilea prunc mort, nu înainte de a-i dărui însă doi fii, pe Serghei și pe Stepon. Care, săracii, au rămas să tragă ponoasele de pe urma nebuniei ce-i cuprind tatăl de cum trage câteva duști din urcior. Norocul Wandei constă însă din faptul că Miryem și familia ei prind drag de ea, văzând cât este de muncitoare și cunoscându-i situația de acasă, așa că nu-i oferă doar o strachină cu mâncare în fiecare zi când vine să-i ajute la treburile gospodărești, ci o mai și plătesc pe deasupra.
Al treilea personaj principal este Irina, fiică de Duce cu mari ambiții de preamărire, care-și dorește, nici mai mult, nici mai puțin, să și-l facă drept ginere pe însuși țarul Mirnatius. Fiu de vrăjitoare arsă pe rug, acesta are o poveste lungă în spate, pe care însă n-am să încerc să o divulg. Mai adaug că în scenă apar și un demon hămesit după carne tânără, Baba Yaga (prezentă discret, dar care imprimă o savoare deosebită acestei povești formidabile), dar și un Rege Străvechi care-i trântește lui Miryem în pragul casei un cufăr plin cu bani de argint, pe care tânăra cămătăreasă trebuie să-i transforme în bani de aur. Drept recompensă, dacă aceasta va reuși să înfăptuiască minunea, Regele o va lua drept soață și o va lua cu el în împărăția lui de gheață. Lucru cu care personajele mai sus menționate nu prea sunt de acord, desigur.
Un fantasy cinstit și sclipitor, surprinzător de actual în pofida plasării acțiunii într-o lume medievală, în care lumea murea de la o banală răceală și sate întregi erau eradicate de pe fața pământului din pricina unei ierni ceva mai geroase și mai încăpățânate. Fără o preocupare deosebită față de corectitudinea politică ce strică atâtea povești mai deunăzi, fără relații amoroase forțate între persoane de același sex doar ca să se mai bifeze un aspect ce dă bine zilele astea, fără transgenderi, fără imigranți cu povești de viață cutremurătoare, și în care evreii sunt înfățișați nu drept cele mai cinstite persoane din univers (la urma urmei, dau bani cu camătă și nu se sfiesc să le ia pâinea de la gură datornicilor, ca să-și poată recupera datoriile), ci sub forma unor persoane normale, cu bune și cu rele, fără a fi discriminați, dar și fără a fi ridicați în slăvi: nu pot uita scena în care sătenii înfuriați sunt gata să vină peste ei cu furci și cu topoare, ca să le ia aurul dobândit prin metode nu tocmai cinstite.
Trei personaje feminine puternice și solide, ce suferă și se transformă, ce evoluează magnific de la capitol la capitol, sub bagheta unei scriitoare ce pare c-a atins un nivel deosebit când vine vorba să creioneze nu cele mai inovative cadre de desfășurare (se simte puternic influența culturii slave în cele două romane de sine stătătoare ale sale, „Aleasa Dragonului”, și cel de față, „Argintul preschimbat”) a acțiunii, dar în care personajele și faptele personajelor reprezintă ceva deosebit. Bine, acuma poate pentru noi, est-europenii, aceste cadre nu sunt chiar ieșite din comun, însă pentru publicul vorbitor și cititor de limbă engleză… Și chiar și-așa, tot sunt fascinat de lumile create de Naomi Novi. De Baba Yaga, demonul Cernobog, Lithvas, Wanda, Miryem, Irina și Regele Străvechilor, și de poveștile acestora: în care este vorba despre alienare, inadaptare, izolare dusă la extrem, despre greutăți și piedici aparent insurmontabile, dar peste care se poate trece cu determinare, cu ajutor din partea celor gândesc la fel ca tine și cu multă, foarte multă ambiție. Dar și despre eterna bătălie dintre bine și rău, în care binele nu învinge chiar de fiecare dată sau iese șifonat din confruntarea cu răul, și în care, ca de fiecare dată, cei mici sunt asupriți de către cei puternici, pentru că se poate. Recomandată!
„Dar nu-mi închipuiam că ar putea fi ceva care să-mi fie pe plac într-o asemenea căsătorie. Desigur, mi-ar fi plăcut să mă știu stăpână la casa mea, la adăpost de celelalte alegeri dezamăgitoare care mi se așterneau dinainte, dar nu cu o așa grabă și atât de pe față în favoarea dorințelor tatălui meu. Un bărbat care m-ar fi luat de soție în acest chip nici măcar nu s-ar fi căsătorit cu mine; nu făcea decât să se tocmească pentru o bucată de lut cu chip de fată, pe care s-o folosească după bunul lui plac, și n-avea să pună un preț prea mare pe mine de vreme ce propriul meu tată dădea de înțeles că nu făceam prea multe parale. Nădejdea cea mai sigură mi-ar fi stat în cineva de rang mai puțin însemnat, un boier bogat și ambițios, care îi datora credință tatei și care era gata să se căsătorească cu fiica ducelui la un preț de chilipir care să-l facă un om de vază în ducat; măcar așa aș fi prețuit oarece în ochii lui. Dar nu-mi puteam închipui să se afle vreun pretendent. După șapte ani cu ierni aspre, boierii tatei își petreceau mai mult timp gândindu-se la pungile lor subțiate decât la înaintarea în rang la Curte. După cât se pare, niciunul nu-și dorea o soție costisitoare.”